CtEDO 13.06.2002 Auto

CASE OF OL.B. v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
13.06.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Struck out of the list (friendly settlement)
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF OL.B. v. ITALY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

PRIMEI SECȚIUNI CAUZĂ DE OL.B. v. ITALY (Declarația nr. 42444/98) JUDGMENTUL (Resoluție a Franței) STRASBOURG 13 iunie 2002 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Ol.B. v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Ferrari Bravo Bonello Lorenzen Doamna Botoucharova Kovler, dna Steiner judecătorii și judecătorii E. Fribergh Secțiunii Grefierul deliberat în privat la 28 mai 2002, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nr. 42444/98) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dl Ol.B („reclamantul”), la 1 decembrie 1997. Reclamantul a fost reprezentat de dl M. Chiocci și dna. Flamminii Minuto, doi avocați practicanți la Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Leanza, și de co-agentul lor, dl V. Esposito. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită - prin lipsa de asistență poliției - de a recupera posesia apartamentului său și de durata procedurii de expulsie. Cazul a fost transferat Curții la 1 noiembrie 1998 în temeiul articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție. La 4 octombrie 2001, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1). La 13 mai 2002, reclamantul și, respectiv, Guvernul au prezentat declarații formale care acceptă o soluționare prietenoasă a cazului. FACTE Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat în A.R. Reclamantul a informat chiriașul că intenționează să înceteze închirierea la expirarea termenului la 14 ianuarie 1991 și i-a cerut să părăsească sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 3 aprilie 1990, reclamantul și-a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Roma la 30 aprilie 1990. 10. Prin decizia din 19 iulie 1990, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca locația să fie vacantă până la 30 noiembrie 1991. 11. La 27 noiembrie 1991, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. 12. La 15 ianuarie 1992, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 21 februarie 1992. 13. La 12 noiembrie 1993, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru el însuși. 14. Între 21 februarie 1992 și 11 ianuarie 2000, judecătorul a făcut cincizeci și trei încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 15. La sfârșitul ianuarie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. La 13 mai 2002, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „Declar că Guvernul Italiei oferă să plătească 23,242 (20-trei mii două sute patruzeci și patruzeci și două) Euro și 28 (20-opt) pentru domnul Ol.B., în vederea asigurării unei soluționari prietenoase a cererii înregistrate în temeiul nr. 42444/98. Această sumă acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costuri, și va fi plătită în termen de trei luni de la notificarea hotărârii pronunțate de Curte în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului. Această declarație nu implică niciun atestare de către Guvern a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în acest caz. Guvernul se angajează în continuare să nu solicite trimiterea cauzei către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție.” 17. La 13 mai 2002, Curtea a primit următoarea declarație semnată de solicitant: „Notăm că Guvernul Italiei este pregătit să plătească o sumă totală de 23.242 (20.000 două sute patruzeci și patruzeci și două) euro și 28 (20.opt) cenți care acoperă atât prejudiciu material, cât și costuri morale și costuri pentru dl Ol.B. în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii nr. 42444/98 în așteptare în fața Curții. Acceptăm propunerea și renuntăm la orice nouă afirmații referitoare la Italia în ceea ce privește faptele acestei cereri. Declarăm că cazul este stabilit cu siguranță. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamantul le-au atins. De asemenea, ne angajăm să nu solicităm trimiterea cauzei către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 18. Curtea ia act de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție) și este convins că decontarea se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție sau în protocolele sale (art. 37 § 1 în amendă a Convenției și art. 62 § 3 din Regulile Curții). 19. În consecință, cazul ar trebui scos din listă. Decide să scoată cazul din listă; ia act de angajamentul părților de a nu cere o recerere a cazului în fața Marei Camere. A făcut în limba engleză și notificat în scris la 13 iunie 2002, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Președintele grefierului Erik Fribergh Christos Rozakis

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă