A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 2067/02 prezentate de Monique CASTIUS împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care are loc la 11 aprilie 2006 într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto președintele J.-P. Costa Türmen Ugrekhelidze mes Fura-Sandström Jočienė, Popović, judecători Dolle, graffière de secțiune; Având în vedere cererea formulată mai sus la 3 ianuarie 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alin. (3) din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă, după ce a intenționat să facă acest lucru, face următoarea decizie în fața recurentei, Monique Flavius, este o resortisantă franceză, născută în 1947 și rezidentă în Brest. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Bret-Desache, avocat în Consiliul de Stat și Curtea de Casație. Guvernul pârât ( La 28 aprilie 1966, reclamanta s-a căsătorit cu B. La 27 mai 1994, ea a introdus o cerere de divorț. La 1 aprilie 1999, Tribunalul de Mare Instanță din Brest a pronunțat divorțul la greșelile împărțite ale soților și l-a condamnat pe B. să plătească soției sale o prestație lunară de 5 La 3 aprilie 2000, Curtea de Apel din Rennes, infirmând hotărârea din 1 aprilie 1999, a condamnat B. să plătească recurentei suma de 10 000 FRF ca daune și 400 000 FRF ca prestații compensatorii. La 7 iulie 2000, recurenta a formulat un recurs în recurs împotriva hotărârii Tribunalului de apel din Rennes din 3 aprilie 2000. La 1 decembrie 2000, aceasta a depus la grefa Curții de Casație, prin intermediul avocatului său către Sfaturi, o memoriul amplificativ. În memoriul său în apărare, B. susținea că reclamanta trebuia să fie declarată decăzută din recurs, în măsura în care memoriul amplificativ al acesteia nu i-a fost comunicat decât la 26 decembrie 2000, în timp ce termenul pentru efectuarea unei astfel de semnificații expirase la 7 decembrie 2000. Recurenta a formulat observații ca răspuns la concluziile d În decembrie 2000, de a proceda la comunicarea către B. a memoriului său amplificativ. În aceeași scrisoare din 28 noiembrie 2000, Curtea de Casație a declarat recursul recurentei inadmisibil din următoarele motive: [...] așteptând ca termenele de procedură prevăzute de lege cu o durată limitată de timp, de forțare, de decădere sau de caducitate să fie necesare pentru buna desfășurare a procedurilor și să contribuie la procesul echitabil, în măsura în care acestea asigură certitudine juridică, respectarea drepturilor la apărare și a principiului contradicției și al termenului rezonabil ; că deficiențele auxiliarilor de justiție însărcinați cu emiterea actelor, dacă justifică acțiuni în răspundere, nu pot atinge eficiența sancțiunilor impuse de necunoașterea acestor termene; (...) În observațiile sale ca răspuns la observațiile guvernului, recurenta a informat Curtea că, în urma acestei decizii, a introdus o acțiune în răspundere împotriva executorului vinovat în fața Tribunalului de Mare Instanță din Brest, care, printr-o hotărâre din 24 septembrie 2003, a retras toate cererile sale. Cu toate acestea, printr-o hotărâre din 6 septembrie 2005, instanța de apel din Rennes i-a condamnat pe titularii de drept ai executorului vinovat, astăzi decedat, să plătească suma de 7 317,55 EUR (EUR). Recurenta precizează că are dreptul de a se opune acestei hotărâri. Dreptul și practica internă relevantă Noul Cod de procedură civilă art. 978 La scurt timp după decădere, reclamantul în casare trebuie cel târziu în termen de cinci luni de la recurs, să predea grefa Curții de Casație și să prezinte pârâtului un memoriu care conține motivele de drept invocate împotriva deciziei atacate. (...) Jurisprudența Curții de Casație era cameră civilă, 22 iunie 1999 [...] Așteptând ca, în cazul în care memoriul în cauză a fost comunicat, la diligența băncii H., la o adresă inexactă menționată în declarația de recurs pe care a depus-o grefei și dacă această eroare îi este imputată exclusiv, rezultă totuși din înscrisurile procedurii pe care le-a depus în cursul procedurii deliberate, serviciile grefei Curții de Casație și-au dat seama de caracterul eronat al acestei adrese fără a verifica, în consecință, regularitatea semnificațiilor memoriului în cerere (...) hotărârea a fost pronunțată ca urmare a unei erori care nu este imputabilă soților D. (...) se va efectua o nouă examinare a recursului; (...) GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta consideră că: (i) persoana care i-a fost adresată, care i-a fost adresată, în mod direct sau indirect, și-a exprimat opinia cu privire la o interferență nejustificată în dreptul său de a avea acces la o instanță judecătorească, în măsura în care aceaceasta este imputată executorului sesizat. Aceasta consideră că interpretarea de către Curtea de Casație a dispozițiilor privind termenele de procedură contravine normelor procesului echitabil. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, aceasta contestă motivarea hotărârii Curții de Casație. Invocând art. 6 din convenție, coroborat cu art. 14 din convenție, recurenta se plânge că Curtea de Casație nu a aplicat acestei specii soluția pe care o adoptase într-un caz similar (a se vedea mai jos, dreptul și practica internă relevantă) , hotărâre pronunțată la 22 iunie 1999 de Curtea de Casație), care tratează astfel într-un mod diferit și fără o justificare obiectivă și rezonabilă, două situații totuși identice. Invocând art. 6 din convenție, coroborat cu art. 8 din convenție, precum și art. 1 din 1 Protocolul adițional la Convenție, recurenta consideră că recursul său ar fi cauzat o anumită tulburare vieții sale de familie și dreptului de proprietate. ÎN DREPT, recurenta invocă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție, care dispune, în părțile sale relevante, Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) ea se plânge de o deficiență de acces la Curtea de Casație imputată executorului căruia i-a încredințat sarcina de a-și exprima memoriul amplificativ părții adverse. În opinia sa, reclamantul ar fi trebuit să exercite o acțiune în răspundere împotriva executorului vinovat. Recurenta declară că a sesizat instanțele interne cu privire la o astfel de acțiune și că are intenția de a se contesta împotriva hotărârii judecătorești a lui Rennes din 6 septembrie 2005. Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să-i retragă calitatea de victimă a unei victime mai puțin în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și ulterior au reparat încălcarea Convenției (a se vedea în special Hotărârea Brumărescu c. România [GC], nr 28342/95, § 50 CEDH 1999 VII). Curtea amintește, de asemenea, că recursul în cassation se numără printre căile de atac care trebuie epuizate în principiu pentru a se conforma articolului 35 alineatul (1) din Convenție (a se vedea în special Remli c. Franța, Hotărârea din 23 aprilie 1996, Rec., 1996 II, p. 572, § 42, precum și Civet c. Franța [GC], n 29340/95, § 41, CEDH 1999 VI). Curtea ia notă de faptul că acțiunea pe care guvernul o excită de neobosită a fost introdusă efectiv de recurentă. Curtea constată în această privință că eroarea executorului a fost recunoscută de instanța de judecată a lui Rennes, care a dispus titularilor dreptului administratorului menționat să despăgubească reclamanta. Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să se examineze dacă această hotărâre a avut consecințe asupra calității de victimă a recurentei, din moment ce această hotărâre este încă susceptibilă de a fi contestată în fața Curții de Casație. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta contestă motivarea hotărârii pronunțate de Curtea de Casație la 12 iulie 2001. Curtea reamintește că art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să-și motiveze deciziile, dar că nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument ( Van de Hurk c. Țările de Jos, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A n 288, § 61). La lectura hotărârii contestate și având în vedere caracterul specific al procedurii în casare, Curtea consideră că Dimpotrivă, aceasta subliniază faptul că s-a efectuat un control real și aprofundat al mijloacelor ridicate de către părți, o atenție deosebită fiind acordată în special respectării drepturilor la apărare și a principiului contradictoriui. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Invocând art. 6 din Convenție, coroborat cu art. 14 din Convenție, reclamanta se plânge că Curtea de Casație nu a aplicat acestei specii soluția pe care o adoptase într-un caz similar, făcând astfel o decizie discriminatorie. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, în special pe baza sexului, (...) opiniile politice sau orice altă opinie, originea (...) socială, (...) sau orice altă situație. Curtea amintește că, în exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute prin convenție, art. 14 din convenție interzice tratarea în mod diferit, cu excepția cazului în care există o justificare obiectivă și rezonabilă, a persoanelor plasate în situații comparabile (a se vedea, printre altele, Hoffmann Austria, Hotărârea din 23 iunie 1993, seria A n 255 C, § 31). Curtea amintește, de asemenea, că, în temeiul articolului 19 din convenție, aceaceasta este competentă numai pentru a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din convenție pentru părțile contractante. Prin urmare, aceasta nu este competentă să cunoască erori de fapt sau de drept comise de o instanță internă (a se vedea Hotărârea Garcia Ruiz c. Spania [GC], 30544/96, § 28, CEDO 1999 I. Sarcina sa este de a verifica dacă deciziile în litigiu au fost dobândite în conformitate cu garanțiile prevăzute la art. 6 din convenție. În primul rând, Curtea arată că hotărârea pronunțată la 22 iunie 1999 de Curtea de Casație, care servește drept referință pentru recurentă în vederea atribuirii unei încălcări a articolului 14 din convenție în speță, se referă la comunicarea memoriului unei părți a cărei răspundere a fost în special în sarcina serviciilor grefei Curții de Casație, și nu în speță, a unui executor. În consecință, situațiile în care nu au fost comparabile și nu au putut, în orice caz, să conducă la un tratament discriminatoriu. Curtea arată apoi, și mai ales, că decizia în cauză este pronunțată la ë n a unei proceduri contradictorii în cursul căreia recurenta a putut contesta concluziile B. susține că recursul a fost invocat și a invocat toate argumentele și observațiile pe care le-a considerat necesare. Curtea de Casație a apreciat credibilitatea diferitelor motive prezentate și-a motivat în mod corespunzător decizia. Nu se poate spune că hotărârea nu a tras concluzii arbitrare sau ar fi depășit limitele unei interpretări rezonabile a textelor aplicabile cazului în speță, care, în orice caz, revine în primul rând instanțelor interne (Edificaciones March Gallego s.a.c. Spania, Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, n 64, § 33). În consecință, aceaceasta este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. În cele din urmă, recurenta declară o încălcare a art. 8 din Convenție și a art. 1 din 1 Protocolul adițional la Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează: art. 8 Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și familiale, a domiciliului său și a corespondenței sale. (...) art. 1 din Protocolul nr Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.... Recurenta se plânge de consecințele recursului său asupra drepturilor sale garantate de dispozițiile menționate anterior. Curtea constată că cauza invocată de recurentă în la fel de mult ca aceste dispoziții coincide în mare măsură cu cel întemeiat pe o deficiență a accesului la Curtea de Casație. Prin urmare, Curtea consideră că nu se ridică nicio întrebare distinctă în ceea ce privește art. 8 din Convenție sau art. 1 din 1 Protocolul adițional la aceasta. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle Cabral Barreto Modulul Președinte
de la requête n
o
2067/02
présentée par Monique FLAVIUS
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (Deuxième section), siégeant le 11 avril 2006 en une chambre composée de
:
MM.
I.
Cabral Barreto
,
président
,
J.-P.
Costa
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
E.
Fura-Sandström
,
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé,
greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 janvier 2002,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Monique Flavius, est une ressortissante française, née en 1947 et résidant à Brest. Elle est représentée devant la Cour par M
e
C.
Le
Bret-Desache, avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation. Le gouvernement défendeur («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 28 avril 1966, la requérante avait épousé B.
Le 27 mai 1994, elle introduisit une requête en divorce.
Le 1
er
avril 1999, le tribunal de grande instance de Brest prononça le divorce aux torts partagés des époux et condamna B. à verser à son épouse une prestation compensatoire mensuelle de 5
000 francs français (FRF) pendant quatre ans.
La requérante interjeta appel de ce jugement.
Le 3 avril 2000, la cour d’appel de Rennes, infirmant le jugement du 1
er
avril 1999, condamna B. à payer à la requérante la somme de 10
000
FRF à titre de dommages et intérêts et 400
000
FRF à titre de prestation compensatoire.
Le 7 juillet 2000, la requérante forma un pourvoi en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel de Rennes du 3 avril 2000.
Le 1
er
décembre 2000, elle déposa au greffe de la Cour de cassation, par le biais de son avocat aux Conseils, un mémoire ampliatif.
Dans son mémoire en défense, B. soutint que la requérante devait être déclarée déchue de son pourvoi dans la mesure où le mémoire ampliatif de celle-ci ne lui avait été signifié que le 26 décembre 2000, alors que le délai pour procéder à telle signification avait expiré, à peine de déchéance, le 7
décembre 2000.
La requérante formula des observations en réponse aux conclusions d’irrecevabilité de B. Elle fit observer que la signification tardive de son mémoire était exclusivement imputable à la négligence de l’huissier chargé de ladite signification. Elle argua avoir chargé ce dernier, par lettre recommandée avec accusé de réception en date du 28 novembre 2000, et reçu par lui le 1
er
décembre 2000, de procéder à la signification à B. de son mémoire ampliatif. Elle affirme avoir, dans cette même lettre en date du 28
novembre 2000, porté l’attention de l’huissier à deux reprises sur la date d’expiration du délai de signification, soit le 7 décembre 2000.
Le 12 juillet 2001, la Cour de cassation déclara le pourvoi de la requérante irrecevable pour les motifs suivants
:
«
(...) attendu que les délais de procédure impartis par la loi à peine d’irrecevabilité, de forclusion, de déchéance ou de caducité sont nécessaires au bon déroulement des procédures et contribuent au procès équitable, dès lors qu’ils assurent la sécurité juridique, le respect des droits de la défense et du principe de la contradiction et du délai raisonnable
; que les défaillances des auxiliaires de justice chargés de délivrer les actes, si elles justifient des actions en responsabilité, ne peuvent atteindre l’efficacité des sanctions attachées à la méconnaissance de ces délais
; (...)
»
Dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement, la requérante informa la Cour qu’à la suite de cette décision, elle a introduit une action en responsabilité contre l’huissier fautif devant le tribunal de grande instance de Brest, lequel, par un jugement du 24 septembre 2003, l’a déboutée de toutes ses demandes. Néanmoins, par un arrêt du 6 septembre 2005, la cour d’appel de Rennes a condamné les ayants droit de l’huissier fautif, aujourd’hui décédé, à lui verser la somme de 7
317,55 EUR (euros). La requérante précise avoir l’intention de se pourvoir en cassation contre cet arrêt.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Nouveau code de procédure civile
Article 978
«
A peine de déchéance, le demandeur en cassation doit au plus tard dans le délai de cinq mois à compter du pourvoi, remettre au greffe de la Cour de cassation et signifier au défendeur un mémoire contenant les moyens de droit invoqués contre la décision attaquée. (...)
»
2.
Jurisprudence de la Cour de cassation
1
ère
chambre civile, 22 juin 1999
«
(...) Attendu que si le mémoire en demande a été signifié, à la diligence de la banque H., à une adresse inexacte mentionnée dans la déclaration de pourvoi qu’elle a déposée au greffe et que cette erreur lui est exclusivement imputable, il résulte, cependant, des pièces de la procédure qu’au cours du délibéré, les services du greffe de la Cour de Cassation se sont aperçus du caractère erroné de cette adresse sans vérifier, en conséquence, la régularité des significations du mémoire en demande
;
(...) l’arrêt a été rendu par suite d’une erreur non imputable aux époux D.
;
(...) il sera procédé à un nouvel examen du pourvoi
; (...)
»
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante estime que l’irrecevabilité qui lui a été opposée s’analyse en une ingérence injustifiée dans son droit d’accès à un tribunal dans la mesure où elle est imputable à l’huissier saisi. Elle estime que l’interprétation par la Cour de cassation des dispositions relatives aux délais de procédure est contraire aux règles du procès équitable.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, elle conteste la motivation de l’arrêt de la Cour de cassation.
3.
Invoquant l’article 6 de la Convention, combiné avec l’article 14 de celle-ci, la requérante se plaint de ce que la Cour de cassation n’a pas appliqué à la présente espèce la solution qu’elle avait adoptée dans un cas similaire (voir infra,
le droit et la pratique internes pertinents
, arrêt rendu le 22 juin 1999 par la Cour de cassation), traitant ainsi de manière différente, et sans justification objective et raisonnable, deux situations pourtant identiques.
4.
Invoquant l’article 6 de la Convention, combiné avec l’article 8 de celle-ci ainsi que l’article 1 du 1
er
Protocole additionnel à la Convention, la requérante estime que l’irrecevabilité de son pourvoi aurait causé un trouble certain à sa vie familiale et à son droit de propriété.
1.
La requérante allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose, dans ses parties pertinentes
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...)
».
Elle se plaint d’un défaut d’accès à la Cour de cassation imputable à l’huissier auquel elle a confié la charge de signifier son mémoire ampliatif à la partie adverse.
Le Gouvernement excipe d’emblée du non-épuisement des voies de recours internes. Il estime que la requérante aurait dû exercer une action en responsabilité contre l’huissier fautif.
La requérante indique avoir saisi les juridictions internes d’un tel recours et avoir l’intention de se pourvoir en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel de Rennes du 6 septembre 2005.
La Cour rappelle qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «
victime
» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir notamment l’arrêt
Brumărescu c.
Roumanie
[GC], n
o
28342/95, §
‑
VII). La Cour rappelle également que le pourvoi en cassation figure parmi les voies de recours à épuiser en principe pour se conformer à l’article 35 § 1 de la Convention (voir notamment
Remli c. France
, arrêt du 23 avril 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
II, p. 572, § 42, ainsi que
Civet c. France
[GC], n
o
29340/95, §
‑
VI).
La Cour note que le recours dont le Gouvernement excipe du non
‑
épuisement a effectivement été introduit par la requérante. La Cour constate à cet égard que l’erreur de l’huissier a été reconnue par la cour d’appel de Rennes qui a ordonné aux ayants droit dudit huissier de dédommager la requérante. La Cour n’estime cependant pas nécessaire d’examiner si cet arrêt a eu des conséquences sur la qualité de victime de la requérante, dès lors que cet arrêt est toujours susceptible d’être contesté devant la Cour de cassation.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante conteste la motivation de l’arrêt rendu par la Cour de cassation le 12 juillet 2001.
La Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, mais qu’il ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (
Van de Hurk c. Pays-Bas
, arrêt du 19 avril 1994, série A n
o
288, § 61).
A la lecture de l’arrêt contesté, et en ayant à l’esprit le caractère spécifique de la procédure en cassation, la Cour considère qu’il n’apparaît pas en l’espèce que la Cour de cassation ait manqué à son obligation de motivation. Elle relève au contraire qu’il a été procédé à un contrôle réel et approfondi des moyens soulevés par les parties, une particulière attention ayant notamment été portée au respect des droits de la défense et du principe du contradictoire.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 6 de la Convention, combiné avec l’article 14 de celle-ci, la requérante se plaint de ce que la Cour de cassation n’a pas appliqué à la présente espèce la solution qu’elle avait adoptée dans un cas similaire, rendant ainsi une décision discriminatoire.
L’article 14 de la Convention, dans ses dispositions pertinentes pour l’espèce, se lit comme suit
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, (...) les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine (...) sociale, (...) ou toute autre situation.
»
La Cour rappelle que dans la jouissance des droits et libertés reconnus par la Convention, l’article 14 de la Convention interdit de traiter de manière différente, sauf justification objective et raisonnable, des personnes placées dans des situations comparables (voir, entre autres,
Hoffmann
c.
Autriche
, arrêt du 23 juin 1993, série A n
o
255
‑
La Cour rappelle également que, aux termes de l’article 19 de la Convention, elle est seulement compétente pour assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les parties contractantes. Elle n’est donc pas compétente pour connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne (voir l’arrêt
Garcia Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
‑
I). Sa tâche se limite à vérifier que les décisions litigieuses ont été acquises dans le respect des garanties énoncées à l’article 6 de la Convention.
La Cour relève d’abord que l’arrêt rendu le 22 juin 1999 par la Cour de cassation, qui sert de référence à la requérante afin d’alléguer une violation de l’article 14 de la Convention en l’espèce, concernait la signification du mémoire d’une partie dont la responsabilité relevait notamment des services du greffe de la Cour de cassation, et non comme en l’espèce essentiellement d’un huissier. Il s’ensuit que les situations n’étaient pas comparables et qu’il ne pouvait, en tout état de cause, en résulter un traitement discriminatoire.
La Cour relève ensuite, et surtout, que la décision litigieuse est intervenue à l’issue d’une procédure contradictoire au cours de laquelle la requérante a pu contester les conclusions de B. alléguant l’irrecevabilité du pourvoi et faire valoir tous les arguments et observations qu’elle a estimés nécessaires. La Cour de cassation a apprécié la crédibilité des divers moyens présentés et a dûment motivé sa décision. Il n’apparaît pas que l’arrêt litigieux ait tiré des conclusions arbitraires ou aurait dépassé les limites d’une interprétation raisonnable des textes applicables au cas d’espèce, laquelle interprétation revient, en tout état de cause, au premier chef aux juridictions internes (
Edificaciones March Gallego s.a. c. Espagne,
arrêt du 19
février 1998,
Recueil
1998-I, n
o
64, § 33).
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.
La requérante allègue enfin une violation de l’article 8 de la Convention et de l’article 1 du 1
er
Protocole additionnel à la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
Article 8
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. (...)
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. (...)
»
La requérante se plaint des conséquences de l’irrecevabilité de son pourvoi sur ses droits garantis par les dispositions visées ci-dessus.
La Cour observe que le grief soulevé par la requérante sous l’angle de ces dispositions coïncide dans une large mesure avec celui tiré d’un défaut allégué d’accès à la Cour de cassation. La Cour estime donc qu’aucune question distincte ne se pose au regard de l’article 8 de la Convention ou de l’article 1 du 1
er
Protocole additionnel à celle-ci.
A la lumière de ce qui précède, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
I.
Cabral Barreto
Greffière
Président