Ferrazzini împotriva Italiei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 45670/99 prezentată de Giorgio FERRAZZINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 13 iunie 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen mes Vajić Bototarova Zagrebelsky, Steiner judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 12 octombrie 1998, după ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul este un resortisant italian născut în 1947 și rezident în Oristano. La o dată nespecificată, s-au inițiat urmăriri penale împotriva reclamantului. La 22 iulie 1993, tribunalul din Oristano a ordonat sechestrarea unei mașini aparținând unui anumit M.P.

și al cărei reclamant avea disponibilitatea. La 28 iulie 1993, reclamantul și domnul P. au solicitat revocarea sechestrului. Reclamantul nu a indicat care a fost rezultatul acestei cereri. Printr-o ordonanță din 4 mai 1995, instanța judecătorească din 4 mai 1995 l-a trimis pe reclamant înapoi în fața instanței judecătorești din același oraș și a stabilit data la care a fost pronunțat la 1 octombrie 1998. Această ordonanță a fost notificată reclamantului la 9 ianuarie 1997. Această dată a fost amânată la 4 martie 1999 și, printr-o hotărâre din aceeași zi, instanța judecătorească din Oristano pronunțată împotriva reclamantului pentru remisiunea plângerii. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție.

În ceea ce privește această teză și consideră că reclamantul nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție, căile de atac interne având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001, numită legea Pinto În opinia reclamantului, introducerea cererii în fața instanței de apel ar prezenta cheltuieli pe care nu este în măsură să le suporte și, prin urmare, refuză să sesizeze instanța de apel. În ceea ce privește cheltuielile suportate prin procedura Pinto, Curtea constată că … a) persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nepatrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil al art. 6 alin. (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă.

Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr. 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Întrucât nu dezamăgește nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neechivocitatea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție.

În această privință, Curtea consideră că acest motiv trebuie examinat în cadrul articolului 6 din convenție și, în conformitate cu acesta din urmă, reamintește că, potrivit jurisprudenței constante a organelor convenției, este de competența în primul rând a autorităților naționale să corecteze o presupusă încălcare a convenției. Curtea observă că reclamantul a fost revocat din acuzațiile aduse împotriva sa și, prin urmare, nu mai poate pretinde că este victima faptelor pe care le-a comis (Gil Leal Pereira c. Portugalia, (dec.) nr. 48956/99, 19.09.00, nepublicată). Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție.

(3) Cea de-a treia cauză se referă la întreaga procedură și se referă la articolele 1 și 14 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1. Reclamantul se plânge că a făcut obiectul unei persecuții Curtea consideră că aceste obiecții nu au fost suficient de susținute; prin urmare, acestea sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 45670/99 présentée par Giorgio FERRAZZINI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 13 juin 2002 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky, M me E. Steiner , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 12 octobre 1998, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien né en 1947 et résidant à Oristano. A une date non précisée, des poursuites pour appropriation illicite furent entamées contre le requérant.

Le 22 juillet 1993, le parquet d’Oristano ordonna la saisie d’une voiture appartenant à un certain M.P. et dont le requérant avait la disponibilité. Le 28 juillet 1993, le requérant et M.P. demandèrent la révocation de la saisie. Le requérant n’a pas indiqué quelle a été l’issue de cette demande. Par une ordonnance du 4 mai 1995, le parquet d’Oristano renvoya le requérant en jugement devant le juge d’instance de cette même ville et fixa la date de l’audience au 1 er octobre 1998. Cette ordonnance fut notifiée au requérant le 9 janvier 1997. La date de l’audience fut ensuite ajournée au 4 mars 1999. Par un jugement du même jour, le tribunal instance de Oristano prononça le non-lieu à l’égard du requérant pour rémission de plainte.

EN DROIT 1. Le premier grief du requérant porte sur la durée de la procédure. Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse et estime que le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n° 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto ». Le requérant estime que l’introduction de la requête devant la cour d’appel présenterait des frais qu’il n’est pas en mesure de supporter. Il refuse par conséquent de saisir la cour d’appel. En ce qui concerne les frais occasionnés par la procédure Pinto, la Cour observe qu’un décret-loi du 11 mars 2002 n. 28, a établi que la procédure aux termes de l’article 3 de la loi Pinto est exemptée du paiement de la contribution unifiée.

La Cour note que selon la loi du 24 mars 2001 n° 89 (dite « loi Pinto ») les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable. La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n° 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n° 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.

Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Le deuxième grief du requérant porte sur l’équité de la procédure. A cet égard, la Cour estime que ce grief doit être examiné dans le cadre de l’article 6 de la Convention et, conformément à ce dernier, elle rappelle que, selon la jurisprudence constante des organes de la Convention, il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. La Cour observe que le requérant a été relaxé des accusations portées contre lui et que, par conséquent, il ne peut plus se prétendre victime des faits qu’il dénonce ( Gil Leal Pereira c. Portugal , (dec.) n° 48956/99, 19.09.00, non publiée).

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Le troisième grief concerne l’ensemble de la procédure et porte sur les articles 1 et 14 de la Convention et 1 du Protocole n° 1. Le requérant se plaint d’avoir fait l’objet d’une « persécution ». La Cour estime que ces griefs n’ont pas été suffisamment étayés. Ils sont donc manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doivent être rejetés conformément à l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président