Merlino împotriva Italiei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45914/99 prezentată de Augusto MERLINO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor L Având în vedere cererea formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 23 iulie 1998, după ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie DE FAPT recurentul este un resortisant italian, născut în 1930 și rezident la Roma. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Francesco Scattaregia Marche, avocat în baroul din Messina. La data de 6 august 1993 a fost depusă o plângere pentru calomnie scrisă împotriva reclamantului de către domnul S. C. La 24 martie 1994, Parchetul Tribunalului din Barcellona a solicitat trimiterea în judecată a reclamantului.

La 1 aprilie 1994, judecătorul investigațiilor preliminare a fixat la tribunalul de judecată înaintea datei de 13 iulie 1994. La ultima dată, reclamantul s-a constituit parte civilă, iar reclamantul a fost interogat. Judecătorul l-a trimis în judecată pe reclamant în fața instanței în instanță din 16 mai 1995. Aceasta din urmă a fost amânată la 5 martie 1996 din cauza unei greve a avocaților (care a avut loc între 6 și 27 mai 1995). Această audiere și următoarele din 3 noiembrie 1996 și 18 aprilie 1997 au fost amânate din cauza absenței reclamantului. Din cauza unui impediment de a cita un avocat al reclamantului, Tribunalul din 4 noiembrie 1997 a fost amânat la 17 aprilie 1998. La această ultimă dată, reclamantul a fost interogat și judecătorul l-a retrimis la tribunal pe land din 7 mai 1998 pentru examinarea reclamantului.

La acea dată, tribunalul din Barcellona l-a numit pe reclamant pe motivul că nu era constituit. (1) Primul motiv al reclamantului se referă la durata procedurii. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu îndeplinește cerința termenului rezonabil, astfel cum se prevede în art. 6 alin. În conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001, a articolului 35 alineatul (1) din Convenție. Reclamantul susține, în primul rând, că criteriile de evaluare pentru determinarea satisfacției echitabile ar fi diferite între sistemul național și cel al Curții.

În plus, această cale de atac este o posibilitate oferită și nu o obligație - § 6 din legea care declară că La toate acestea se adaugă necesitatea de a reprezenta din nou procedura deja începută de mult timp în fața Curții Europene cu cheltuieli pe care nu ar putea să le suporte și, prin urmare, refuză să sesizeze instanța de apel. În ceea ce privește cheltuielile suportate prin procedura Pinto, Curtea constată că … a) persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nepatrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil al art. 6 alin. (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă.

Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr. 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Întrucât nu dezamăgește nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție.

(2) A doua cauză se referă la art. 10 din Convenție. Reclamantul afirmă că procesul ar fi constituit o necunoaștere a libertății sale de exprimare. În primul rând, Curtea reamintește că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile esențiale ale progresului său și ale însuflețirii fiecăruia. Sub rezerva alin. (2) din art. 10, aceasta nu se aplică numai celor care informații mai multe, șocate sau îngrijorătoare: Astfel, doresc pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există nici o societate democratică (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea E.K. c. Turcia din 7 februarie 2002, nr. 28496/95, nepublicată).

În speță, Curtea constată că reclamantul a fost achitat. Prin urmare, consideră că reclamantul nu mai poate pretinde că a fost victima unei încălcări a articolului 10 din Convenție (a se vedea, Comm. eur. D.H., nr. 18763/91, dec. 12.01.1994, D.R. 76, p. 34). Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 45914/99 présentée par Augusto MERLINO contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 13 juin 2002 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky, M me E. Steiner , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 juillet 1998, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1930 et résidant à Rome. Il est représenté devant la Cour par M e Francesco Scattareggia Marchese, avocat au barreau de Messine.

Le 6 août 1993 une plainte pour diffamation écrite fut déposée contre le requérant par M. S. C. Le 24 mars 1994, le parquet du tribunal de Barcellona demanda le renvoi en jugement du requérant. Le 1er avril 1994, le juge des investigations préliminaires fixa l’audience préliminaire au 13 juillet 1994. A cette dernière date, le plaignant se constitua partie civile et le requérant fut interrogé. Le juge renvoya le requérant en jugement devant le tribunal à l’audience du 16 mai 1995. Cette dernière fut reportée au 5 mars 1996 en raison d’une grève des avocats (qui eut lieu entre le 6 et le 27 mai 1995). Cette même audience et les suivantes des 3 novembre 1996 et 18 avril 1997 furent reportées à cause de l’absence du plaignant.

En raison d’un empêchement à comparaître de l’avocat du requérant, l’audience du 4 novembre 1997 fut reportée au 17 avril 1998. A cette dernière date, le plaignant fut interrogé et le juge renvoya à l’audience du 7 mai 1998 pour l’examen du requérant. A cette date, le tribunal de Barcellona acquitta le requérant au motif que le délit n’était pas constitué. EN DROIT 1. Le premier grief du requérant porte sur la durée de la procédure. Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse et estime que le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n° 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto ». Le requérant soutient, tout d’abord, que les critères d’évaluation pour la détermination de la satisfaction équitable seraient différents entre le système national et celui de la Cour. En outre, cette voie de recours est une faculté offerte et non une obligation - le § 6 de la loi disant « peuvent » et non « doivent » et il conteste l’application rétroactive de la loi. A tout cela s’ajoute la nécessité de représenter de nouveau la procédure déjà entamée depuis longtemps auprès de la Cour européenne avec des frais qu’il ne serait pas en mesure de supporter.

Il refuse, par conséquent, de saisir la cour d’appel. En ce qui concerne les frais occasionnés par la procédure Pinto, la Cour observe qu’un décret-loi du 11 mars 2002 n. 28, a établi que la procédure aux termes de l’article 3 de la loi Pinto est exemptée du paiement de la contribution unifiée. La Cour note que selon la loi du 24 mars 2001 n° 89 (dite « loi Pinto ») les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n° 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n° 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

2. Le deuxième grief porte sur l’article 10 de la Convention. Le requérant allègue que le procès aurait constitué une méconnaissance de sa liberté d’expression. La Cour rappelle, tout d’abord, que la liberté d’expression constitue l’un des fondements essentiels d’une société démocratique, l’une des conditions primordiales de son progrès et de l’épanouissement de chacun. Sous réserve du paragraphe 2 de l’article 10, elle vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent : ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture sans lesquels il n’est pas de « société démocratique » (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt E.K.

c. Turquie, du 7 février 2002, n° 28496/95, non publiée). En l’espèce, la Cour note que le requérant a été acquitté. Partant, elle estime que le requérant ne peut plus se prétendre victime d’une violation de l’article 10 de la Convention (voir, Comm. eur. D.H., n° 18763/91, déc. 12.01.1994, D.R. 76, p. 34). Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Erik Fribergh Christos rozakis Greffier Président