SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 11930/03 prezentate de Jacqueline LABAUT împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 februarie 2007 într-o cameră compusă din Tulkens președinte dnii A.B. Baka J.-P. Costa Cabral Barreto Zagrebelsky mes Mularoni, Jočienė, judecători și Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 28 ianuarie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie în f un ci o n are a recurentei, Jacqueline Labatut, este cetățean francez, născut în 1942 și rezident în Carcassonne. Guvernul francez ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În ianuarie 1993, recurenta a introdus o procedură de divorț împotriva soțului său, exercitând profesia de jandarm și având calitatea de ofițer de poliție judiciară. La 29 noiembrie 1995, judecătorul în cauzele familiale ale Tribunalului de Mare Instanță din Narbona a pronunțat divorțul soților împotriva greșelilor recurentei. Prin Hotărârea din 22 octombrie 1996, tribunalul din Montpellier a confirmat hotărârea de divorț. Recurenta a introdus o acțiune în rejudecare în rejudecare a instanței judecătorești, susținând că nu au fost examinate de Curte documente decisive. La 5 august 1998, tribunalul din Montpellier a declarat inadmisibilă acțiunea în rejudecare a reclamantei, pe motiv că nu s-a dovedit că reclamanta a avut în posesia sa documentele lipsă sau, mai presus de toate, că aceste documente au fost reținute de cealaltă parte în conformitate cu art. 595 din Codul de procedură civilă. Prima plângere cu constituirea unei părți civile În aprilie 1993, suspectându-și soțul că a transferat fonduri în conturile sale bancare, recurenta a depus o plângere cu constituție de parte civilă împotriva X pentru falsuri și uz de falsuri. La 2 octombrie 1995, instanța judecătorească din Narbona a emis un ordin de refuz. A doua plângere cu constituirea unei părți civile La 12 mai 1999, recurenta a depus o plângere cu constituție de parte civilă împotriva X a liderilor de înșelătorie la judecată și complicitate la înșelătorie, reproșându-și mărturisirea în cadrul procedurii de divorț în fața tribunalului din Montpellier (hotărârile din 22 octombrie 1996 și 5 august 1998) de a prezenta un dosar cu părți lipsă. La 3 ianuarie 2001, judecătorul judecător al Tribunalului de Mare Instanță din Montpellier a dat un ordin de nejudiciare. Prin Hotărârea din 31 mai 2001, camera de la Tribunalul de Justiție din Montpellier a conchis hotărârea de nejudiciare, reținând următoarea motivare: A fost așteptat în fond că trebuie menționat faptul că Labatut Jacqueline susține că piesele au fost reținute în mod voluntar de către marturisul său J., că este totuși foarte dificil prin numeroasele scrierile și audierea lui Labatut Jacqueline de a determina cu precizie piesele în cauză Doar dacă oricare ar fi aceste piese, este necesar să se constate că prin poșta din 10 Septembrie 1996 Maestrul J. l-a făcut cunoscut avocatului Maestru K. că a primit o scrisoare deschisă și că a invitat, prin urmare, pe un borderou pe care l-a alăturat, să precizeze eventualele elemente lipsă Așteptând ca în urma acestei scrisori nici Maestrul K., avocatul lui Labatut Jacqueline, nici acesta din urmă, care a fost trimis unei copii a scrisorii adresate Maestrului Maestru K. K., nu l-au observat pe maestrul J. Așteptând, în plus, că Labatut Jacqueline a fost destinatar al concluziilor luate de avocatul său și că a fost de acord ca acestea să fie sprijinite în apel Prevăzut că nici un element de informație nu permite să se stabilească că Maestrul K. sau Maestrul J. au avut în posesia lor o bucată de orice predare de către Jacqueline Labatut, piese pe care le-ar fi ascuns în mod intenționat Așteptat că , Camera Penală a Curții de Casație a declarat recursul recurentei, care a fost reprezentată de un avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație, inadmisibilă în următorii termeni prevăzuți, prevăzuți ca ..e.c. să pună Curtea de Casație în măsură să se asigure că, pentru a confirma ordonanța de nu În urma analizei tuturor faptelor denunțate în plângere, camera de landuri a prezentat motivele pentru care a considerat că nu există suficiente acuzații împotriva oricui a comis infracțiunile reproșate. Ca reclamanta să se limiteze la a critica aceste motive, fără a justifica vreun motiv pe care art. 575 din Codul de procedură penală îl autorizează părții civile să-l pronunțe în sprijinul recursului său împotriva unei hotărâri de cameră de ll'jurisdiction în lipsa unei căi de atac din partea procuraturii publice că, prin urmare, motivul este inadmisibil și că recursul este același, prin aplicarea textului menționat anterior (...) Prin scrisoarea din 9 decembrie 2002, reclamanta a solicitat ministrului justiției să îi fie comunicate raportul consilierului raportor și concluziile avocatului general Ö aproape de Curtea de Casație din 4 septembrie 2002. Prin scrisoarea din 5 martie 2003, procurorul general aflat în apropierea Curții de Casație i-a răspuns că prima parte a raportului consilierului raportor, care relevă faptele și desfășurarea procedurii, nu a fost păstrată, că cea de-a doua parte a raportului, care cuprinde examinarea mijloacelor și propunerile de soluție, era acoperită de secretul deliberării din care face parte și că, în ceea ce privește concluziile avocatului general, acestea fuseseră dezvoltate numai pe cale verbală. Dreptul și practica internă relevante În ceea ce privește întinderea în comunicarea raportului consilierului raportor către avocatul general și către reclamant Ca urmare a hotărârii Reinhardt și Slimane Kaid c. Franța, Hotărârea din 31 martie 1998, Rec., 1998, și Hotărârea din 1 martie 1998, Rec., p. În ianuarie 2002, s-a introdus o nouă practică în examinarea recursurilor în fața Curții de Casație, care constă în comunicarea doar a primei părți a raportului consilierului raportor către avocat general, la fel ca și către reclamant, și a celei de a doua părți a acestuia, acoperite de secretul deliberării. Această nouă practică a fost constatată și aprobată de Curte la data hotărârii. Fontaine și Bertin c. Franța 38410/97 și 40373/98, 8 iulie 2003; a se vedea dreptul intern relevant, § 32). În ceea ce privește lipsa comunicării către solicitant a concluziilor avocatului general în cazul în care reclamantul este asistat de un avocat la consilii Începând cu 1998, avocatul general comunică părților sau Consiliului acestora, în cazul în care acestea sunt reprezentate de un avocat la Curtea de Casație, sensul concluziilor sale, prin poștă, înainte de încuviințare. Această practică a fost considerată conformă cu cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea mutatis mutandis Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța menționată anterior, și Marion c. Franța, n 30408/02, § 15, 20 decembrie 2005). GRIEFS Invocând art. 6 1 din Convenție, reclamanta se plânge de o încălcare a principiului contradicției în fața Curții de Casație, în acest sens nu a comunicat nici raportul consilierului raportor, nici concluziile avocatului general. În ceea ce privește prima sa plângere cu constituirea unei părți civile, aceasta se plânge de părtinirea instanței judecătorești de la Tribunalul de Mare Instanță din Narbonne, care lucra de obicei cu fostul său soț, ofițer de poliție judiciară, și declară încălcarea articolului 6 1 menționat anterior. Pe același temei și în ceea ce privește a doua sa plângere cu constituție de părți civile, aceasta susține că instanțele sesizate (camera de laminare și Curtea de Casație) nu au asigurat prezentarea contradictorie a documentelor din dosarul care, în opinia sa, lipseau în procedura de divorț în fața instanței de recurs din Montpellier. Aceasta citează art. 14 din Convenție și susține că absența acestor înscrisuri din dosarul procedurii constituie o discriminare. Ea se plânge de o încălcare a drepturilor copilului. ÎN Â A. Cu privire la echitatea procedurii în fața Curții de Casație Recurenta se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața Curții de Casație și 1 din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) privind indulgența în comunicarea raportului consilierului raportor către avocatul general și către reclamant Guvernul face trimitere la hotărârile Curții în cauzele Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța (citată) și Slimane-Kaid c. France 29507/95, § 25, 25 ianuarie 2000) în care Curtea a statuat că lipsa de comunicare a reclamantului, înainte de încuviințare, a raportului consilierului raportor în condiții identice cu cele ale avocatului general nu a fost de acord cu cerințele procesului echitabil. Acesta subliniază că, în urma primei hotărâri, Curtea de Casație a modificat modalitățile de judecare și de judecare a cauzelor care îi sunt prezentate, pentru a lua în considerare jurisprudența Curții. Astfel, partea care nu face obiectul secretului deliberării raportului consilierului raportor este acum comunicată avocatului general și reclamantului sau reprezentantului său, dacă este asistat de un avocat în cadrul Consiliului. În ianuarie 2002, fie înainte de examinarea recursului recurentei, la 4 septembrie 2002, recurenta susține că acest raport nu există, așa cum ar fi demonstrat scrisoarea adresată de procurorul general aproape de Curtea de Casație și faptul că avocatul său nu i l-a furnizat după ce i-a solicitat. Curtea amintește că, în hotărârea Fontaine și Bertin c. Franța (citată la punctul 32), Comisia a subliniat că, în prezent, raportul consilierului raportor, care include un studiu complet al cauzei, este comunicat avocaților generali și părților. În schimb, nu li se comunică nici avizul său, nici proiectul (proiectele) de hotărâri pe care le-a elaborat. În ceea ce privește data exactă a punerii în aplicare a acestei noi practici, Curtea a avut posibilitatea de a o plasa la 5 februarie 2002 pentru cauzele care țin de domeniul civil (Marion și Marion c. Franța (dec.), 43751/02). Curtea, având în vedere informațiile furnizate de guvern și în lipsa unei contestații serioase a recurentei cu privire la acest aspect, deduce că aceasta din urmă a putut, prin intermediul avocatului său, să aibă cunoștință de raportul consilierului raportor și că o eventuală lipsă de avocatură nu poate, în orice caz, să fie imputată autorităților. În aceste condiții, Curtea nu a înțeles nici o aparență de încălcare a legalității procedurii. În consecință, acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Cu privire la absența comunicării către reclamant a concluziilor avocatului general Guvernul consideră că reclamanta, asistată de un avocat în cadrul Consiliului, a beneficiat de practica conform căreia Õ avocatul general informează înainte de data la care părțile sunt informate cu privire la propriile sale concluzii, aceștia din urmă având posibilitatea de a răspunde oral sau printr-o notă deliberată la cererea acestora atunci când cauza este invocată. Reinhardt și Slimane Kaid (citată anterior, §) sunt de natură să asigure respectarea drepturilor fundamentale. Curtea contestă faptul că comunicarea către consiliul său numai în sensul concluziilor sale și dezvoltarea lor în land este de natură să asigure respectarea drepturilor fundamentale. Curtea amintește că, în hotărârea Reinhardt și Slimane Kaid (citată anterior, § 106), Curtea a constatat că, la momentul actual, avocatul general informează înainte de ziua landurilor consiliile părților atunci când, ca în cazul de față, este vorba despre avocați în Consiliul de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, Comisia a subliniat că, în cazul în care cauza este invocată la cererea consultanților, aceștia din urmă au posibilitatea de a răspunde la concluziile în discuție verbal sau printr-o notă în deliberare. având în vedere faptul că numai chestiuni de drept pur sunt discutate în fața Curții de Casație și că părțile sunt reprezentate de avocați cu înaltă specializare, o astfel de practică este de natură să le ofere acestora posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile în litigiu și de a le comenta în condiții spectaculose (ibidem) Ulterior, Curtea a concluzionat că obiecțiunile de această natură (a se vedea, printre altele, Mac Gee c. Franța (dec.), n 46802/99, 10 iulie 2001 Slimane-Kaid c. Franța 2), n 48943/99, § 18, 27 noiembrie 2003). Această practică fiind urmată de Camera Penală a Curții de Casație la data examinării recursului recurentei, aceasta din urmă nu poate susține faptul că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenția acestui conducător. În consecință, acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. B. Cu privire la imparțialitatea instanței judecătorești din statul de executare În cadrul primei sale plângeri cu constituția părții civile, recurenta declară că instanța judecătorului judecătoresc din statul de drept din Narbona, care lucra de obicei cu fostul său soț, ofițer de poliție judiciară, și mai exact cu art. 6 1 din Convenție. Curtea arată că reclamanta nu a luat în considerare apelul în fața camerei de l'inginerie a ordonanței de nejudiciare pronunțată la 2 octombrie 1995 de către instanța de judecată a Tribunalului de Mare Instanță din Narbona. Prin urmare, această cauză trebuie, în orice caz, respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 1 și a articolului 4 din Convenție. C. Cu privire la absența contradicției și la respectarea drepturilor copilului reclamanta contestă respectarea principiului contradicției de către instanțele care trebuie să se pronunțe în cadrul celei de-a doua plângeri cu constituirea de părți civile (camera de judecată și Curtea de Casație). Ea a declarat că nu au asigurat producția contradictorie a anumitor piese din dosar care, în opinia sa, lipseau în procedura de divorț în fața instanței de apel Montpellier. De asemenea, menționează art. 14 din Convenție și afirmă că absența acestor documente din dosarul procedurii constituie o discriminare și se plânge de o încălcare a drepturilor copilului (în speță, prejudiciul suferit de fiul său, care a avut loc într-o primă uniune). Curtea arată că a reieșit din motivarea hotărârii judecătorești din 31 mai 2001 a camerei de l'inginerie a Tribunalului din Montpellier că reclamanta susținea că înscrisurile au fost reținute în mod voluntar de către declarantul său, dar că camera de l'ingine nu a putut determina cu precizie înscrisurile în cauză. ; că, indiferent de aceste documente, nici avocatul recurentei, nici avocatul reclamantei, care a fost informat de către reclamant cu privire la posibilitatea ca anumite înscrisuri să lipsească de la dosar, nu au făcut nici o declarație; că reclamanta era destinatară a concluziilor luate de avocatul său și că aceasta și-a dat acordul pentru a fi susținute în recurs ; și, în cele din urmă, că nici un element de informație nu permite să se stabilească că avocat și avocat a avut în posesia lor o bucată de orice predare de către reclamantă, piese pe care le-ar fi ascuns intenționat. Astfel, presupunând că piesele au fost într-adevăr lipsite de dosar, reclamanta nu poate imputa această greșeală statului. În consecință, acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Același lucru este valabil și în cazul în care art. 14 din Convenție, care este legat de acesta. cu dispozițiile Convenției, este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 34 și 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării art. 3 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle Tulkens Modulul Președinte
de la requête n
o
11930/03
présentée par Jacqueline LABATUT
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 13 février 2007 en une chambre composée de
:
M
me
F.
Tulkens
,
présidente
,
MM.
A.B.
Baka
,
J.-P.
Costa
,
I.
Cabral Barreto
,
V.
Zagrebelsky
,
M
mes
A.
Mularoni,
D.
Jočienė,
juges
,
et de
M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 janvier 2003,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Jacqueline Labatut, est une ressortissante française, née en 1942 et résidant à Carcassonne. Le gouvernement français («
le
Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. Ronny Abraham, auquel a succédé dans ses fonctions M
me
Edwige
Belliard, Directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En janvier 1993, la requérante introduisit une procédure de divorce pour faute contre son époux, exerçant la profession de gendarme et ayant la qualité d’officier de police judiciaire.
Le 29 novembre 1995, le juge aux affaires familiales du tribunal de grande instance de Narbonne prononça le divorce des époux aux torts de la requérante.
Par arrêt du 22 octobre 1996, la cour d’appel de Montpellier confirma le jugement de divorce.
La requérante introduisit un recours en révision de l’arrêt de la cour d’appel, en faisant valoir que des pièces décisives n’avaient pas été examinées par la cour.
Le 5 août 1998, la cour d’appel de Montpellier déclara irrecevable le recours en révision de la requérante, au motif qu’il n’était pas démontré que la requérante ait eu en sa possession les pièces manquantes, ni surtout que ces pièces aient été retenues par l’autre partie conformément à l’article 595 du Code de procédure civile.
1.
Première plainte avec constitution de partie civile
En avril 1993, soupçonnant son époux d’avoir prélevé des fonds sur ses comptes bancaires, la requérante porta plainte avec constitution de partie civile contre X pour faux et usage de faux.
Le 2 octobre 1995, le juge d’instruction du tribunal de grande instance de Narbonne rendit une ordonnance de non-lieu.
2.
Deuxième plainte avec constitution de partie civile
Le 12 mai 1999, la requérante porta plainte avec constitution de partie civile contre X des chefs d’escroquerie au jugement et complicité d’escroquerie, reprochant à son avoué lors de la procédure de divorce devant la cour d’appel de Montpellier (arrêts des 22 octobre 1996 et 5
août
1998) d’avoir présenté un dossier avec des pièces manquantes.
Le 3 janvier 2001, le juge d’instruction du tribunal de grande instance de Montpellier rendit une ordonnance de non-lieu.
Par arrêt du 31 mai 2001, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Montpellier confirma l’ordonnance de non-lieu, retenant la motivation suivante
:
«
Attendu au fond qu’il convient de noter que Labatut Jacqueline affirme que des pièces ont été volontairement retenues par son avoué Maître J., que cependant il reste très difficile au travers des nombreux écrits et de l’audition de Labatut Jacqueline de déterminer avec précision les pièces en cause
;
Attendu que quelles que soient ces pièces, force est de constater que par courrier du 10
septembre 1996 l’avoué Maître J. faisait connaître à l’avocat Maître K. qu’un courrier lui était parvenu ouvert et qu’il l’invitait donc, au vu d’un bordereau qu’il joignait, de préciser les pièces éventuellement manquantes
;
Attendu que suite à ce courrier ni Maître K., avocat de Labatut Jacqueline, ni cette dernière, qui avait été destinataire d’une copie du courrier adressé à Maître
K., n’ont fait d’observation à Maître J.
;
Attendu, de surcroît, que Labatut Jacqueline a été destinataire des conclusions prises par son avocat et qu’elle a donné son accord pour qu’elles soient soutenues en appel
;
Attendu qu’aucun élément de l’information ne permet d’établir que Maître K. ou Maître J. aient eu en leur possession une pièce quelconque remise par Jacqueline Labatut, pièce qu’ils auraient volontairement dissimulée
;
Attendu qu’il s’ensuit que l’ordonnance doit être confirmée.
»
La requérante forma un pourvoi en cassation.
Par arrêt
du 4 septembre 2002
, la chambre criminelle de la Cour de cassation déclara le pourvoi de la requérante, laquelle était représentée par un avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation, irrecevable dans les termes suivants
:
«
Attendu que les énonciations de l’arrêt attaqué mettent la Cour de cassation en mesure de s’assurer que, pour confirmer l’ordonnance de non
‑
lieu, la chambre de l’instruction, après avoir analysé l’ensemble des faits dénoncés dans la plainte, a exposé les motifs pour lesquels elle a estimé qu’il n’existait pas de charges suffisantes contre quiconque d’avoir commis les délits reprochés
;
Que la demanderesse se borne à critiquer ces motifs, sans justifier d’aucun des griefs que l’article 575 du code de procédure pénale autorise la partie civile à formuler à l’appui de son pourvoi contre un arrêt de chambre de l’instruction en l’absence de recours du ministère public
;
Que, dès lors, le moyen est irrecevable, et qu’il en est de même du pourvoi, par application du texte précité (...)
».
Par lettre du 9 décembre 2002, la requérante demanda au ministre de la Justice que lui soient communiqués le rapport du conseiller rapporteur et les conclusions de l’avocat général près la Cour de cassation prises pour l’arrêt du 4 septembre 2002.
Par courrier du 5 mars 2003, le procureur général près la Cour de cassation lui répondit que la première partie du rapport du conseiller rapporteur, relatant les faits et le déroulement de la procédure, n’avait pas été conservée, que la seconde partie du rapport, qui comporte l’examen des moyens et les propositions de solution, était couverte par le secret du délibéré dont elle fait partie, et qu’en ce qui concernait les conclusions de l’avocat général, elles avaient été uniquement développées oralement à l’audience.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Concernant l’inégalité dans la communication du rapport du conseiller rapporteur à l’avocat général et au requérant
A la suite de l’arrêt
Reinhardt et Slimane
‑
Kaïd c. France,
arrêt du 31
mars 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
II et à partir du 1
er
janvier 2002, une nouvelle pratique a été mise en place dans l’examen des pourvois devant la Cour de cassation consistant à ne communiquer que le premier volet du rapport du conseiller rapporteur à l’avocat général tout comme au requérant, et plus son second volet, couvert par le secret du délibéré. Cette nouvelle pratique a été constatée et entérinée par la Cour à l’occasion de l’arrêt
Fontaine et Bertin c. France
(n
os
38410/97 et 40373/98, 8
juillet 2003
; voir
le droit interne pertinent
, § 32).
2.
Concernant l’absence de communication au requérant des conclusions de l’avocat général lorsque le requérant est assisté par un avocat aux conseils
Depuis 1998, l’avocat général communique aux parties, ou à leur conseil lorsque celles-ci sont représentées par un avocat à la Cour de cassation, le sens de ses conclusions, par courrier, avant l’audience. Cette pratique a été jugée conforme aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention (
cf.
mutatis mutandis
,
Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France
,
précité, et
Marion c. France
, n
o
30408/02, §
15, 20
décembre 2005).
1.
Invoquant l’article 6
§
1 de la Convention, la requérante se plaint d’une atteinte au principe du contradictoire devant la Cour de cassation, en ce qu’elle n’a eu communication ni du rapport du conseiller rapporteur, ni des conclusions de l’avocat général.
2.
Concernant sa première plainte avec constitution de partie civile, elle se plaint de la partialité du juge d’instruction du tribunal de grande instance de Narbonne, qui travaillait habituellement avec son ex-mari, officier de police judiciaire, et allègue la violation de l’article 6
§
1 précité.
3.
Sur le même fondement, et concernant sa deuxième plainte avec constitution de partie civile, elle fait valoir que les juridictions saisies (chambre de l’instruction et Cour de cassation) n’ont pas assuré la production contradictoire des pièces du dossier qui, selon elle, étaient manquantes dans la procédure de divorce devant la cour d’appel de Montpellier. Elle cite l’article 14 de la Convention et fait valoir que l’absence de ces pièces du dossier de la procédure constituait une discrimination.
4.
Elle se plaint d’une atteinte aux droits de l’enfant.
La requérante se plaint du défaut d’équité de la procédure devant la Cour de cassation et invoque l’article 6
§
1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
1.
Sur l’inégalité dans la communication du rapport du conseiller rapporteur à l’avocat général et au requérant
Le Gouvernement se réfère aux arrêts de la Cour dans les affaires
Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France
(précité) et
Slimane-Kaïd c. France
(n
o
29507/95, §
25, 25
janvier 2000) dans lesquelles la Cour a jugé que l’absence de communication au requérant, avant l’audience, du rapport du conseiller rapporteur dans des conditions identiques à l’avocat général ne s’accordait pas avec les exigences du procès équitable. Il souligne qu’à la suite du premier de ces arrêts, la Cour de cassation a modifié les modalités d’instruction et de jugement des affaires qui lui sont soumises, afin de prendre en compte la jurisprudence de la Cour. Ainsi, le volet non couvert par le secret du délibéré du rapport du conseiller rapporteur est désormais communiqué à l’avocat général et au requérant, ou à son représentant s’il est assisté par un avocat aux Conseils. L’autre volet n’est communiqué ni à l’avocat général, ni aux parties.
Le Gouvernement précise que cette mesure est entrée en vigueur le 1
er
janvier 2002, soit avant l’examen du pourvoi de la requérante, le 4
septembre 2002.
La requérante soutient que ce rapport n’existe pas, comme en témoignerait la lettre adressée par le procureur général près la Cour de cassation et le fait que son avocat aux Conseils ne le lui ai pas fourni après qu’elle lui en a fait la demande.
La Cour rappelle que, dans l’arrêt
Fontaine et Bertin c. France
(précité, §
32), elle a relevé que, actuellement, le rapport du conseiller rapporteur, comprenant une étude complète de l’affaire, est communiqué aux avocats généraux et aux parties. En revanche, ni son avis, ni le ou les projets d’arrêts qu’il a rédigés ne leur sont communiqués. S’agissant de la date exacte de la mise en place de cette nouvelle pratique, la Cour a eu l’occasion de situer celle-ci au 5 février 2002, pour les affaires relevant de la matière civile
(Marion et Marion c. France
(déc.), n
o
43751/02). La Cour, au vu des informations fournies par le Gouvernement et en l’absence de contestation sérieuse de la requérante sur ce point, en déduit que cette dernière a pu, par l’intermédiaire de son avocat, avoir connaissance du rapport du conseiller rapporteur, et qu’une éventuelle carence de l’avocat ne saurait, en tout état de cause, être imputée aux autorités.
Dans ces conditions, la Cour n’aperçoit aucune apparence de violation de l’équité de la procédure. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Sur l’absence de communication au requérant des conclusions de l’avocat général
Le Gouvernement estime que la requérante, assistée d’un avocat aux Conseils, a bénéficié de la pratique selon laquelle l’avocat général informe avant le jour de l’audience les conseils des parties du sens de ses propres conclusions, ces derniers ayant la possibilité d’y répliquer oralement ou par une note en délibéré à leur demande lorsque l’affaire est plaidée.
La requérante maintient ses allégations. Elle conteste le fait que la communication à son conseil du seul sens de ses conclusions et leur développement à l’audience soit de nature à assurer le respect des droits fondamentaux.
La Cour rappelle que, dans l’arrêt
Reinhardt et Slimane Kaïd
(précité, §
106), elle a constaté qu’à l’heure actuelle, l’avocat général informe avant le jour de l’audience les conseils des parties lorsque, comme en l’espèce, il s’agit d’avocats au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation, du sens de ses propres conclusions
; elle a en outre relevé que si l’affaire est plaidée à la demande desdits conseils, ces derniers ont la possibilité de répliquer aux conclusions en question oralement ou par une note en délibéré. Elle a jugé qu’«
eu égard au fait que seules des questions de pur droit sont discutées devant la Cour de cassation et que les parties y sont représentées par des avocats hautement spécialisés, une telle pratique est de nature à offrir à celles-ci la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuses et de les commenter dans des conditions satisfaisantes
» (
ibidem
). Par la suite, la Cour a conclu au rejet des griefs de cette nature (voir, notamment,
Mac
Gee c. France
(déc.), n
o
46802/99, 10 juillet 2001
;
Slimane-Kaïd c.
France
(n
o
2), n
o
48943/99, §
18, 27 novembre 2003).
Cette pratique étant suivie par la chambre criminelle de la Cour de cassation à l’époque de l’examen du pourvoi de la requérante, cette dernière ne saurait soutenir qu’il y a eu violation de l’article 6
1.de la Convention de ce chef.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Dans le cadre de sa première plainte avec constitution de partie civile, la requérante conteste l’impartialité du juge d’instruction du tribunal de grande instance de Narbonne, qui travaillait habituellement avec son ex-mari, officier de police judiciaire, et invoque l’article 6
§
1 de la Convention.
La Cour relève que la requérante n’a pas interjeté appel devant la chambre de l’instruction de l’ordonnance de non-lieu rendue le 2
octobre
1995 par le juge d’instruction du tribunal de grande instance de Narbonne. Il s’ensuit que ce grief doit en tout état de cause être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article
35
§§
1 et
4 de la Convention.
La requérante conteste le respect du principe du contradictoire par les juridictions amenées à se prononcer dans le cadre de la seconde plainte avec constitution de partie civile (chambre de l’instruction et Cour de cassation). Elle allègue qu’elles n’ont pas assuré la production contradictoire de certaines pièces du dossier qui, selon elle, étaient manquantes dans la procédure de divorce devant la cour d’appel de Montpellier. Elle invoque l’article 6
§
1 de la Convention.
Elle cite également l’article 14 de la Convention et fait valoir que l’absence de ces pièces du dossier de la procédure constituait une discrimination. Elle se plaint d’une atteinte aux droits de l’enfant (en l’espèce le préjudice qui aurait été subi par son fils, issu d’une première union).
La Cour relève qu’il ressort de la motivation de l’arrêt du 31 mai 2001 de la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Montpellier que la requérante affirmait que des pièces avaient été volontairement retenues par son avoué, mais que la chambre de l’instruction n’a pu déterminer avec précision les pièces en cause
; que, quelles que soient ces pièces, ni l’avocat de la requérante, ni cette dernière qui avait été informée par l’avoué de la possibilité que certaines pièces manquent au dossier, n’ont fait d’observations ; que la requérante était destinataire des conclusions prises par son avocat et qu’elle a donné son accord pour qu’elles soient soutenues en appel
; et, enfin, qu’aucun élément de l’information ne permet d’établir que l’avocat et l’avoué aient eu en leur possession une pièce quelconque remise par la requérante, pièce qu’ils auraient volontairement dissimulée.
Ainsi, à supposer que des pièces aient été véritablement manquantes au dossier, la requérante ne peut imputer cette faute à l’Etat.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Il en va de même du grief tiré l’article 14 de la Convention, qui y est lié.
S’agissant de l’atteinte aux droits de l’enfant, la requérante n’étaye pas son propos. Il s’ensuit que ce grief, à le supposer compatible
ratione
personae
avec les dispositions de la Convention, est en tout état manifestement mal fondé et doit être rejeté en application des articles 34 et 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29
§
3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
F.
Tulkens
Greffière
Présidente