CASE OF DE LEONARDIS v. ITALY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE LEONARDIS c. ITALIA Cererea nr. 33529/96 AJUDMENTUL (Resoluție în mod sincer) STRASBOURG 5 aprilie 2001 În cazul De Leonardis c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători Kovler și grefierul secțiunii Fribergh După deliberarea în particular la 15 martie 2001, emite următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (n. 33529/96) împotriva Italiei depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului anterior 25 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de un național italian, dna Elena Maria De Leonardis („reclamantul”), la 11 iulie 1996. Reclamantul a fost reprezentat de dl E. Bracaglia, avocat care practică la Roma. Guvernul italian („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl Esposito. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea ei prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei și de durata procedurii de evacuare. La 30 mai 2000, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 februarie 2001 și la 29 ianuarie 2001, reclamantul și, respectiv, agentul Guvernului au prezentat declarații formale care propun o soluționare prietenoasă a cazului. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat E.M. într-o scrisoare înregistrată din 6 mai 1991, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 1 ianuarie 1992 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. La 8 mai 1991, ea a servit un anunț pentru a renunta la chiriaș, dar el a refuzat să plece. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 17 martie 1992, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului de la Roma. La 30 iunie 1992, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediul să fie vacant până la 31 mai 1993. Această decizie a fost luată în aplicare la 14 iulie 1992. 10. La 24 iunie 1992, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. 11. La 15 iulie 1993, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 30 iulie 1993. 12. Între 30 iulie 1993 și 6 iulie 1999, judecătorul a făcut 28 de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 13. În septembrie 1999, chiriașul a murit și reclamantul a retras apartamentul. LEI 14. La 29 ianuarie 2001, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „Declar că Guvernul Italiei oferă să plătească 105.000.000 de ITL doamnei Elena Maria De Leonardis în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii înregistrate în temeiul nr. 33529/96. Această sumă acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costuri, și va fi plătită imediat după notificarea hotărârii pronunțate de Curte în temeiul articolului 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului. Această declarație nu implică niciun atestare de către Guvern a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în acest caz. Guvernul se angajează în continuare să nu solicite trimiterea cazului către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție.” 15. La 1 februarie 2001, Curtea a primit următoarea declarație semnată de solicitant: „Notăm că Guvernul Italiei este pregătit să plătească o sumă totală de 105.000.000 de ITL care acoperă atât prejudiciu material, cât și costuri pecuniare și costuri pentru doamna Elena Maria Leonardis, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii nr. 33529/96 în așteptare în fața Curții. Acceptăm propunerea și renuntăm la orice nouă afirmații referitoare la Italia în ceea ce privește faptele acestei cereri. Declarăm că cazul este stabilit cu siguranță. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamantul le-au atins. De asemenea, ne angajăm să nu solicităm trimiterea la Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 16. Curtea ia notă de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție). Este satisfăcut că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția sau în Protocolurile sale (art. 39 din Convenție). 17. În consecință, cazul ar trebui să fie eliminat din listă. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS decide să scoată cazul din listă; ia act de faptul că părțile se angajează să nu solicite o recerere a cazului înainte de Marea Camera. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 5 aprilie 2001 în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

CASE OF

DE LEONARDIS v. ITALY

(

Application no. 33529/96

)

JUDGMENT

(Friendly settlement)

STRASBOURG

5 April 2001

In the case of De Leonardis v. Italy,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

and

Mr

E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 15 March 2001,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no.

33529/96) against Italy lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article

25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mrs Elena Maria De Leonardis (“the applicant”), on 11 July 1996.

2.

The applicant was represented by Mr E. Bracaglia, a lawyer practising in Rome. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their co-agent, Mr

V.

Esposito.

3.

The applicant complained about her prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of her apartment and about the duration of the eviction proceedings.

4.

On 30 May 2000, after obtaining the parties’ observations, the Court declared the application admissible.

5.

On 1 February 2001 and on 29 January 2001, the applicant and the Agent of the Government respectively submitted formal declarations proposing a friendly settlement of the case.

THE FACTS

6.

The applicant is the owner of an apartment in Rome, which she had let to E.M. In a registered letter of 6 May 1991, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 1

January 1992 and asked him to vacate the premises by that date.

7.

On 8 May 1991, she served a notice to quit on the tenant, but he refused to leave.

8.

In a writ served on the tenant on 17 March 1992, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

9.

On 30 June 1992, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 May 1993. That decision was made enforceable on 14 July 1992.

10.

On 24 June 1992, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

11.

On 15 July 1993, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 30 July 1993.

12.

Between 30 July 1993 and 6 July 1999 the bailiff made 28 attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

13.

In September 1999, the tenant died and the applicant repossessed the apartment.

THE LAW

14.

On 29 January 2001, the Court received the following declaration from the Government:

“I declare that the Government of Italy offer to pay 105,000,000

ITL to Mrs

Elena

Maria

De Leonardis with a view to securing a friendly settlement of the application registered under no. 33529/96. This sum shall cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs, and it will be payable immediately after the notification of the judgment delivered by the Court pursuant to Article 39 of the European Convention on Human Rights. This payment will constitute the final resolution of the case.

This declaration does not entail any acknowledgement by the Government of a violation of the European Convention on Human Rights in the present case.

The Government further undertake not to request the reference of the case to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention.”

15.

On 1 February 2001, the Court received the following declaration signed by the applicant:

“We note that the Government of Italy are prepared to pay a sum totalling 105,000,000

ITL covering both pecuniary and non-pecuniary damage and costs to Mrs

Elena

Maria

De

Leonardis with a view to securing a friendly settlement of application no.

33529/96 pending before the Court.

We accept the proposal and waive any further claims in respect of Italy relating to the facts of this application. We declare that the case is definitely settled.

This declaration is made in the context of a friendly settlement which the Government and the applicant have reached.

We further undertake not to request the reference of the case to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention after the delivery of the Court’s judgment.”

16.

The Court takes note of the agreement reached between the parties (Article 39 of the Convention). It is satisfied that the settlement is based on respect for human rights as defined in the Convention or its Protocols (Article

37

§

1

in

fine

of the Convention and Rule

62

§

3 of the Rules of Court).

17.

Accordingly, the case should be struck out of the list.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Decides

to strike the case out of the list;

2.

Takes note

of the parties’ undertaking not to request a rehearing of the case before the Grand Chamber.

Done in English, and notified in writing on 5 April 2001 pursuant to Rule

77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President