CtEDO 19.04.2001 Auto

CASE OF D.L. AND M.A. v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
19.04.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Struck out of the list (friendly settlement)
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF D.L. AND M.A. v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE D.L. și M.A. c. ITALY Depunerea nr. 31926/96 AJUDMENTULUI (Resoluție franceză) STRASBOURG 19 aprilie 2001 În cazul D.L. și M.A. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători Kovler și grefierul secțiunii Fribergh După deliberarea în particular la 5 aprilie 2001, pronunța următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (n. 31926/96) împotriva Italiei depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului anterior 25 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți italieni, dna D.L. și dl M.A. („reclamanții”), la 19 decembrie 1995. Reclamanții au acționat în persoană. Guvernul italian („ Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl V. Esposito. Reclamanții se plângeau de incapacitatea lor prelungită – prin lipsa asistenței poliției – de a recupera posesia apartamentului lor și de durata procedurii de evacuare. La 22 iunie 2000, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 26 februarie 2001 și la 5 martie 2001, reclamanții și, respectiv, agentul Guvernului au prezentat declarații formale care propun o soluționare prietenoasă a cazului. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care i-au lăsat G.M. într-o scrisoare înregistrată din 11 iunie 1987, reclamanții au informat chiriașul că au intenționat să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. La 13 iunie 1987, au servit un anunț pentru a renunta la chiriaș, dar el a refuzat să plece. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 19 septembrie 1987, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 26 noiembrie 1987, care a fost făcută executivă la 4 decembrie 1987, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. 10. Între 25 iulie 1989 și 9 martie 1993, judecătorul a făcut 8 încercări de recuperare a posesiunii. 12. La 21 aprilie 1993, reclamanții au făcut o declarație legală care a solicitat urgent ca cazare pentru ei înșiși. La 30 iunie 1993, reclamanții au notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. 14. La 30 iulie 1993, au notificat chiriașul informand-l că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 9 septembrie 1993. 15. Între 9 septembrie 1993 și 15 octombrie 1997, judecătorul a făcut 9 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesare. 16. În ianuarie 1998, chiriașul a părăsit apartamentul și reclamanții l-au reușit. La 5 martie 2001, Curtea a primit următoarea declarație din partea Guvernului: „Declar că Guvernul Italiei oferă să plătească 35 000 000 de ITL (17 500 000 ITL pentru fiecare reclamant) dnei D.L. și dlui M.A. în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii înregistrate în temeiul nr. 31926/96. Această sumă acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costuri, și va fi plătită imediat după notificarea hotărârii pronunțate de Curte în temeiul articolului 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului. Această declarație nu implică niciun atestare de către Guvern a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în acest caz. Guvernul se angajează în continuare să nu solicite trimiterea cazului la Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție.” 18. La 26 februarie 2001, Curtea a primit următoarea declarație semnată de solicitanți: „Notăm că guvernul Italiei este pregătit să plătească o sumă totală de 35 000 000 de ITL (17 500 000 ITL pentru fiecare solicitant) care acoperă atât prejudiciu material, cât și costuri morale și pentru doamna D.L. și dl M.A., în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii nr. 31926/96 pe care le așteptau Curtea. Acceptăm propunerea și renuntăm la orice nouă afirmații referitoare la Italia în ceea ce privește faptele acestei cereri. Declar că cazul este stabilit cu siguranță. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamanții le-au atins. În continuare, ne angajăm să nu solicităm trimiterea cazului la Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 19. Curtea ia notă de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție). Este convins că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenția sau în Protocolurile sale (art. 39 din Convenție). 20. În consecință, cazul ar trebui să fie exclus din listă. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS decide să scoată cazul din listă; ia notă de angajamentul părților de a nu solicita o recerere a cazului în fața Marei Camere. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă