cererei nr. 56402/00
prezentată de Michel MAFILLE
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședând pe 6 iunie 2002 într-o cameră compusă din
Dl C.L. Rozakis, președinte,
Dna F. Tulkens,
Dii J.-P. Costa,
Dna E. Steiner,
judecători,
și de Dl E. Fribergh,
grefier de secție,
Având în vedere petiția sus-numită introdusă pe 25 ianuarie 2000,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, Dl Michel Mafille, este o cetățean francez, născut în 1945 și locuind la Brest.
Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1982, reclamantul a fost recrutat de comuna Brest pentru a se ocupa de promovarea economică a orașului și a regiunii sale, și detașat într-un post bugetar de «specialist în studii economice». A fost titularizat în gradul de «administrator teritorial» clasa I în septembrie 1989.
Prin deliberări din 17 ianuarie 1992, consiliul municipal al orașului Brest a decis suprimarea postului de administrator încărcat cu studiile economice, pe motiv că colectivitatea transferase competența în materie economică Comunității Urbane Brest («CUB»).
Pe 13 martie 1992, primarul Brest l-a informat pe reclamant că nu avea alt post de administrator de a-i propune și că, prin urmare, se vede în obligația de a-l pune în sarcina centrului național al funcției publice teritoriale («CNFPT»), în aplicarea articolului 97 al legii nr. 84-53 din 26 ianuarie 1984 privind dispozițiile statutare ale funcției publice teritoriale. Primarul a luat, în consecință, pe 30 martie 1992, un decret radiând reclamantul din cadrele personalului comunei și punând-o la dispoziția CNFPT; prin decret din 11 mai 1993, confirmat de un decret din 4 ianuarie 1994, a schimbat data acestei puneri la dispoziție la 1 aprilie 1992.
Sesizat de reclamant, tribunalul administrativ din Rennes, prin hotărâre din 23 noiembrie 1994, a anulat aceste decrete pe motiv că orașul nu demonstra că nu putea oferi reclamantului un post corespunzător gradului: două posturi de administratori, vacante de mai mulți ani, nu fuseseră suprimate.
Prin decret din 3 ianuarie 1995, primarul a procedat la reîncorporarea formală a reclamantului de la 1 aprilie 1992.
Reclamantul a solicitat atunci de la primar «afectarea efectivă» a acesteia la un post vacant din cadrul de angajare al administatorilor teritoriali, precum și plata completării alocării salariului administatorului (indemnizație de reședință etc.). Pe 18 iulie 1995, reclamantul sesiza tribunalul administrativ din Rennes cu o cerere de anulare a deciziei implicite de respingere a primarului, precum și pentru plata unei completări de alocație.
Prin hotărâre din 1 aprilie 1998, tribunalul a anulat această decizie implicită. El a judecat că rezulta din articolele 12 ale legii din 13 iulie 1983 privind drepturile și obligațiile funcționarilor și 7 din legea din 26 ianuarie 1984 privind statutul funcției publice teritoriale, că reclamantul «avea vocația de a ocupa un post corespunzător gradului de [administrator teritorial]» și «trebuia să fie afectat unui post corespunzător gradului». Hotărârea precizează că articolele 97 și 97 bis ale legii din 26 ianuarie 1984, care prevăd menținerea în supranumerar timp de un an a unui funcționar teritorial al cărui post a fost regulat suprimat, «nu pot avea nici scopul nici efectul de a lipsi interesatul de dreptul de a fi afectat unui post corespunzător gradului, în așteptarea punerii la dispoziția [CNFPT]». În aplicarea articolului L. 8-2 din codul tribunalelor și al curților administrative de apel, tribunalul a ordonat orașului Brest să «reîncorporeze reclamantul la un post corespunzător gradului de administrator teritorial, în termen de patru luni de la notificarea (...) hotărârii». Tribunalul a respins, în schimb, cererile reclamantului tendând la plata completării alocației atașate salariului; el a judecat în acest sens că, deși interesatul era lipsit de orice afectare la un post, nu putea justifica nicio «muncă prestată» dând dreptul la salariu, în sensul articolului 20 din legea din 13 iulie 1983, și că, prin urmare, «indiferent de motivele situației administrative», nu putea revendica completarea alocației atașată.
Între timp, prin deliberare din 13 ianuarie 1995, revocată de deliberare din 31 martie 1995, consiliul municipal Brest suprimase în special pe cele două posturi de administratori vacante sus-menționate și adoptase un nou tabel de efectiv.
Sesizat pe 6 iunie 1995 de reclamant, tribunalul administrativ din Rennes, prin hotărâre din 1 aprilie 1998, a anulat această deliberare pe motiv că era viciată de o abatere de procedură (ținând nu la suprimarea posturilor sus-menționate, ci la crearea a două posturi de responsabili cu misiuni).
În plus, reclamantul invitase fără succes primarul Brest, președintele CUB, să decidă mutarea sa în CUB, la fel ca măsurile luate în beneficiul altor agenți inițial afectați misiunii economice a orașului Brest. Pe 17 iulie 1995, reclamantul sesiza tribunalul administrativ din Rennes cu o cerere tendând la anularea deciziei de respingere a primarului. Cauza pare să fie în curs.
Reclamantul adresase, de asemenea, pe 22 noiembrie 1995, același tribunal cu o cerere tendând la anularea refuzului primarului Brest de a reconstrui cariera de la 1 aprilie 1992 și la indemnizarea prejudiciilor corelate. Cauza pare să fie în curs.
Prin deliberare din 14 mai 1996, consiliul municipal Brest crease două posturi de administratori teritoriali asigurând funcția de specialist cu studiile. Unul dintre aceste posturi, destinat reclamantului, i-a fost propus de primar printr-o scrisoare din 21 mai 1996; scrisoarea precizează că misiunile care ar fi fost încredințate reclamantului în acest cadru ar consta în urmărirea contractelor și convențiilor încheiate de colectivitate, realizarea unor studii prospective referitoare la misiunile și organizarea colectivităților teritoriale, și realizarea unor studii de fezabilitate privind proiectele de dezvoltare și evoluție ale serviciilor asigurate de oraș. Considerând această creație de posturi neregulată, reclamantul nu a luat măsuri suplimentare cu privire la această propunere.
În iulie 1996, primarul propuse reclamantului de a-l pune la dispoziția CUB; nu au existat urmări concrete, deoarece reclamantul considerase această propunere neregulată.
Pe 28 ianuarie 1999, reclamantul sesiza tribunalul administrativ din Rennes cu o cerere de anulare a unei decizii a primarului Rennes, refuzând indemnizarea prejudiciilor pe care consideră că le suferisem, pentru perioada din 1 martie 1992 până la 31 decembrie 1994, din cauza illegalității decretelor anulate prin hotărâre din 23 noiembrie 1994. Această procedură pare să fie în curs.
Pe 8 martie 1999, în aplicare articolului R. 129 al codului tribunalelor administrative și al curților administrative de apel, reclamantul sesiza președintele tribunalului administrativ din Rennes în ceea ce privește urgența; cererea condamnarea orașului Brest la plata unei provizii de 495.000 de franci a se deduce de pe indemnizarea prejudiciilor sus-menționate. Printr-o ordonanță din 13 aprilie 1999, magistratul a respins această cerere, pe motiv că «obligația invocată de [reclamant] face[a] obiectul unei contestații serioase de către orașul Brest bazată în special pe realitatea și amploarea drepturilor pecuniare care ar rezulta pentru interesator din decretele ilegale sus-menționate», de sorta că condițiile articolului R. 129 nu erau îndeplinite. Apelul depus de reclamant este în curs în fața curții administrative de apel din Nantes.
Pe 2 februarie 1999, reclamantul sesiza tribunalul administrativ din Rennes în vederea executării primei hotărâri din 1 aprilie 1998 a aceluiași tribunal (sus-menționate), invitând-o în special să pronunțe o astreinte. Pe 20 mai 1999, orașul Brest replică că, prin sentința sus-menționată, tribunalul administrativ cenzurase non-afectarea reclamantului, dar că, de atunci, acesta primise propunerea unui post de nivel, creat pentru a-i permite să-și regăsească o activitate util în cadrul colectivității, și că nu luat urmări suplimentare cu privire la această propunere. Această procedură este în curs.
Pe 5 martie 2001, invocând neexecutarea de către orașul Brest a sentințelor din 23 noiembrie 1994, 31 martie 1994 și 1 aprilie 1998, reclamantul sesiza în urgență președintele tribunalului administrativ din Rennes, în aplicare articolului L. 521-2 din codul organizării judiciare. A invitat-o să ordone primarului Brest să convoace urgent consiliul municipal în vederea numirii la 1 aprilie 1992 într-una din posturile bugetare vacante de secretar general adjunct, și pentru a decide reconstituirea carierei sa în acest post de la această ultimă dată și afectarea sa într-un «post de lucru». Magistratul a respins această cerere printr-o ordonanță din 6 martie 2001, pe motiv că «litigiul expus de reclamant nu pune în cauză nicio libertate fundamentală» în sensul articolului L. 521-2.
Pe 13 martie 2001, reclamantul sesiza Consilul de Stat cu o cerere tendând la anularea acestei ordonanțe și la faptul că ar fi hotărât asupra cererii de astreinte formulate pe 2 februarie 1999 în fața tribunalului administrativ din Rennes. Printr-o decizie din 16 mai 2001, înalta jurisdicție a judecat că cererea de anulare a ordonanței din 6 martie 2001 se analiza ca un recurs de casație și declara această parte a cererii inadmisibilă pe baza articolului R. 821-4 din codul justiției administrative, pe motiv că nu era prezentată de avocat la Consilul de Stat în timp ce asistența unui asemenea avocat era obligatorie în conformitate cu articolul R. 821-3 din același cod, și că notificarea ordonanței atacate făcea mențiune a acestei obligații. Ea respinge cealaltă parte a cererii pe motiv că cererea de fixare a unei astreinte (articolul L. 911-4 din codul justiției administrative) în vederea executării sentinței din 1 aprilie 1998 era în curs în fața tribunalului administrativ din Rennes.
Reclamantul adresase, de asemenea, mai multe scrisori sub-prefectului Brest și prefectului Finistère, pentru a obține intervenția acestora în cadrul executării sentințelor sus-menționate. Într-o scrisoare adresată reclamantului pe 7 februarie 1997, sub-prefectul indica în răspuns că estimează că decizia consilului municipal din 14 mai 1996 «permite[a] [reîncorporarea sa] în orașul Brest pentru a trage consecințele hotărârii tribunalului administrativ [din Rennes din 23 noiembrie 1994]. A reiterat această analiză într-o scrisoare din 7 ianuarie 2000, subliniind că, «pentru executarea [sus-menționatei] sentințe (...), Dl primar Brest pronunciase [reîncorporarea [reclamantului]] prin decret din 3 ianuarie 1995 și [apărea din examinarea [scrisorii [reclamantului] că [acesta] percep[ea] salariu».
Extrase din codul tribunalelor administrative și al curților administrative de apel:
Articolul L. 8-2:
«Când o sentință implică în mod necesar ca o persoană juridică de drept public sau organism de drept privat încărcat cu gestionarea unui serviciu public să ia o măsură de execuție în sens determinat, tribunalul administrativ sau curtea administrativă de apel, sesizată cu concluzii în acest sens, prescrie această măsură, însoțită, după caz, de un termen de execuție, prin aceeași sentință sau aceeași hotărâre».
Articolul R. 129:
«Președintele tribunalului administrativ sau al curții administrative de apel sau magistratul delegat de unul dintre ei poate acorda o proviziune creditorului care sesizase tribunalul sau curtea cu o cerere de fond atunci când existența obligației nu este serios contestabilă. Poate, chiar din oficiu, subordoniza plata proviziunii la constituirea unei garanții».
Extrase din codul justiției administrative:
Articolul L. 521-2:
«Sesizat cu o cerere în acest sens justificată de urgență, judecătorul referendorului poate ordona orice măsuri necesare salvgardării unei libertăți fundamentale la care o persoană juridică de drept public sau un organism de drept privat încărcat cu gestionarea unui serviciu public ar fi adus, în exercițiul unuia din puterile, o încălcare gravă și manifestă ilegală. Judecătorul referendorului se pronunță în termen de patruzeci și opt de ore».
Articolul L. 522-3:
«Atunci când cererea nu prezintă caracter de urgență sau atunci când apare manifest, în vederea cererii, că aceasta nu cade sub competența jurisdicției administrative, că este inadmisibilă sau că este prost întemeiat, judecătorul referendorului o poate respinge printr-o ordonanță motivată fără a fi necesară aplicarea primelor două aliniate ale articolului L. 522-1».
Articolul L. 911-4:
«În caz de neexecutare a unei sentințe sau a unei hotărâri, partea interesată poate cere tribunalului administrativ sau curții administrative de apel care a pronunțat decizia asigurarea executării.
Totuși, în caz de neexecutare a unei sentințe frappée de apel, cererea de execuție este adresată jurisdicției de apel.
Dacă sentința sau hotărârea a căror execuție se cere nu a definit măsurile de execuție, jurisdicția sesizată procedează la definirea acestora. Poate fixa un termen de execuție și pronunța o astreinte.
Tribunalul administrativ sau curtea administrativă de apel poate trimite cererea de execuție la Consilul de Stat».
1.Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de neexecutarea de către orașul Brest a sentinței tribunalului administrativ din Rennes din 23 noiembrie 1994, și de faptul că autoritățile franceze s-au abținut de la luarea măsurilor necesare în acest scop.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge de faptul că autoritățile franceze nu au prevăzut în normele juridice dispozițiile permiții un «recurs efectiv devant o instanță națională» oricărei persoane al cărei drept la un «proces echitabil» a fost violat.
2.Invocând articolele 6 § 1 și 14 ale Convenției combinate, reclamantul susține că dificultățile situației sale provin din faptul că fusese recrutat de echipa municipală anterioară, și denunță omisiunea autorităților franceze de a pune capăt acestei discriminări bazată pe presupusele opinii politice.
3.Invocând articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamantul denunță o încălcare a dreptului de acces la Consilul de Stat, rezultând din decizia înaltei jurisdicții din 16 mai 2001 respingând cererea de anulare a ordonanței din 6 martie 2001 pe motiv că nu era prezentată de avocat la Consilul de Stat în timp ce asistența unui asemenea avocat era obligatorie. Susține în special că, în contextul unei proceduri privind executarea unei decizii jurisdicționale, o asemenea obligație este în sine incompatibilă cu cerințele articolului 6 § 1.
1.Reclamantul se plânge de neexecutarea de către orașului Brest a sentinței tribunalului administrativ din Rennes din 23 noiembrie 1994, și de faptul că autoritățile franceze s-au abținut de la luarea măsurilor necesare în acest scop. El invocă art. 6 § 1 al Convenției, în termenii căreia:
«Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile caractere civile (...)»
Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că autoritățile franceze nu au prevăzut în normele juridice dispozițiile permiți un «recurs efectiv devant o instanță națională» oricărei persoane al cărei drept la un «proces echitabil» a fost violat. Denunță o încălcare a articolului 6 § 1 sus-citat și al articolului 13 al Convenției, redactat după cum urmează:
«Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate are dreptul să obțină un recurs efectiv devant o instanță națională, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor oficiale.»
Curtea reamintește că dreptul la tribunal, consacrat de art. 6 al Convenției, ar fi iluzor dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. Executarea unei sentințe sau hotărâri, indiferent de ce jurisdicție, trebuie deci considerată ca fiind parte integrantă a «procesului» în sensul articolului 6 (a se vedea sentințele Immobiliare Saffi c. Italia [Marea Cameră], nr. 22774/93, § 63 in fine, CEDO 1999-V, și Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Culegere de sentințe și decizii 1997-II, § 40). În contextul unei proceduri opunând Administrația unui justițiabil și referitoare la o «contestație» privind «drepturi și obligații de caracter civil» din acesta, aceasta implică obligația pentru Administrație de a se supune sentinței sau hotărârii pronunțate la încheierea procedurii. Dacă refuză sau se abține să se execute, sau întârzie s-o facă, garanțiile articolului 6 § 1 din care s-a bucurat justițiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii ar pierde toată rațiune (sentința Hornsby sus-citat, § 41; a se vedea, de asemenea, de exemplu, Antonetto c. Italia, nr. 15918/89, 20 iulie 2000, §§ 27-28, nepublicată).
Curtea deduce de aici că, presupunând că dispozițe se aplică prezent având în vedere criteriile stabilite de Curte în sentința Pellegrin c. Franța (GC, nr. 28541/95, CEDO 1999-VIII, § 66), circumstanțele denunțate de reclamant trebuie examinate doar sub unghiul articolului 6 și a dreptului la executarea deciziilor judiciare definitive.
Cu aceasta, Curtea constată că reclamantul fusese radiat din cadrele personalului comunei Brest și pus la dispoziția CNFPT prin decrete ale primarului acestui oraș, și că aceste decrete fuseseră apoi anulate prin sentință – definitivă – a tribunalului administrativ din Rennes din 23 noiembrie 1994. Ca urmare a acestei sentințe, primarul, prin decret din 3 ianuarie 1995, a decis reîncorporarea retroactivă a reclamantului. Apoi, prin deliberare din 14 mai 1996, consiliul municipal Brest creă două posturi de administratori teritoriali. Unul din aceste posturi, destinat reclamantului, i-a fost propus; considerând această creație de posturi neregulată, interesatul nu a luat măsuri suplimentare cu privire la această propunere. Primarul i-a propus atunci să-l pună la dispoziția CUB; nu au existat, de asemenea, urmări concrete, reclamantul considerând această altă propunere de asemenea neregulată.
Sub-prefectul Brest a concluzionat de aici că primarul îi traduse deci corespunzător consecințele sentinței din 23 noiembrie 1994. Aceasta este de asemenea poziția orașului Brest.
Reclamantul consideră, pe de altă parte, că propunerile care i-au fost făcute nu permiteau execuția completă a acestei decizii. Susține în special că, pe lângă retragerea din trei decrete litigioase, primarul era obligat să procedeze pe de o parte, la «reîncorporarea juridică» prin decizie afectând-o «la una din posturile bugetare vacante corespunzător gradului», și, pe de altă parte, la «reîncorporarea efectivă», care ar fi trebuit să constea într-o «reinstalare materială», adică în atribuirea de funcții și în «punerea în măsură de a exercita în mod efectiv acele funcții și, ca urmare, în acordarea unei remunerații complete».
Cu toate acestea, nu revine Curții să tranșeze această contestație, care ține de determinarea efectelor sentinței din 23 noiembrie 1994 în dreptul intern și de aprecierea oportunității mijloacelor puse în aplicare de Administrație pentru executarea. Pronunțând în limitele definirii jurisdicției sale, îi suficit Curții să remarce că autoritățile competente au demonstrat voința de a executa această sentință și de a reîncorpora reclamantul la un post corespunzător gradului, și au acționat clar în acest sens, pentru concluziona la absența problemei sub unghiul dreptului pe care se bazează reclamant la executarea acelei sentințe.
Această parte a cererii este, în consecință, manifestă prost întemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției, și trebuie respingsă în aplicare 35 § 4 al Convenției.
2.Reclamantul susține, pe de altă parte, că dificultățile situației sale provin din faptul că fusese recrutat de echipa municipală anterioară, și denunță omisiunea autorităților franceze de a pune capăt acestei discriminări bazate pe presupusele opinii politice. Invocă art. 6 § 1 sus-citat, combinat cu art. 14 al Convenției, în termenii căreia:
«Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată, fără nicio deosebire, în special pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau oricăror altor opinii, originii naționale sau sociale, apartenența la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații.»
Presupunând condițiile articolului 35 § 1 al Convenției îndeplinite și art. 6 § 1 al Convenției aplicabil în caz, Curtea nu remarcă în dosar niciun element din care ar rezulta că reclamantul ar fi fost victimă a unei discriminări în exercitarea drepturilor garantate de această ultimă dispoziție. În consecință, această parte a cererii este, oricum, manifestă prost întemeiat și trebuie respinsă în aplicare articolele 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
3.Invocând articolele 6 § 1 și 13 sus-citate, reclamantul denunță o încălcare a dreptului de acces la Consilul de Stat, rezultând din decizia înaltei jurisdicții din 16 mai 2001 respingând cererea de anulare a ordonanței din 6 martie 2001 pe motiv că nu era prezentată de avocat la Consilul de Stat în timp ce asistența unui asemenea avocat era obligatorie. Susține în special că, în contextul unei proceduri privind executarea unei decizii jurisdicționale, o asemenea obligație este în sine incompatibilă cu cerințele articolului 6 § 1.
Curtea reamintește că, deoarece persoanele fără mijloace au posibilitatea de a cere ajutorul judiciar în scopul apelului în casație la Consilul de Stat, nici obligația impusă în principiu recurenților de a fi reprezentați de avocat la Consiluri în fața înaltei jurisdicții administrative, nici respingerea unei cereri pe motiv al lipsei reprezentării în timp ce aceasta este obligatorie, nu pun problemă în privința cerințelor articolului 6 § 1 al Convenției. Această concluzie se impune cu atât mai mult că recurenții sunt anterior, fie informați de obligația asistență de avocat la notificarea deciziei deferite cenzurii Consilului de Stat, fie, la defectul unei asemenea informații, invitați de Consilul de Stat să-și regularizeze cererea (Raitière c. Franța (decizie), nr. 51066/99, 12 martie 2002, nepublicată).
Ca urmare, presupunând aplicabilitatea articolului 6 § 1 la procedura în cauză, îi suficit Curții să constate că recursul reclamantului a fost declarat inadmisibil în aplicarea principiilor de drept intern sus-expuse, pe motiv că nu era prezentat de avocat la Consiluri în timp ce notificarea deciziei atacate făcea mențiune obligației asistență de avocat, pentru concluziona la lipsa manifesto de fundament a acestei părți a cererii (idem).
De acehere, trebuie respingsă această parte a cererii în aplicare articolele 35 §§ 1, 3 și 4 ale Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
petiția inadmisibilă.
Erik Fribergh
Christos L. Rozakis
Grefier
Președinte
de la requête n° 56402/00
présentée par Michel MAFILLE
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin 2002 en une chambre composée de
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
J.-P.
Costa
,
G.
Bonello
,
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 25 janvier 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Michel Mafille, est un ressortissant français, né en 1945 et résidant à Brest.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En 1982, le requérant fut recruté par la commune de Brest pour s’occuper de la promotion économique de la ville et de sa région, et affecté dans un emploi budgétaire de «
chargé d’études économiques
». Il fut titularisé dans le grade d’
«
administrateur territorial
» de 1
ère
classe en septembre 1989.
Par délibérations du 17 janvier 1992, le conseil municipal de la ville de Brest décida de supprimer l’emploi d’administrateur chargé d’études économiques, au motif que la collectivité avait transféré sa compétence en matière économique à la Communauté Urbaine de Brest («
CUB
»).
Le 13 mars 1992, le maire de Brest informa le requérant qu’il n’avait pas d’autre poste d’administrateur à lui proposer et qu’il se voyait en conséquence dans l’obligation de le faire prendre en charge par le centre national de la fonction publique territoriale («
CNFPT
»), en application de l’article 97 de la loi n° 84-53 du 26 janvier 1984 portant dispositions statutaires relatives à la fonction publique territoriale. Le maire prit en conséquence, le 30 mars 1992, un arrêté radiant le requérant des cadres du personnel de la commune et le mettant à la disposition du CNFPT
; par un arrêté du 11 mai 1993, confirmé par un arrêté du 4 janvier 1994, il porta la date de cette mise à disposition au 1
er
avril 1992.
Saisi par le requérant, le tribunal administratif de Rennes, par un jugement du 23 novembre 1994, annula ces arrêtés au motif que la ville n’établissait pas qu’elle ne pouvait offrir au requérant un emploi correspondant à son grade
: deux emplois d’administrateurs, vacants depuis plusieurs années, n’avaient pas été supprimés.
Par un arrêté du 3 janvier 1995, le maire procéda à la réintégration formelle du requérant à compter du 1
er
avril 1992.
Le requérant sollicita alors du maire son «
affectation effective
» à un emploi vacant du cadre d’emploi des administrateurs territoriaux ainsi que le paiement du complément indemnitaire de son traitement d’administrateur (indemnité de résidence etc.). Le 18 juillet 1995, le requérant saisit le tribunal administratif de Rennes d’une demande d’annulation de la décision implicite de rejet du maire, ainsi qu’au versement d’un complément indemnitaire.
Par un jugement du 1
er
avril 1998, le tribunal annula cette décision implicite. Il jugea qu’il résultait des articles 12 de la loi du 13 juillet 1983 portant droit et obligations des fonctionnaires et 7 de la loi du 26
janvier
1984 portant statut de la fonction publique territoriale, que le requérant «
avait vocation d’occuper un emploi correspondant à son grade [d’administrateur territorial]
» et «
devait être affecté à un emploi correspondant à son grade
». Le jugement précise que les articles 97 et 97
bis de la loi du 26 janvier 1984, qui prévoient le maintien en surnombre pendant un an d’un fonctionnaire territorial dont l’emploi a été régulièrement supprimé, «
ne sauraient avoir pour objet ni pour effet de priver l’intéressé de son droit à être affecté à un emploi correspondant à son grade, dans l’attente de sa mise à disposition du [CNFPT]
». En application de l’article L. 8-2 du code des tribunaux et des cours administratives d’appel, le tribunal ordonna à la ville de Brest de «
réintégrer le requérant sur un emploi correspondant à son grade d’administrateur territorial, dans un délai de quatre mois à compter de la notification du (...) jugement
». Le tribunal rejeta par contre les demandes du requérant tendant au payement du complément indemnitaire attaché à son traitement
; il jugea à cet égard que, l’intéressé étant dépourvu de toute affectation à un emploi, il ne pouvait justifier d’aucun «
service fait
» donnant droit à traitement, au sens de l’article 20 de la loi du 13 juillet 1983, et qu’en conséquence, «
quels que soient les motifs de sa situation administrative
», il ne pouvait réclamer le complément indemnitaire y attaché.
Entre-temps, par délibération du 13 janvier 1995, rapportée par une délibération du 31 mars 1995, le conseil municipal de Brest avait notamment supprimé explicitement les deux emplois d’administrateurs vacants susmentionnés, et adopté un nouveau tableau des effectifs.
Saisi le 6 juin 1995 par le requérant, le tribunal administratif de Rennes, par un jugement du 1
er
avril 1998, annula cette délibération au motif qu’elle était entachée d’un détournement de procédure (tenant non à la suppression de postes susmentionnée, mais à la création de deux postes de chargés de mission).
Par ailleurs, le requérant avait vainement invité le maire de Brest, président de la CUB, à décider sa mutation dans la CUB, à l’instar des mesures prises au bénéfice d’autres agents initialement affectés à la mission économique de la ville de Brest. Le 17 juillet 1995, le requérant saisit le tribunal administratif de Rennes d’une requête tendant à l’annulation de décision de rejet dudit maire. L’affaire est semble-t-il pendante.
Le requérant avait en outre, le 22 novembre 1995, saisi le même tribunal d’une demande tendant à l’annulation du refus du maire de Brest de reconstituer sa carrière à partir du 1
er
avril 1992 et à l’indemnisation de préjudices y relatifs. L’affaire est semble-t-il pendante.
Par délibération du 14 mai 1996, le conseil municipal de Brest avait créé deux postes d’administrateurs territoriaux assurant la fonction de chargé d’études. L’un de ces postes, destiné au requérant, lui fut proposé par le maire par un courrier du 21 mai 1996
; le courrier précise que les missions qui seraient confiées au requérant dans ce cadre consisteraient en le suivi des contrats et conventions passées par la collectivité, la réalisation d’études prospectives relatives aux missions et à l’organisation des collectivités territoriales, et la réalisation d’études de faisabilité concernant les projets de développement et d’évolution des services assurés par la ville. Estimant cette création de postes irrégulière, le requérant ne donna pas suite à cette proposition.
En juillet 1996, le maire proposa au requérant de le mettre à disposition de la CUB
; il n’y eut pas de suites concrètes, le requérant ayant jugé cette proposition irrégulière.
Le 28 janvier 1999, le requérant saisit le tribunal administratif de Rennes d’une demande d’annulation d’une décision du maire de Rennes, refusant d’indemniser les préjudices qu’il estimait avoir subi, pour la période du 1
er
mars 1992 au 31 décembre 1994, du fait de l’illégalité des arrêtés annulés par le jugement du 23 novembre 1994. Cette procédure est semble-t-il pendante.
Le 8 mars 1999, en application de l’article R. 129 du code des tribunaux administratifs et des cours administratives d’appel, le requérant saisit le président du tribunal administratif de Rennes en référé
; il demandait la condamnation de la ville de Brest au versement d’une provision de 495
000
francs à valoir sur l’indemnisation desdits préjudices. Par une ordonnance du 13 avril 1999, le magistrat rejeta cette demande, au motif que «
l’obligation invoquée par [le requérant] fai[sait] l’objet d’une contestation sérieuse par le ville de Brest fondée notamment sur la réalité et l’étendue des droits pécuniaires qui résulteraient pour l’intéressé des décisions illégales susmentionnées
», de sorte que les conditions de l’article R. 129 n’étaient pas réunies. L’appel interjeté par le requérant est pendant devant la cour administrative d’appel de Nantes.
Le 2 février 1999, le requérant saisit le tribunal administratif de Rennes aux fins de l’exécution du premier jugement du 1
er
avril 1998 du même tribunal (susmentionné), l’invitant notamment à prononcer une astreinte. Le 20 mai 1999, la ville de Brest répliqua que, par ledit jugement, le tribunal administratif avait censuré la non affectation du requérant, mais que, depuis lors, il s’était vu proposé un emploi de son niveau, créé afin de lui permettre de retrouver une activité utile au sein de la collectivité, et qu’il n’avait donné aucune suite à cette proposition. Cette procédure est pendante.
Le 5 mars 2001, invoquant le défaut d’exécution par la ville de Brest des jugements des 23 novembre 1994, 31 mars 1994 et 1
er
avril 1998, le requérant saisit en référé le président du tribunal administratif de Rennes, en application de l’article L. 521-2 du code de l’organisation judiciaire. Il l’invitait à ordonner au maire de Brest de convoquer d’urgence le conseil municipal aux fins de le voir nommé à compter du 1
er
avril 1992 dans un des emplois budgétaires vacants de secrétaire général adjoint, et de décider de la reconstitution de sa carrière dans cet emploi à compter de cette dernière date et de son affectation dans un «
poste de travail
». Le magistrat rejeta cette demande par une ordonnance du 6 mars 2001, au motif que «
le litige exposé par le requérant ne [mettait] en cause aucune liberté fondamentale
» au sens de l’article L. 521-2.
Le 13 mars 2001, le requérant saisit le Conseil d’Etat d’une demande tendant à l’annulation de cette ordonnance et à ce qu’il soit statué sur la demande d’astreinte formulée le 2 février 1999 devant le tribunal administratif de Rennes. Par une décision du 16 mai 2001, la haute juridiction jugea que la demande d’annulation de l’ordonnance du 6
mars
2001 s’analysait en un pourvoi en cassation et déclara cette partie de la requête irrecevable sur le fondement de l’article R. 821-4 du code de justice administrative, au motif qu’elle n’était pas présentée par un avocat au Conseil d’Etat alors que le ministère d’un tel avocat était obligatoire en vertu de l’article R. 821-3 du même code, et que la notification de l’ordonnance attaquée faisait mention de cette obligation. Elle rejeta l’autre partie de la requête au motif que la demande de fixation d’une astreinte (article L. 911-4 du code de justice administrative) en vue de l’exécution du jugement du 1
er
avril 1998 était pendante devant le tribunal administratif de Rennes.
Le requérant a en outre adressé plusieurs courriers au sous-préfet de Brest et au préfet du Finistère, afin d’obtenir leur intervention dans le cadre de l’exécution des jugements susmentionnés. Dans un courrier adressé au requérant le 7 février 1997, le sous-préfet indiqua en réponse qu’il estimait que la décision du conseil municipal du 14 mai 1996 «
permet[tait] [sa] réintégration à la ville de Brest afin de tirer les conséquences du jugement du tribunal administratif [de Rennes du 23 novembre 1994]. Il réitéra cette analyse dans un courrier du 7 janvier 2000, soulignant que, « pour l’exécution du[dit] jugement (...), M. le maire de Brest a[vait] prononcé [la] réintégration [du requérant] par arrêté du 3 janvier 1995 et [qu’]il apparaissait à l’examen de [la] lettre [du requérant] qu[‘il] perce[vait son] traitement
».
B.
Le droit interne pertinent
Extraits du code des tribunaux administratifs et des cours administratives d’appel
:
Article L. 8-2
:
«
Lorsqu’un arrêt ou un jugement implique nécessairement qu’une personne morale de droit public ou un organisme de droit privé chargé de la gestion d’un service public prenne une mesure d’exécution dans un sens déterminé, le tribunal administratif ou la cour administrative d’appel, saisi de conclusions en ce sens, prescrit cette mesure, assortie, le cas échéant d’un délai d’exécution, par le même jugement ou le même arrêt
».
Article R. 129
:
«
Le président du tribunal administratif ou de la cour administrative d’appel ou le magistrat que l’un d’eux délègue peut accorder une provision au créancier qui a saisi le tribunal ou la cour d’une demande au fond
lorsque l’existence de l’obligation n’est pas sérieusement contestable. Il peut, même d’office, subordonner le versement de la provision à la constitution d’une garantie
».
Extraits du code de justice administrative
:
Article L. 521-2
:
«
Saisi d’une demande en ce sens justifiée par l’urgence, le juge des référés peut ordonner toutes mesures nécessaires à la sauvegarde d’une liberté fondamentale à laquelle une personne morale de droit public ou un organisme de droit privé chargé de la gestion d’un service public aurait porté, dans l’exercice d’un de ses pouvoirs, une atteinte grave et manifestement illégale. Le juge des référés se prononce dans un délai de quarante-huit heures ».
Article L. 522-3
:
«
Lorsque la demande ne présente pas un caractère d’urgence ou lorsqu’il apparaît manifeste, au vu de la demande, que celle-ci ne relève pas de la compétence de la juridiction administrative, qu’elle est irrecevable ou qu’elle est mal fondée, le juge des référés peut la rejeter par une ordonnance motivée sans qu’il y ait lieu d’appliquer les deux premiers alinéas de l’article L. 522-1
».
Article L. 911-4
:
«
En cas d’inexécution d’un jugement ou d’un arrêt, la partie intéressée peut demander au tribunal administratif ou à la cour administrative d’appel qui a rendu la décision d’en assurer l’exécution.
Toutefois, en cas d’inexécution d’un jugement frappé d’appel, la demande d’exécution est
adressée
à
la
juridiction
d’appel.
Si le jugement ou l’arrêt dont l’exécution est demandée n’a pas défini les mesures d’exécution, la juridiction saisie procède à cette définition. Elle peut fixer un délai d’exécution et prononcer une astreinte.
Le tribunal administratif ou la cour administrative d’appel peut renvoyer la demande d’exécution au Conseil d’Etat
».
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du défaut d’exécution par la ville de Brest du jugement du tribunal administratif de Rennes du 23 novembre 1994, et du fait que les autorités françaises se sont abstenues de prendre les mesures nécessaires à cette fin.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de ce que les autorités françaises n’ont pas prévu dans leurs normes juridiques des dispositions permettant un «
recours effectif
devant une instance nationale
» à toute personne dont le droit à un «
procès équitable
» a été violé.
2.Invoquant les articles 6 § 1 et 14 de la Convention combinés, le requérant soutient que les difficultés de sa situation proviennent de ce qu’il avait été recruté par l’équipe municipale précédente, et dénonce l’omission des autorités françaises de mettre un terme à cette discrimination fondée sur ses supposées opinions politiques.
3.Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant dénonce une violation de son droit d’accès au Conseil d’Etat, résultant de la décision de la haute juridiction du 16 mai 2001 rejetant sa demande d’annulation de l’ordonnance du 6 mars 2001 au motif qu’elle n’était pas présentée par un avocat au Conseil d’Etat alors que le ministère d’un tel avocat était obligatoire. Il soutient en particulier que, dans le contexte d’une procédure relative à l’exécution d’une décision juridictionnelle, une telle obligation est en elle-même incompatible avec les exigences de l’article 6
§
1.
1.
Le requérant se plaint du défaut d’exécution par la ville de Brest du jugement du tribunal administratif de Rennes du 23 novembre 1994, et du fait que les autorités françaises se sont abstenues de prendre les mesures nécessaires à cette fin. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le requérant se plaint en outre de ce que les autorités françaises n’ont pas prévu dans leurs normes juridiques des dispositions permettant un «
recours effectif
devant une instance nationale
» à toute personne dont le droit à un «
procès équitable
» a été violé. Il dénonce une violation de l’article 6
§
1 précité ainsi que de l’article 13 de la Convention, lequel
est ainsi libellé :
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
La Cour rappelle que le droit à un tribunal, consacré par l’article 6 de la Convention, serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. L’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit donc être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès » au sens de l’article 6 (voir les arrêts
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC], n° 22774/93, § 63
in fine
, CEDH 1999-V, et
Hornsby c. Grèce
du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, § 40). Dans le contexte d’une procédure opposant l’Administration à un justiciable et relative à une «
contestation
» sur des «
droits et obligations de caractère civil
» de ce dernier, cela implique l’obligation pour l’Administration de se plier au jugement ou à l’arrêt prononcé à l’issue de la procédure. Si elle refuse ou omet de s’exécuter, ou tarde à le faire, les garanties de l’article 6 § 1 dont a bénéficié le justiciable pendant la phase judiciaire de la procédure perdraient toute raison d’être (arrêt Hornsby précité, § 41
; voir aussi, par exemple,
Antonetto c. Italie
, n° 15918/89, 20 juillet 2000, §§ 27-28, non publié).
La Cour en déduit que, à supposer cette disposition présentement applicable eu égard aux critères dégagés par la Cour dans l’arrêt Pellegrin c.
France (GC, n° 28541/95, CEDH 1999-VIII, § 66), les circonstances dénoncées par le requérant doivent être examinées sous le seul angle de l’article 6 et du droit à l’exécution des décisions judiciaires définitives.
Ceci étant, la Cour constate que le requérant avait été rayé des cadres du personnel de la commune de Brest et mis à la disposition du CNFPT par arrêtés du maire de cette ville, et que ces arrêtés furent ensuite annulés par un jugement – définitif – du tribunal administratif de Rennes du 23
novembre 1994. En conséquence de ce jugement, le maire, par un arrêté du 3 janvier 1995, décida la réintégration rétroactive du requérant. Puis, par délibération du 14 mai 1996, le conseil municipal de Brest créa deux postes d’administrateurs territoriaux. L’un de ces postes, destiné au requérant, lui fut proposé
; jugeant, cette création de postes irrégulière, l’intéressé ne donna cependant pas suite à cette proposition. Le maire lui proposa alors de le mettre à disposition de la CUB
; il n’y eut pas davantage de suites concrètes, le requérant considérant cette autre proposition également irrégulière.
Le sous-préfet de Brest en a conclu que le maire avait ainsi proprement tiré les conséquences du jugement du 23 novembre 1994. Telle est également la position de la ville de Brest.
Le requérant estime quant à lui que les propositions qui lui ont été faites ne permettaient pas la pleine exécution de cette décision. Il soutient en particulier qu’outre le retrait des trois arrêté litigieux, le maire était tenu de procéder d’une part, à sa «
réintégration juridique
» par une décision l’affectant «
sur un des emplois budgétaires vacants correspondant à son grade
», et, d’autre part, à sa «
réintégration effective
», laquelle aurait dû consister en une «
réinstallation matérielle
», c’est-à-dire en l’attribution de fonctions et en «
la mise en mesure d’exercer effectivement lesdites fonctions et, par voie de conséquence, en l’octroi d’une rémunération complète
».
Il n’appartient cependant pas à la Cour de trancher cette contestation, qui tient de la détermination des effets du jugement du 23 novembre 1994 en droit interne et de l’appréciation de l’opportunité des moyens mis en œuvre par l’Administration pour son exécution. Statuant dans les limites ainsi définies de sa juridiction, il suffit à la Cour de relever que les autorités compétentes ont démontré leur volonté d’exécuter ce jugement et de réintégrer le requérant sur un emploi correspondant à son grade, et ont clairement agi dans ce sens, pour conclure à l’absence de problème sous l’angle du droit dont se prévaut le requérant à l’exécution dudit jugement.
Cette partie de la requête est en conséquence manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée en application de 35 § 4 de la Convention.
2.
Le requérant soutient par ailleurs que les difficultés de sa situation proviennent de ce qu’il avait été recruté par l’équipe municipale précédente, et dénonce l’omission des autorités françaises de mettre un terme à cette discrimination fondée sur ses supposées opinions politiques. Il invoque l’article 6 § 1 précité, combiné avec l’article et 14 de la Convention, aux termes duquel
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
A supposer les conditions de l’article 35 § 1 de la Convention remplies et l’article 6 § 1 de la Convention applicable en l’espèce, la Cour ne relève dans le dossier aucun élément dont il ressortirait que le requérant aurait été victime d’une discrimination dans la jouissance des droits garantis par cette dernière disposition. En conséquence, cette partie de la requête est en tout état de cause manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 précités, le requérant dénonce une violation de son droit d’accès au Conseil d’Etat, résultant de la décision de la haute juridiction du 16 mai 2001 rejetant sa demande d’annulation de l’ordonnance du 6 mars 2001 au motif qu’elle n’était pas présentée par un avocat au Conseil d’Etat alors que le ministère d’un tel avocat était obligatoire. Il soutient en particulier que, dans le contexte d’une procédure relative à l’exécution d’une décision juridictionnelle, une telle obligation est en elle-même incompatible avec les exigences de l’article 6 § 1.
La Cour rappelle que, les personnes impécunieuses ayant la possibilité de demander l’aide judiciaire aux fins de se pourvoir en cassation devant le Conseil d’Etat, ni l’obligation faite en principe aux requérants d’être représentés par un avocat aux Conseils devant la haute juridiction administrative, ni le rejet d’une requête au motif du défaut de représentation alors que celle-ci est obligatoire, ne posent problème au regard des exigences de l’article 6 § 1 de la Convention. Cette conclusion s’impose d’autant plus que les requérants sont préalablement, soit informés de l’obligation du ministère d’avocat lors de la notification de la décision déférée à la censure du Conseil d’Etat, soit, à défaut d’une telle information, invités par le Conseil d’Etat à régulariser leur requête (
Raitière c. France
(déc.), n°
51066/99, 12 mars 2002, non publiée).
En conséquence, à supposer l’article 6 § 1 applicable à la procédure dont il s’agit, il suffit à la Cour de constater que le pourvoi du requérant a été déclaré irrecevable en application des principes de droit interne susexposés, au motif qu’il n’était pas présenté par un avocat aux Conseils alors que la notification de la décision attaquée faisait mention de l’obligation du ministère d’avocat, pour conclure au défaut manifeste de fondement de cette partie de la requête (
ibidem
).
Partant, il y a lieu de rejeter cette partie de la requête en application de l’article 35 §§ 1, 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Erik
Fribergh
Christos L.
Rozakis
Greffier
Président