- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 24 octombrie 2002
- Stat pârât
- ITA
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
F. și F. împotriva Italiei
Traducere în română Auto
PRIMEI SECȚIUNI CAUZĂ DE F. ȘI F. v. ITALY (Declarația nr. 31928/96) JUDGEMENTUL (Resoluție franceză) STRASBOURG 24 octombrie 2002 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul F. și F. v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de Camera compusă din: C.L.
Președintele Rozakis Bonello Lorenzen Doamna Vajić Botoucharova Zagrebelsky Doamna Steiner, judecători și grefierul secțiunii Fribergh, deliberat în privat la 10 octombrie 2002, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (nr. 31928/96) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți italieni, dl F. și dna G. F. („reclamanții”), la 5 decembrie 1995. Reclamanții au fost reprezentați de dl L. Curradi, un avocat practicant la Florența. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl V. Esposito.
Reclamanții se plângea de incapacitatea lor prelungită - prin lipsa de asistență poliție - de a recupera posesia apartamentului lor și de durata procedurii de expulzare. Cazul a fost transferat Curții la 1 noiembrie 1998 în temeiul articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție. La 17 ianuarie 2002, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 18 septembrie 2002 și, la 24 septembrie 2002, respectiv, Guvernul și reclamanții au prezentat declarații oficiale care acceptă o soluționare prietenoasă a cauzei. FACTE Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care i-au lăsat lui E.F. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 2 noiembrie 1987, reclamanții au comunicat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară în fața magistratului Florenței.
Prin decizia din 30 noiembrie 1987, care a fost făcută executivă la 5 În ianuarie 1988, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 31 decembrie 1988. La 20 mai 1989, reclamanții au făcut o declarație legală de a cere urgent ca sediul să cadă pentru ei înșiși. 10. La 7 iunie 1989, reclamanții au notificat chiriașului care o cere să părăsească locația. 11. La 22 iunie 1989, ei au comunicat că locatarul i-a informat că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 18 august 1989. 12. Între 18 august 1989 și 10 septembrie 1998, judecătorul a făcut douăzeci de încercări de recuperare a posesiunii. 13. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a reușit, deoarece reclamanții nu au primit niciodată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie.
14. În conformitate cu secțiunea 6 din Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998, procedurile de executare au fost suspendate. 15. Reclamanții nu au recuperat posesia apartamentului lor. HOTĂRÂREA 16. La 18 septembrie 2002, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „Declar că Guvernul Italiei oferă să plătească 6.000 (sex mii de euro) Dl. F. și dna F. în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii înregistrate în conformitate cu nr. 31928/96. Această sumă acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costuri, și va fi plătită în termen de trei luni începând cu notificarea hotărârii pronunțate de Curte în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Această plată va constitui rezoluția finală a cazului. Această declarație nu implică niciun atestare de către Guvern a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în acest caz. Guvernul se angajează în continuare să nu solicite trimiterea cazului către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție.” 17. La 24 septembrie 2002, Curtea a primit următoarea declarație semnată de reclamanții și de reprezentantul reclamanților: „Not că Guvernul Italiei sunt dispus să plătească o sumă de 6000 de euro care acoperă atât prejudiciu material, cât și costuri pentru dl F. și dna F., în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii nr. 31928/96 pe calea Curții. Accept propunerea și renunță la orice nouă afirmații referitoare la Italia în ceea ce privește faptele prezentei cereri.
Declar că cazul este stabilit cu siguranță. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamanții le-au atins. În plus, mă asum să nu solicit sesizarea cauzei către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 18. Curtea ia act de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție) și este convins că decontarea se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție sau în protocolele sale (art. 37 § 1 în amendă a Convenției și art. 62 § 3 din Regulile Curții). 19. În consecință, cazul ar trebui scos din listă. Pentru aceste motive, CURTEA [UNANIMOUS] hotărăște să elimine cazul din listă; ia act de angajamentul părților de a nu solicita o recerere a cazului în fața Marei Camere.
Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 24 octombrie 2002, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului
FIRST SECTION
CASE OF F. AND F. v. ITALY (Application no. 31928/96) JUDGMENT (Friendly settlement) STRASBOURG 24 October 2002 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of F. and F. v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr G. Bonello , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mrs S. Botoucharova , Mr V. Zagrebelsky , Mrs E. Steiner, judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having deliberated in private on 10 October 2002, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 31928/96) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two Italian nationals, Mr F. F. and Mrs G. F. (“the applicants”), on 5 December 1995.
The applicants were represented by Mr L. Curradi, a lawyer practising in Florence. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their co-agent, Mr V. Esposito.
The applicants complained about their prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of their apartment and about the duration of the eviction proceedings.
The case was transferred to the Court on 1 November 1998 by virtue of Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention. On 17 January 2002, having obtained the parties' observations, the Court declared the application admissible.
On 18 September 2002 and on 24 September 2002 the Government and the applicants respectively submitted formal declarations accepting a friendly settlement of the case. THE FACTS
The applicants are the owners of an apartment in Florence, which they had let to E.F.
In a writ served on the tenant on 2 November 1987, the applicants communicated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.
By a decision of 30 November 1987, which was made enforceable on 5 January 1988, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988.
On 20 May 1989, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for themselves.
On 7 June 1989, the applicants served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.
On 22 June 1989, they served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 18 August 1989.
Between 18 August 1989 and 10 September 1998, the bailiff made twenty attempts to recover possession.
Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.
Pursuant to Section 6 of Law no. 431 of 9 December 1998, the enforcement proceedings were suspended.
The applicants have not recovered possession of their apartment. THE LAW
On 18 September 2002 the Court received the following declaration from the Government: “I declare that the Government of Italy offer to pay 6,000 (six thousand) Euros to Mr F. and Mrs F. with a view to securing a friendly settlement of the application registered under no. 31928/96. This sum shall cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs, and it will be payable within three months starting from the notification of the judgment delivered by the Court pursuant to Article 39 of the European Convention on Human Rights. This payment will constitute the final resolution of the case. This declaration does not entail any acknowledgement by the Government of a violation of the European Convention on Human Rights in the present case. The Government further undertake not to request the referral of the case to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention.”
On 24 September 2002 the Court received the following declaration signed by the applicants and by the applicants' representative: “I note that the Government of Italy are prepared to pay a sum totalling 6,000 (six thousand) Euros covering both pecuniary and non-pecuniary damage and costs to Mr F. and Mrs F. with a view to securing a friendly settlement of application no. 31928/96 pending before the Court. I accept the proposal and waive any further claims in respect of Italy relating to the facts of this application. I declare that the case is definitely settled. This declaration is made in the context of a friendly settlement which the Government and the applicants have reached. I further undertake not to request the referral of the case to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention after the delivery of the Court's judgment.”
The Court takes note of the agreement reached between the parties (Article 39 of the Convention). It is satisfied that the settlement is based on respect for human rights as defined in the Convention or its Protocols (Article 37 § 1 in fine of the Convention and Rule 62 § 3 of the Rules of Court).
Accordingly, the case should be struck out of the list.
FOR THESE REASONS, THE COURT [UNANIMOUSLY]
1. Decides to strike the case out of the list; 2. Takes note of the parties' undertaking not to request a rehearing of the case before the Grand Chamber. Done in English, and notified in writing on 24 October 2002, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President