a cererii nr. 52955/99
prezentată de Binali HUYLU
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședință pe 13 iunie 2002 sub formă de cameră compusă din
dlm. C.L. Rozakis, președinte,
doamna N. Vajić,
dlm. E. Levits,
judecători,
și dl. E. Fribergh, grefier de secție,
Ținând seama de cererea menționată mai sus introdusă pe 3 august 1999,
După deliberări, redă următoarea decizie:
Reclamantul, dl. Binali Huylu, este resortisant turc, născut în 1943 și locuitor în Ankara. Este reprezentat la Curte de doamna Büyükçulha, avocat la Ankara.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Procesul-verbal de arestare și percheziție stabilit pe 11 aprilie 1996 la 22h35 de către polițiștii direcției siguranței din Ankara, secția de luptă împotriva terorismului (în continuare »direcția«), arăta că fiul reclamantului, Engin Huylu (în continuare »E.H.«), era căutat în cadrul unei operații conduse de direcție împotriva organizației ilegale DHKP/C. Polițiștii menționau că nu reținuseră nicio dovadă de delict, că procedaseră la arestarea lui E.H., apoi la plasarea sa în arest la direcție. Procesul-verbal a fost semnat de cinci polițiști, precum și de reclamant, E.H. și Ergün Huylu, un alt fiu al reclamantului.
Intr-o dată neprecizată, Rıza Huylu, un alt fiu al reclamantului, a cerut procurorului din funcție la curtea de securitate a Statului din Ankara (în continuare »curtea de securitate a Statului«) să îl informeze asupra motivelor arestării fratelui său și să îi autorizeze să îi facă vizită.
Pe 15 aprilie 1996, reprezentantul lui E.H. a cerut procurorului să îi elibereze un permis de vizită și să îl prezinte pe clientul seu unui magistrat.
În aceeași zi, procurorul a respins această cerere.
Pe 16 aprilie 1996, E.H. a fost audiat de polițiștii direcției; apoi, pe 22 aprilie 1996, de procuror.
Raportul medical stabilit pe 22 aprilie 1996 la 9h40 arăta că E.H. nu prezenta urme de lovituri sau violență pe corp. În raportul ei, medicul legist menționă că E.H. declarase că suferise suspensie palestiniană (»askıya alındı«) și suferea la brațe, în special dureri și amorțeli la brațul stâng. În consecință, medicul legist a cerut ca E.H. să fie examinat la serviciul de neurologie al spitalului public din Ankara pentru ca diagnostic al patologiei legate de traumă să fie pus și ca rezultatul acestui examen să îi fie notificat.
Pe 22 aprilie 1996, E.H. a fost audiat de judecătorul care servea la curtea de securitate a Statului, care a ordonat plasarea sa în detenție preventivă. În declarația sa, E.H. afirmă că, în timpul arestului, semnase deposița sa și procesul-verbal de reconstituzione (»yer gösterme«) sub presiune fizică și psihică a polițiștilor. Contesta faptele care i se reprochau.
Prin act de acuzare prezentat pe 21 mai 1996, în aplicarea articolelor 168 și 264 ale Codului penal și 5 al legii nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului, procurorul a intentat acțiune penală împotriva lui E.H. pentru apartenență la o organizație armată cu scopul distrugerii ordinii constituționale și folosire de obiecte explozive.
Pe 4 august 1998, E.H. a cerut achitarea sa.
La ședința din 27 august 1996 în fața curții de securitate a Statului, E.H. a declarat că nu era membru al unei organizații ilegale, că semnase deposița sa obținută în timp al arestului sub constrângere și în urma torturilor care i se infligiseră. Contesta faptele care i se reprochau.
Pe 27 august 1996, E.H. a prezentat o cerere la curtea de securitate a Statului cerând liberarea sa preventivă. În ea declara că în timp al arestului fuseră supus unei torturi intense și presiunilor, că fuseră suspendat și suferea dureri și amorțeli la brațe. Menționă că semnase documentele care i fuseseră prezentate în urma torturilor infligsite. Preciza, în plus, că polițiștii îl amenințaseră spunând »Știi ce ți se va întâmpla dacă nu spui ce s-a întâmplat așa cum ți-am spus. Nu scapi de noi.« Arăta că semnase deposița sa pentru a nu mai fi supus torturii.
Pe 30 ianuarie 1997, reprezentantul lui E.H. a prezentat o notă în apărare cerând achitarea clientului seu. Făcând referință la art. 3 din Convenție, menționă că deposița clientului seu fuseră obținută sub tortură.
Pe 27 mai 1997, în aplicarea articolelor 168 § 2 și 59 § 2 ale Codului penal și 5 al legii nr. 3713 și respingând cererea de liberare preventivă, curtea de securitate a Statului condamnă E.H. la o închisoare de doisprezece ani și șase luni. Apoi, în aplicarea articolului 264 § 6 ale Codului penal, o condamnă la o pedeapsă de închisoare de șase ani și opt luni, precum și la o amendă de 1.200.000 lire turce (TRL). Pe scurt, condamnă E.H., toate pedepsele confundate, la nouăsprezece ani și doi luni de închisoare, precum și la o amendă de 1.200.000 TRL.
La ședința ținută în aceeași zi, jandarmii au lovit E.H., care contestase hotărârea pronunțată de curt. (Reclamantul prezintă Curții articole de ziar referitoare la acest incident)
Prin hotărâre din 16 martie 1998, pronunțată pe 18 martie 1998, Curtea de Casație anulează hotărârea atacată pe motiv că reducerea pedepsei prevăzută la art. 59 § 2 ale Codului penal ar fi trebuit aplicată ambelor pedepse de închisoare și nu doar uneia dintre ele, așa cum făcuse prima instanță.
Din martie 1998, E.H. suferă de dureri de cap violente. Medicul penitenciarului diagnosticează o migrenă, de care E.H. continua să sufere.
La cererea sa, a familiei sale și a altor deținuți, E.H. a fost transportat de mai multe ori la spitalul public din Çankırı. Jandarmii care l-au însoțit i-au infligit violență fizică și psihică și erau prezenți la consultații în timp ce E.H. avea cătușe la mâini.
Pe 14 mai 1998, componența curții s-a schimbat, și după citirea proceselor-verbale ale ședințelor anterioare, curtea ordonează menținerea în detenție preventivă a lui E.H. »ținând seama de crima reproșată și de starea dosarului«.
Pe 4 august 1998, conformând-se hotărârii de casație și în aplicarea articolelor 168 § 2 și 59 § 2 ale Codului penal și 5 al legii nr. 3713, și respingând cererea de liberare preventivă, curtea condamnă E.H. la o închisoare de doisprezece ani și șase luni. Apoi, în aplicarea articolului 264 § 6 ale Codului penal, o condamnă la o pedeapsă de închisoare de cinci ani, șase luni și douăzeci de zile și la o amendă de 1.000.000 TRL. Pe scurt, condamnă E.H., toate pedepsele confundate, la o închisoare de optsprezece ani și douăzeci de zile și la o amendă de 1.000.000 TRL.
Din sfârșitul anului 1998, starea de sănătate a lui E.H. se deteriorează în punctul în care nu mai putea mânca, nici citi, nici efectua sarcini manuale, nici să practice sport sau să urmeze plimbările reglementare.
Pe 26 ianuarie 1999, E.H. a fost transferat la spitalul public din Çankırı, apoi returnat la penitenciar fără a fi putut consulta un medic. În timp al transferului, jandarmii care l-au însoțit i-ar fi infligit abuzuri.
Pe 27 ianuarie 1999, starea de sănătate a lui E.H. se deteriorează. La cererea altor deținuți, E.H. a fost din nou transferat la serviciul de neurologie al spitalului public din Çankırı. A fost examinat de conducătorul acestui serviciu, dr. Cüneyt Uzunlar, care nu a ordonat un examen aprofundat, cum ar fi o tomografie. A prescris medicamente împotriva durerii. Apoi, E.H. a fost dus înapoi la penitenciar. Cererea sa de transfer la spitalul public din Ankara a fost respinsă de responsabilii penitenciarului.
Din luna februarie 1999, din cauza dureri de cap acute, E.H. nu putea ieși din pat decât cu ajutorul altor deținuți. Nu putea sta în picioare, mai puțin să meargă singur. Tremura, nu avea apetit, voma și avea pierderi de conștiință. Ceilalți deținuți informau în mod regulat medicul și directorul penitenciarului despre starea sa de sănătate; acestuia din urmă, i cereau transferul interesatului la spitalul public din Ankara.
Pe 5 februarie 1999 la 23 de ore, la cererea altor deținuți și în timp ce starea sa de sănătate se deteriorase, E.H. a fost transferat de urgență la spitalul public din Çankırı. Deținuții informează funcționarul care însoțea E.H. despre starea sa de sănătate și medicamentele pe care le lua. Fiind inconștient (»șuuru yerinde değil«), E.H. nu a putut discuta cu medicul. Acestuia din urmă i-a prescris medicamente împotriva durerii. Apoi, E.H. a fost dus înapoi la penitenciar spre ora unu noaptea.
Pe 6 februarie 1999 la 4 ore, E.H. a fost transferat la spitalul public din Ankara, nu cu o ambulanță, ci la bordul unui vehicul numit »ring arabası«, un vehicul blindat folosit pentru transferul deținuților și lipsit de orice echipament medical.
Raportul medical stabilit pe 6 februarie 1999 de medicii serviciilor de boli interne și neurologie menționează că E.H. pierduse conștiința și avea pupilele fixe. Încercară în zadar să îl reanimeaze la 6h30, apoi constatară decesul la 6h50.
În aceeași zi la 6h50, jandarmii care transportaseră E.H. la spitalul din Ankara stabilesc un proces-verbal menționând decesul. Transmit trupul decedatului responsabilului depozitului mortuarului.
Dimineața 6 februarie 1999, reclamantul se duce la spitalul public din Ankara unde învață despre decesul fiului seu.
În aceeași zi, se efectuează o autopsie. Medicul institutului medico-legal cere o analiză suplimentară la biroul de specialitate pentru analize chimice (»Kimyasal Tahliller İhtisas Dairesi«) și la laboratorul de histopatologie (»Histopatoloji laboratuarı«). Medicul legist menționează, de asemenea, că va indica procuraturii cauza decesului după obținerea rezultatului acestor examene.
Pe 1 iunie 1999, constatând decesul și în aplicarea articolului 96 al Codului penal, curtea de securitate a Statului decide că moartea lui E.H. stingea acțiunea publică inițiată împotriva lui.
Pe 3 august 1999, reprezentantul reclamantului informează asociația pentru drepturile omului din Ankara despre starea de sănătate a lui E.H. și decesul acestuia. Dosarul conține, de asemenea, articole de ziar și un raport asupra condițiilor de sănătate ale deținuților în penitenciare.
Raportul suplimentar de autopsie ordonat de procuratura din Ankara stabilit pe 23 septembrie 1999 menționează astfel cauza decesului:
»1- Persoana a decedat de moarte naturală rezultând dintr-o insuficiență respiratorie și circulatorie datorată unei bronho-pneumonii,
2- Elemente traumatice sau toxice nu au avut impact asupra decesului persoanei,
3- Conform raportului biroului de specialitate pentru analize chimice, analiza de sânge și probele organelor interne nu revelau prezența niciunui element toxic, nici drog/somnifer, nici prezență de alcool.«
Procesul-verbal din 21 octombrie 1999 stabilit de doi șoferi ai penitenciarului de tip E din Çankırı și un mecanic menționează că ambulanța înmatriculată 06 H 7585 de marcă Peugeot era în stare de funcționare (»faal«) la data 6 februarie 1999.
Pe 22 octombrie 1999, directorul penitenciarului informează procuratura din Çankırı că transferul bolnavilor în afara orașului se făcea fie cu ambulanță, fie cu vehicul obișnuit ținând seama de situația condamnașilor (infractori sau nu), condițiile de securitate și directivele comandanților.
1.
Mărturii și plângeri referitoare la starea de sănătate a fiului reclamantului
Intr-o dată neprecizată, Ergün Huylu, unul dintre fiii reclamantului, depune o plângere împotriva persoanelor responsabile de moartea lui E.H. În plânger, declara că fratele sua era în bună sănătate înainte de plasarea sa în detenție la penitenciarul din Çankırı. La începutul anului 1998, fratele sua începuse să sufere de dureri de cap. În martie 1998, E.H. îi spusese că consultase un medic al infirmerie penitenciarului, care diagnosticăsede migrenă și prescrisese medicamente împotriva durerii. Starea de sănătate a fratelui seu agravîndu-se, Ergün Huylu ceruse responsabililor penitenciarului transferarea acestuia la un spital dotat cu mijloace și medic adecvate. În august 1998, E.H. îi precizase că jandarmii care l-ar fi însoțit la spital l-ar fi maltratat fizic și psihic, strângând puternic alte sale. La vizita din 27 ianuarie 1999, fusese returnat la penitenciar fără a fi putut consulta un medic. Starea de sănătate a lui E.H. se agrava și trebuia să rămână la pat. Nu putea participa la nicio activitate, nici mânca și mergea dificil la toalete. În alt transfer la spitalul din Çankırı, medicul numit Cüneyt l-examina superficial și îi prescrisese medicamente împotriva durerii fără a ordona un examen tomografic. Ergün Huylu s-adresă, de asemenea, asociației pentru drepturile omului din Ankara. Comunică verbal cu responsabilii penitenciarului și spitalului din Çankırı, precum și cu responsabili ai ministerului justiției pentru ca E.H. să fie tratat la spitalul public din Ankara. Pe 4 februarie 1999, mama sa, Hatice Huylu, și el discută cu directorul penitenciarului, care declarase că nu exista motiv de îngrijorare cu privire la starea de sănătate a lui E.H. Pe 6 februarie 1999 între 8 și 9 ore, responsabilii penitenciarului o sună la domiciliu pentru a o informa că fratele seu fuseră transferat la spitalul public din Ankara și acolo învață despre decesul acestuia.
Pe 13 martie 1999, Ç.A., deținut la penitenciarul din Çankırı, declara că în decembrie 1998 E.H. se plânge de dureri de cap și suferea de vome și tremurări. Preciza că în ianuarie 1999 starea sa de sănătate se agravase. Pe 5 februarie 1999 spre 15h30, E.H. avea tremurări și vome. Situația durează aproximativ patru ore și, spre 19h30, s-adresa direcției penitenciarului pentru ca E.H. să fie luat la urgență. Spre 22 ore, acesta fuseră transportat cu cătușe la mâini la spitalul din Çankırı. E.H. revine la penitenciar la 2 ore dimineața. Ç.A. preciza că medicul de serviciu prescrisese lui E.H. medicamente împotriva durerii pretinzând că nu avea nimic. Apoi, între 2 și 4 ore dimineața, dialogă cu direcția penitenciarului pentru ca interesatul să fie transferat la spitalul din Ankara, ceea ce s-a întâmplat la 4h10, cu cătușe la mâini.
Pe 20 martie 1999, M.E., H.Y. și S.K., deținuți cu E.H., reiterează conținutul declarației Ergün Huylu cu privire la starea de sănătate a fratelui seu.
Pe 28 iulie 1999, în plângerea sa, Șahnigar Huylu, sora lui E.H., preciza că fratele seu fuseră deținut la penitenciarul din Çankırı de la 30 iunie 1999. Reitera conținutul declarației Ergün Huylu.
Pe 2 iulie 1999, S.E., reprezentant al asociației pentru drepturile omului din Ankara, declara că era conștient de starea de sănătate a lui E.H., în măsura în care unul dintre apropiații săi era, de asemenea, deținut la penitenciarul din Çankırı. În plus, preciza că familia lui E.H. s-adresase asociației în ianuarie 1999 pentru a comunica starea sa de sănătate.
Intr-o dată neprecizată, M.K., un alt deținut, reitera spusele Ç.A., subliniind starea de sănătate deplorabilă a unora dintre deținuți în penitenciare.
2.
Procedură penală inițiată împotriva medicilor spitalului public din Çankırı
Prin ordonanță din 19 noiembrie 1999, procuratura din Çankırı se declară incompetentă pentru a urmări cei doi medici și transmite dosarul prefectului din Çankırı.
Pe 12 aprilie 2000, prefectul din Çankırı autorizează acțiunea penală inițiată împotriva medicilor pentru neglijență având ca rezultat moartea, pe motiv că nu ar fi pus diagnosticul corect și ar fi prescris o rețetă fără a efectua alte măsuri sau examene complementare.
Prin act de acuzare prezentat pe 18 august 2000, în virtutea articolului 455 § 1 ale Codului penal, procurorul din Çankırı intentează o acțiune penală pentru neglijență și indiferență având ca rezultat moartea împotriva celor doi medici incriminați.
Pe 22 februarie 2001, în aplicare al articolului 1 § 4 al legii nr. 4616 privind eliberarea condiționată, amânarea proceselor și executarea pedepselor pentru infracțiuni comise înainte de 23 aprilie 1999, intrate în vigoare pe 22 decembrie 2000, tribunalul coreccional din Çankırı (»Asliye Ceza Mahkemesi«) amână această procedură penală.
3.
Procedură penală inițiată împotriva personalului penitenciarului din Çankırı
Prin act de acuzare prezentat pe 14 februarie 2000, în virtutea articolului 230 al Codului penal, procurorul din Çankırı intentează o acțiune penală pentru neglijență împotriva Ali Rıza Yıldırım, Nevzat Koroman, Hürrem Yazıhan, İbrahim Fakı, Aziz Gürer, Düzgün Çakmak, Selim Engez și Hüseyin Kaș, membri ai personalului penitenciarului de tip E din Çankırı la data faptelor.
Pe 19 noiembrie 1999, procurorul intentează o acțiune publică împotriva lui Hürrem Yazıhan, director adjunct al penitenciarului din Çankırı, care era de serviciu pe 6 februarie 1999 între miezul nopții și 8 ore dimineața, pentru neglijență și pentru nu a ordonat transferul lui E.H. la spitalul public din Ankara într-un vehicul corespunzător, o ambulanță.
Pe 19 noiembrie 1999, procuratura din Çankırı pronunță o ordonanță de neînceput pe lângă persoanele incriminate.
Pe 15 decembrie 1999, reclamantul atează această ordonanță la curtea de asise din Sungurlu.
Pe 13 ianuarie 2000, curtea de asise din Sungurlu infirmă ordonanța de neînceput atacată.
Pe 5 aprilie 2001, în aplicare al articolului 1 § 4 al legii nr. 4616 privind eliberarea condiționată, amânarea proceselor și executarea pedepselor pentru infracțiuni comise înainte de 23 aprilie 1999, intrate în vigoare pe 22 decembrie 2000, tribunalul coreccional din Çankırı amână procedura penală inițiată împotriva persoanelor incriminate.
B.
Dreptul și practica internă relevante
1.
Legea nr. 4616
Pe 22 decembrie 2000 intră în vigoare legea nr. 4616 privind eliberarea condiționată, amânarea proceselor și executarea pedepselor pentru infracțiuni comise înainte de 23 aprilie 1999.
2.
Codul penal
art. 96
»Moartea inculpatului stinge acțiunea publică.
Moartea condamnatului stinge condamnarea, chiar și la o pedeapsă pecuniară, amendă grea sau amendă ușoară, neexecutată, și toate consecințele penale ale condamnării, dar nu împiedică executarea cheltuielilor procesului ale căror sentință capătase forță de lucru hotărât înainte de proces al condamnatului.«
art. 230
»Funcționarul care, din orice motiv, abandoneaza sau neglijează funcțiile sale, sau refuză, fără motiv valid, executarea ordinelor care i se dau legal de superiorii săi, va fi pedepsit (...)
Dacă, ca urmare a acestui abandon, a acestei neglijențe sau a neexecutării ordinelor reglementare ale autorității superioare, Statul suferă prejudiciu, pedeapsa va fi, în funcție de gravitatea actului, de (...)
(...) dacă, ca urmare a neglijenței unui funcționar sau a neexecutării ordinului, terții au suferit prejudiciu, acesta trebuie, în plus, să fie reparat.«
art. 455 § 1
»Oricine, prin neglijență, indiferență sau lipsă de experiență, nerespectare a legilor, ordinelor sau instrucțiunilor, cauzează moartea altei persoane, va fi pedepsit (...)«
Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul pretinde că autoritățile au neglijat, întârziat și împiedicat diagnosticul sau tratarea fiului seu din cauza unei abordări discriminatorii spre »deținuții politici«. Reclamantul este convins că fiul seu ar fi încă viu și ar fi primit grijă necesară dacă ar fi fost considerat deținut infractor de droit commun de către autoritățile. Pretinde că decesul era intenționat și nu rezultă dintr-o simplă greșeală sau omisiune medicală. Pune în prim plan atitudinea indiferentă a direcției și personalului penitenciarului, în măsura în care cererile de transfer la spitalul din Ankara au fost luate în considerare doar în ziua decesului lui E.H., precum și atitudinea responsabililor spitalului public din Çankırı. Susține că transferul lui E.H. la spitalul public din Ankara nu s-a făcut cu ambulanță, ci cu un vehicul blindat numit »ring arabası« care servește transferului deținuților. Susține, în plus, că, în timp al transferurilor la spitalul din Çankırı, jandarmii ar fi maltratat fiul seu. Pretinde, de asemenea, că la ședința din 27 mai 1997 în fața curții de securitate a Statului fiul seu a fost bătut de jandarmii pentru a fi protestat împotriva hotărârii pronunțate.
Susține că durerile de cap ale lui E.H. au durat aproximativ un an, din martie 1998, data sosirii sa la penitenciar, până pe 6 februarie 1999, data decesului. Susține că moartea fiului seu reflectă condițiile de detenție ale deținuților și politica Statului (»devlet politikası«) în penitenciare. În acest sens, declara că în același penitenciar doi alți deținuți au decedat în condiții similare, pe 28 martie 1995 și pe 12 aprilie 1998. Citează, în plus, raportul Fundației pentru drepturile omului din Turcia și al Ordinului medicilor din Turcia referitor la starea de sănătate a deținuților în penitenciare.
Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susține că fiul seu suferise rele tratamente în timp al arestului de unsprezece zile. Ar fi avut ochii legați, ar fi fost amenințat, oprimat, împiedicat de a dormi, a bea și a merge la toalete.
Invocând art. 5 § 1 din Convenție, reclamantul susține că nici el, nici fiul seu, nici niciun alt membru al familiei nu fuseseră informați despre motivele arestării lui E.H. Susține că el și unul din copiii ai au fost constrânși să semneze procesul-verbal de arestare și percheziție stabilit de poliție fără a fi putut citi conținutul.
Invocând art. 5 § 3 din Convenție, reclamantul se plânge de durata arestului și detenției fiului seu.
Invocând articolele 6 §§ 1 și 3 a) din Convenție, reclamantul susține că fapta fiului seu nu fusese judecată echitabil de un tribunal independent și imparțial. Arată în acest sens că un judecător militar, a cărui independență de superiorii săi nu era asigurată, ședea în cadrul curții de securitate a Statului din Ankara. Susține că E.H. nu fusese asigurat cu avocat în timp al arestului și că dreptul de vizită fusese încălcat deși avocatul și un membru al familiei cerseseră autorităților competente. Reclamantul susține că nici fiul seu nici alți membri ai familiei nu fuseseră informați despre motivele acuzării lui E.H., deși cerseseră în scris procurorului pe 15 aprilie 1996.
1.
Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul pretinde că moartea fiului seu rezultă din acțiunile și omisiunile autorităților.
Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susține că fiul seu suferise rele tratamente în timp al arestului de unsprezece zile.
În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor motive și consideră necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât, în aplicare al articolului 54 § 3 b) al regulamentului ei.
2.
Reclamantul se plânge că fiul seu fusese plasat în arest fără ca acesta sau alt membru al familiei să fie informat asupra motivelor arestării sale.
Curtea propune examinarea acestui motiv din unghiul articolului 5 § 2 din Convenție, formulat după cum urmează:
»Orice persoană arestată trebuie informată, în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării și oricărei acuzații aduse împotriva ei. (...).«
Curtea constată că articolele 5 §§ 1 și 2 enunță o garantie elementară: orice persoană arestată trebuie să cunoască motivele arestării. Integrat în sistemul de protecție pe care-l oferă art. 5, obligă să se semnalizeze unei atare persoane, într-un limbaj simplu accesibil pentru ea, motivele juridice și factuali ai privării sa de libertate, pentru ca să poată discuta legalitatea în fața unui tribunal potrivit paragrafului 4. Trebuie să beneficieze de aceste informații »în cel mai scurt timp«, dar polițistul care o arestează poate să nu i le furnizeze în întregime imediat. Pentru a determina dacă a primit suficient și suficient de devreme, trebuie să se țină seama de particularitățile cauzei (a se vedea hotărârea Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit din 30 august 1990, seria A nr. 182, p. 19, § 40).
În fapt, Curtea observă că, în urma arestării fiului reclamantului, poliția stabilește un proces-verbal de arestare și percheziție, datat 11 aprilie 1996, cu semnăturile a cinci polițiști, ai reclamantului, ai E.H. și ai Ergün Huylu, un alt fiu al reclamantului. Acest proces-verbal arată acuzațiile împotriva lui E.H. Curtea constată că reclamantul, fiul seu sau familia sa fuseseră bine informați asupra motivelor arestării.
Rezultă că această parte a cererii este manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
3.
Invocând art. 5 § 3 din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției preventive a fiului seu.
Curtea se referă la jurisprudența sa bine stabilită conform căreia, în absența unei căi de recurs interne, termenul de șase luni curg de la actul incriminat în cerere (a se vedea, printre altele, cererea nr. 10389/83, decizia Comisiei din 17 iulie 1986, Decizii și rapoarte (DR) 47, p. 72).
În fapt, Curtea remarcă că termenul final al perioadei de detenție vizată de art. 5 § 3 este 4 august 1998, data la care curtea de securitate a Statului din Ankara statuează asupra fondul acuzației (a se vedea, în special, hotărârea Wemhoff c. Germania din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, pp. 23-24, § 9; a se vedea, de asemenea, hotărârea Mitap și Müftüoğlu c. Turcia din 25 martie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-II, p. 410, § 26), în timp ce cererea fusese introdusă pe 3 august 1999. Curtea constată, de asemenea, că examinarea cauzei nu permite să se discerne nicio circumstanță particulară care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului.
Rezultă că această parte a cererii este deci tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
4.
Reclamantul se plânge că fapta fiului seu nu fusese judecată echitabil de un tribunal independent și imparțial în măsura în care un magistrat militar ședea în cadrul curții de securitate a Statului. Reclamantul invocă articolele 6 §§ 1 și 3 a) formulate după cum urmează, în partea relevantă:
»1.
Orice persoană are dreptul ca fapta sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va decide (...) asupra fondul oricărei acuzații în materie penală împotriva ei. (...)
3.
Orice acuzat are dreptul, în special:
a) să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-o manieră detaliată, asupra naturii și motivelor acuzației aduse împotriva lui; (...)«
Curtea constată că procedura litigioasă a început cu arestarea fiului reclamantului pe 11 aprilie 1996 și s-a încheiat pe 4 august 1998, data la care curtea de securitate a Statului s-a conformat hotărârii de casație din 16 martie 1998, în timp ce cererea fusese introdusă pe 3 august 1999.
Rezultă că această parte a cererii este deci tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Amână
examinarea motivelor reclamantului referitoare la decesul fiului seu (art. 2) și relelor tratamente pe care afirmă că le-a suferit (art. 3);
Declară
cererea inadmisibilă pentru restul.
Erik Fribergh
Christos Rozakis
Grefier
Președinte
de la requête n° 52955/99
présentée par Binali HUYLU
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 13 juin 2002 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Bonello
,
R.
Türmen
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 août 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Binali Huylu, est un ressortissant turc, né en 1943 et résidant à Ankara. Il est représenté devant la Cour par M
e
Büyükçulha, avocat à Ankara.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le procès-verbal d’arrestation et de perquisition établi le 11 avril 1996 à 22
h
35 par les policiers de la direction de la sûreté d’Ankara, section de la lutte contre le terrorisme (ci-après «
la direction
»), fit état de ce que le fils du requérant, Engin Huylu (ci-après «
E.H.
»), était recherché dans le cadre d’une opération menée par la direction à l’encontre de l’organisation illégale DHKP/C. Les policiers mentionnèrent qu’ils n’avaient saisi aucune pièce à conviction, qu’ils avaient procédé à l’arrestation d’E.H. puis à son placement en garde à vue dans les locaux de la direction. Le procès-verbal fut signé par cinq policiers ainsi que par le requérant, E.H. et Ergün Huylu, un autre fils du requérant.
A une date non précisée, Rıza Huylu, un autre fils du requérant, demanda au procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara (ci-après «
la cour de sûreté de l’Etat
») de l’informer sur les motifs de l’arrestation de son frère et de l’autoriser à lui rendre visite.
Le 15 avril 1996, le représentant d’E.H. demanda au procureur de lui délivrer un permis de visite et de présenter son client à un magistrat.
Le même jour, le procureur rejeta cette demande.
Le 16 avril 1996, E.H. fut entendu par les policiers de la direction
; puis, le 22 avril 1996, par le procureur.
Le rapport médical établi le 22 avril 1996 à 9 h 40 fit état de ce qu’E.H. ne présentait pas de trace de coup ou violence sur son corps. Dans son rapport, le médecin légiste mentionna qu’E.H. avait déclaré avoir subi une pendaison palestinienne («
askıya alındı
») et souffrir aux bras, en particulier de douleurs et d’engourdissement au bras gauche. En conséquence, le médecin légiste demanda qu’E.H. fût examiné au service de neurologie de l’hôpital public d’Ankara pour que fût diagnostiqué une pathologie en lien avec son traumatisme et que le résultat de cet examen lui fût notifié.
Le 22 avril 1996, E.H. fut entendu par le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat qui ordonna sa mise en détention provisoire. Dans sa déposition, E.H. déclara que, lors de la garde à vue, il avait signé sa déposition et le procès-verbal de reconstitution («
yer gösterme
») sous la pression physique et psychique des policiers. Il contesta les faits qui lui étaient reprochés.
Par un acte d’accusation présenté le 21 mai 1996, en application des articles 168 et 264 du code pénal et 5 de la loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, le procureur intenta une action pénale à l’encontre d’E.H. pour appartenance à une organisation armée en vue de détruire l’ordre constitutionnel et utilisation d’objets explosifs.
Le 4 août 1998, E.H. demanda son acquittement.
A l’audience du 27 août 1996 devant la cour de sûreté de l’Etat, E.H. déclara qu’il n’était pas membre d’une organisation illégale, qu’il avait signé sa déposition obtenue lors de sa garde à vue sous la contrainte et suite aux tortures qui lui avait été infligées. Il contesta les faits qui lui étaient reprochés.
Le 27 août 1996, E.H. présenta une requête à la cour de sûreté de l’Etat demandant sa mise en liberté provisoire. Il y déclara que lors de sa garde à vue il avait été soumis à une torture intense et à des pressions, qu’il avait été suspendu et souffrait de douleurs et d’engourdissements aux bras. Il mentionna qu’il avait signé les documents qui lui avaient été présentés suite aux tortures infligées. Il précisa en outre que les policiers l’avaient menacé en lui disant «
Tu sais ce qu’il t’arrivera si tu ne dis pas ce qui s’est passé comme nous te l’avons indiqué. Tu ne nous échapperas pas.
» Il fit état de ce qu’il avait signé sa déposition pour ne plus être soumis à la torture.
Le 30 janvier 1997, le représentant d’E.H. présenta un mémoire en défense demandant l’acquittement de son client. En faisant référence à l’article 3 de la Convention, il mentionna que la déposition de son client avait été obtenue sous la torture.
Le 27 mai 1997, en application des articles 168 § 2 et 59 § 2 du code pénal et 5 de la loi n° 3713 et en rejetant la demande de mise en liberté provisoire, la cour de sûreté de l’Etat condamna E.H. à une réclusion de douze ans et six mois. Puis, en application de l’article 264 § 6 du code pénal, elle le condamna à une peine d’emprisonnement de six ans et huit mois ainsi qu’à une amende de 1 200 000 livres turques (TRL). En résumé, elle condamna E.H., toutes peines confondues, à dix-neuf ans et deux mois d’emprisonnement ainsi qu’à une amende de 1 200 000 TRL.
Lors de l’audience tenue le même jour, les gendarmes frappèrent E.H. qui avait contesté l’arrêt rendu par la cour. (Le requérant soumet à la Cour des coupures de journaux relatives à cet incident)
Par un arrêt du 16 mars 1998, prononcé le 18 mars 1998, la Cour de cassation cassa l’arrêt attaqué au motif que la réduction de peine prévue à l’article
59 § 2 du code pénal aurait dû être appliquée aux deux peines d’emprisonnement et non seulement à l’une d’elle comme l’avait fait la première juridiction.
A partir de mars 1998, E.H. souffrit de violents maux de tête. Le médecin de la prison diagnostiqua une migraine, dont E.H. continua de souffrir.
A sa demande, celle de sa famille et des autres détenus, E.H. fut emmené à plusieurs reprises à l’hôpital public de Çankırı. Les gendarmes qui l’accompagnèrent lui firent subir des violences physiques et psychologiques et étaient présents lors des consultations alors qu’E.H. avait des menottes aux mains.
Le 14 mai 1998, la composition de la cour ayant changé, et après lecture des procès-verbaux des audiences précédentes, la cour ordonna le maintien en détention provisoire d’E.H. «
compte tenu du crime reproché et de l’état du dossier
».
Le 4 août 1998, se conformant à l’arrêt de cassation et en application des articles
168 § 2 et 59 § 2 du code pénal et 5 de la loi n° 3713, ainsi qu’en rejetant la demande de mise en liberté provisoire, la cour condamna E.H. à une réclusion de douze ans et six mois. Puis, en application de l’article
264 §
6 du code pénal, elle le condamna à une peine d’emprisonnement de cinq ans, six mois et vingt jours et à une amende de 1
000
000 TRL. En résumé, elle condamna E.H., toutes peines confondues, à une réclusion de dix-huit ans et vingt jours et à une amende de 1
000
000
TRL.
A partir de fin 1998, l’état de santé d’E.H. se dégrada au point qu’il ne pouvait plus se nourrir, ni lire, ni effectuer des tâches manuelles, ni pratiquer du sport ou suivre les promenades réglementaires.
Le 26 janvier 1999, E.H. fut transféré à l’hôpital public de Çankırı puis renvoyé à la prison sans qu’il ait pu consulter un médecin. Au cours du transfert, les gendarmes qui l’accompagnaient lui auraient infligé des brimades.
Le 27 janvier 1999, l’état de santé d’E.H. s’empira. A la demande des autres détenus, E.H. fut à nouveau transféré au service neurologique de l’hôpital public de Çankırı. Il fut examiné par le responsable de ce service, le D
r
Cüneyt Uzunlar, qui n’ordonna pas d’examen approfondi, tel une tomographie. Il prescrivit des médicaments contre la douleur. Puis, E.H. fut remmené à la prison. Sa demande de transfert à l’hôpital public d’Ankara fut rejeté par les responsables de la prison.
A partir du mois de février 1999, en raison de maux de tête aigus, E.H. ne pouvait sortir de son lit qu’avec l’aide des autres détenus. Il ne pouvait pas se tenir debout, encore moins marcher tout seul. Il tremblait, n’avait pas d’appétit, vomissait et avait des pertes de connaissance. Les autres détenus informaient régulièrement le médecin et le directeur de la prison de son état de santé
; à ce dernier, ils demandèrent le transfert de l’intéressé à l’hôpital public d’Ankara
Le 5 février 1999 à 23 heures, à la demande des autres détenus et alors que son état de santé s’était empiré, E.H. fut transféré en urgence à l’hôpital public de Çankırı. Les détenus informèrent le fonctionnaire accompagnant E.H. de l’état de santé de celui-ci et des médicaments qu’il prenait. Etant inconscient (
șuuru yerinde değil
), E.H. ne put s’entretenir avec le médecin. Ce dernier prescrivit des médicaments contre la douleur. Puis, E.H. fut remmené à la prison vers une heure du matin.
Le 6 février 1999 à 4 heures, E.H. fut transféré à l’hôpital public d’Ankara, non pas dans une ambulance mais à bord d’un véhicule appelé «
ring arabası
», un véhicule blindé utilisé pour le transfert des détenus et dépourvu de tout équipement médical.
Le rapport médical établi le 6 février 1999 par les médecins des services des maladies internes et de neurologie mentionna qu’E.H. avait perdu connaissance et avait les pupilles fixes. Ils tentèrent en vain de le réanimer à 6
h
30 puis constatèrent son décès à 6 h 50.
Le même jour à 6 h 50, les gendarmes qui avaient transporté E.H. à l’hôpital d’Ankara établirent un procès-verbal mentionnant son décès. Ils transmirent le corps du défunt au responsable de la morgue.
Le matin du 6 février 1999, le requérant se rendit à l’hôpital public d’Ankara où il apprit le décès de son fils.
Le même jour, une autopsie fut pratiquée. Le médecin de l’institut médico-légal demanda une analyse supplémentaire au bureau spécialisé des analyses chimiques (
Kimyasal Tahliller İhtisas Dairesi
) et au laboratoire d’histopathologie (
Histopatoloji laboratuarı
). Le médecin légiste mentionna en outre qu’il indiquerait au parquet la cause du décès après avoir obtenu le résultat de ces examens.
Le 1
er
juin 1999, prenant acte du décès et en application de l’article 96 du code pénal, la cour de sûreté de l’Etat décida que la mort d’E.H. avait éteint l’action publique engagée à son encontre.
Le 3 août 1999, le représentant du requérant informa l’association des droits de l’homme d’Ankara de l’état de santé d’E.H. et de son décès. Le dossier contient en outre des coupures de journaux et un rapport sur les conditions de santé des détenus dans les prisons.
Le rapport d’autopsie supplémentaire ordonné par le parquet d’Ankara établi le 23 septembre 1999 mentionna ainsi la cause du décès
:
«
1
-
La personne est décédée de mort naturelle résultant d’une insuffisance respiratoire et circulatoire due à une broncho-pneumonie,
2
-
Des éléments traumatiques ou toxiques n’ont pas eu d’incidence sur le décès de la personne,
3
-
Selon le rapport du bureau spécialisé des analyses chimiques, l’analyse de sang et les prélèvements des organes internes n’ont révélé la présence d’aucun élément toxique, ni drogue/somnifère ni présence d’alcool.
»
Le procès-verbal du 21 octobre 1999 établi par deux chauffeurs de la prison de type E de Çankırı et un mécanicien mentionna que l’ambulance immatriculée 06 H 7585 de marque Peugeot était en état de marche (
faal
) à la date du 6 février 1999.
Le 22 octobre 1999, le directeur de la prison informa le parquet de Çankırı de ce que le transfert des malades à l’extérieur de la ville se faisait soit par ambulance soit par véhicule ordinaire compte tenu de la situation des condamnés (de droit commun ou non), des conditions de sécurité et des directives des commandants.
1.
Témoignages et plaintes au sujet de l’état de santé du fils du requérant
A une date non précisée, Ergün Huylu, un des fils du requérant, déposa une plainte à l’encontre des personnes responsables de la mort d’E.H. Dans sa plainte, il déclara que son frère était en bonne santé avant son placement en détention à la prison de Çankırı. Au début de l’année 1998, son frère avait commencé à souffrir de maux de tête. En mars 1998, E.H. lui avait dit qu’il avait consulté un médecin de l’infirmerie de la prison, lequel lui avait diagnostiqué une migraine et prescrit des médicaments contre la douleur. L’état de santé de son frère s’étant aggravé, Ergün Huylu demanda aux responsables de la prison de le transférer dans un hôpital doté de moyens et de médecin adéquats. En août 1998, E.H. lui précisa que les gendarmes qui l’avaient accompagné à l’hôpital l’avaient maltraité physiquement et psychologiquement, en serrant fortement ses menottes par exemple. Lors de la visite du 27 janvier 1999, il avait été renvoyé à la prison sans avoir pu consulter un médecin. L’état de santé d’E.H s’aggravait et il devait rester alité. Il ne pouvait participer à aucune activité, ni manger et se rendait difficilement aux toilettes. Lors d’un autre transfert à l’hôpital de Çankırı, le médecin nommé Cüneyt l’examina sommairement et lui prescrivit des médicaments contre la douleur sans ordonner d’examen tomographique. Ergün Huylu s’adressa également à l’association des droits de l’homme d’Ankara. Il communiqua verbalement avec les responsables de la prison et de l’hôpital de Çankırı ainsi qu’avec des responsables du ministère de la Justice pour qu’E.H. fût soigné à l’hôpital public d’Ankara. Le 4 février 1999, sa mère, Hatice Huylu, et lui s’entretinrent avec le directeur de la prison, lequel leur avait déclaré qu’il n’y avait pas lieu de s’inquiéter de l’état de santé d’E.H. Le 6 février 1999 entre 8 et 9 heures, les responsables de la prison l’appelèrent à son domicile pour l’informer de ce que son frère avait été transféré à l’hôpital public d’Ankara où il apprit son décès.
Le 13 mars 1999, Ç.A, détenu à la prison de Çankırı, déclara qu’en décembre 1998 E.H. s’était plaint de maux de tête et souffrait de vomissements et de tremblements. Il précisa qu’en janvier 1999 son état de santé s’était aggravé. Le 5 février 1999 vers 15 h 30, E.H. avait eu des tremblements et des vomissements. Cette situation dura environ quatre heures et, vers 19 h 30, il s’adressa à la direction de la prison pour qu’E.H. soit emmené au service des urgences. Vers 22 heures, celui-ci fut transporté menottes aux mains à l’hôpital de Çankırı. E.H. revint à la prison à 2 heures du matin. Ç.A. précisa que le médecin de garde avait prescrit à E.H. des médicaments contre la douleur prétendant qu’il n’avait rien. Puis, entre 2 et 4
heures du matin, il dialogua avec la direction de la prison pour que l’intéressé fût transféré à l’hôpital d’Ankara, ce qu’il fut à 4 h 10, menottes aux mains.
Le 20 mars 1999, M.E., H.Y. et S.K., détenus avec E.H., réitérèrent le contenu de la déclaration d’Ergün Huylu au sujet de l’état de santé de son frère.
Le 28 juillet 1999, dans sa plainte, Șahnigar Huylu, la sœur d’E.H., précisa que son frère avait été détenu à la prison de Çankırı à partir du 30
juin 1999. Elle réitéra le contenu de la déclaration d’Ergün Huylu.
Le 2 juillet 1999, S.E., représentant de l’association des droits de l’homme d’Ankara, déclara qu’il était au courant de l’état de santé d’E.H. dans la mesure où l’un de ses proches était également détenu à la prison de Çankırı. Par ailleurs, il précisa que la famille d’E.H. s’était adressée à l’association en janvier 1999 pour faire part de son état de santé.
A une date non précisée, M.K., un autre détenu, réitéra les dires de Ç.A. soulignant l’état de santé déplorable de certains détenus dans les prisons.
2.
Procédure pénale engagée à l’encontre des médecins de l’hôpital public de Çankırı
Par une ordonnance du 19 novembre 1999, le parquet de Çankırı se déclara incompétent pour poursuivre les deux médecins et renvoya le dossier au préfet de Çankırı.
Le 12 avril 2000, le préfet de Çankırı autorisa l’action pénale engagée à l’encontre des médecins pour imprudence ayant entraîné la mort au motif qu’ils n’auraient pas posé un diagnostic correct et auraient prescrit une ordonnance sans effectuer d’autres démarches ou examens complémentaires.
Par un acte d’accusation présenté le 18 août 2000, en vertu de l’article
455 § 1 du code pénal, le procureur de la République de Çankırı intenta une action pénale pour imprudence et négligence ayant entraîné la mort à l’encontre des deux médecins incriminés.
Le 22 février 2001, en application de l’article 1 § 4 la loi n° 4616 relative à la libération conditionnelle, à l’ajournement des procès et à l’exécution des peines pour les infractions commises avant le 23 avril 1999, entrée en vigueur le 22 décembre 2000, le tribunal correctionnel de Çankırı (A
sliye Ceza Mahkemesi
) ajourna cette procédure pénale.
3.
Procédure pénale engagée à l’encontre du personnel de la prison de Çankırı
Par un acte d’accusation présenté le 14 février 2000, en vertu de l’article
230 du code pénal, le procureur de la République de Çankırı intenta une action pénale pour négligence à l’encontre d’Ali Rıza Yıldırım, Nevzat Koroman, Hürrem Yazıhan, İbrahim Fakı, Aziz Gürer, Düzgün Çakmak, Selim Engez et Hüseyin Kaș, membres du personnel de la prison de type
E de Çankırı à l’époque des faits.
Le 19 novembre 1999, le procureur intenta une action publique à l’encontre de Hürrem Yazıhan, second directeur de la prison de Çankırı, qui était de garde le 6 février 1999 entre minuit et 8 heures du matin, pour imprudence et pour n’avoir pas ordonné le transfert d’E.H. à l’hôpital public d’Ankara dans un véhicule approprié, une ambulance.
Le 19 novembre 1999, le parquet de Çankırı rendit une ordonnance de non-lieu à l’encontre des personnes incriminées.
Le 15 décembre 1999, le requérant attaqua cette ordonnance devant la cour d’assises de Sungurlu.
Le 13 janvier 2000, la cour d’assises de Sungurlu infirma l’ordonnance de non-lieu attaquée.
Le 5 avril 2001, en application de l’article 1 § 4 la loi n° 4616 relative à la libération conditionnelle, à l’ajournement des procès et à l’exécution des peines pour les infractions commises avant le 23 avril 1999, entrée en vigueur le 22 décembre 2000, le tribunal correctionnel de Çankırı ajourna la procédure pénale intentée à l’encontre des personnes incriminées.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
La loi n° 4616
Le 22 décembre 2000 entra en vigueur la loi n° 4616 relative à la libération conditionnelle, à l’ajournement des procès et à l’exécution des peines pour les infractions commise avant le 23 avril 1999.
2.
Le code pénal
Article 96
«
La mort du prévenu éteint l’action publique.
La mort du condamné éteint la condamnation, même à une peine pécuniaire, amende lourde ou amende légère, non exécutée, et toutes les conséquences pénales de la condamnation, mais ne fait pas obstacle à l’exécution des dépens du procès dont le jugement avait acquis force de chose jugée avant le procès du condamné.
»
Article 230
«
Le fonctionnaire qui, pour un motif quelconque, abandonne ou néglige ses fonctions, ou refuse d’exécuter, sans raison valable, les ordres qui lui sont légalement donnés par ses supérieurs, sera puni (...)
Si, en raison de cet abandon, de cette négligence ou de la non-exécution des ordres réglementaires de l’autorité supérieure, l’Etat subit un préjudice, la peine sera, selon la gravité de l’acte, de (...)
(...) si, par suite de la négligence d’un fonctionnaire ou de l’inexécution de l’ordre, des tiers ont subi un préjudice, celui-ci devra en outre être réparé.
»
Article 455 § 1
«
Quiconque, par imprudence, négligence ou inexpérience, inobservation des lois, ordres ou prescriptions, cause la mort d’autrui, sera puni (...)
»
Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant prétend que les autorités ont négligé, retardé et empêché de diagnostiquer ou soigner son fils en raison de l’approche discriminatoire envers les «
détenus politiques
». Le requérant est convaincu que son fils serait encore vivant et aurait reçu les soins nécessaires s’il avait été considéré comme un détenu de droit commun par les autorités. Il prétend que son décès était délibéré et ne résulte pas d’une simple faute ou omission médicale. Il met en avant l’attitude indifférente de la direction et du personnel de la prison, dans la mesure où les demandes de transfert à l’hôpital d’Ankara n’ont été prises en compte que le jour du décès d’E.H., ainsi que l’attitude des responsables de l’hôpital public de Çankırı. Il fait valoir que le transfert d’E.H. à l’hôpital public d’Ankara n’a pas été fait en ambulance mais dans un véhicule blindé appelé «
ring arabası
» qui sert au transfert des détenus. Il allègue en outre que, lors des transferts à l’hôpital de Çankırı, les gendarmes auraient maltraité son fils. Il prétend par ailleurs qu’à l’audience du 27 mai 1997 devant la cour de sûreté de l’Etat son fils a été battu par les gendarmes pour avoir protesté contre l’arrêt rendu.
Il fait valoir que les maux de tête d’E.H. ont duré une année environ, de mars 1998, date de son arrivé à la prison, au 6 février 1999, date de son décès. Il allègue que la mort de son fils reflète les conditions de détention des détenus et la politique de l’Etat («
devlet politikası
») dans les prisons. A cet égard, il déclare que dans la même prison deux autres détenus sont décédés dans des conditions similaires, le 28 mars 1995 et le 12 avril 1998. Il cite en outre le rapport de la Fondation des droits de l’homme de la Turquie et de l’Ordre des médecins de Turquie relatif à l’état de santé des détenus dans les prisons.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue que son fils a subi des mauvais traitements lors de sa garde à vue de onze jours. Il aurait eu les yeux bandés, aurait été menacé, opprimé, empêché de dormir, de boire et d’aller aux toilettes.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant allègue que ni lui ni son fils ni aucun autre membre de sa famille n’ont été informés des raisons de l’arrestation d’E.H. Il allègue que lui-même et l’un de ses enfants ont été contraints de signer le procès-verbal d’arrestation et de perquisition établi par la police sans avoir pu en lire le contenu.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la garde à vue et de la détention de son fils.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 a) de la Convention, le requérant allègue que la cause de son fils n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs n’est pas assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara. Il fait valoir qu’E.H. n’a pas été assisté par un avocat lors de sa garde à vue et que le droit de visite à été méconnu bien que l’avocat et un membre de sa famille en aient fait la demande auprès des autorités compétentes. Le requérant allègue que ni son fils ni les autres membres de sa famille n’ont été informés des motifs d’accusation d’E.H. bien qu’ils en aient fait la demande écrite au procureur de la République le 15 avril 1996.
1.
Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant prétend que la mort de son fils résulte des agissements et omissions des autorités.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue que son fils a subi des mauvais traitements lors de sa garde à vue de onze jours.
En l’état actuel du dossier la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et estime nécessaire de les porter à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article
54 §
3
b) de son règlement.
2.
Le requérant se plaint de ce que son fils a été placé en garde à vue sans
que ce dernier ou un autre membre de sa famille ait été informé des raisons de son arrestation.
La Cour propose d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 5 § 2 de la Convention ainsi libellé
:
«
Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu’elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle. (...).
»
La Cour constate que l’article 5 §§ 1 et 2 énonce une garantie élémentaire
: toute personne arrêtée doit savoir les raisons de son arrestation. Intégré au système de protection qu’offre l’article 5, il oblige à signaler à une telle personne, dans un langage simple accessible pour elle, les raisons juridiques et factuelles de sa privation de liberté, afin qu’elle puisse en discuter la légalité devant un tribunal en vertu du paragraphe
4.Elle doit bénéficier de ces renseignements «
dans le plus court délai
» mais le policier qui l’arrête peut ne pas les lui fournir en entier sur-le-champ. Pour déterminer si elle en a reçu assez et suffisamment tôt, il faut avoir égard aux particularités de l’espèce (voir l’arrêt Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni du 30 août 1990, série A n° 182, p. 19, § 40).
En l’espèce, la Cour observe que suite à l’arrestation du fils du requérant la police a dressé un procès-verbal d’arrestation et de perquisition, daté du 11
avril 1996, portant les signatures de cinq policiers, du requérant, d’E.H. et d’Ergün Huylu, un autre fils du requérant. Ce procès-verbal fait état des chefs d’accusation à l’encontre d’E.H. La Cour constate ainsi que le requérant, son fils ou sa famille ont bien été informés des raisons de l’arrestation.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la détention provisoire de son fils.
La Cour se réfère à sa jurisprudence bien établie selon laquelle, en l’absence de voie de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête (voir, entre autres, requête n° 10389/83, décision de la Commission du 17 juillet 1986, Décisions et rapports (DR)
47, p. 72).
En l’espèce, la Cour relève que le terme final de la période de détention visée à l’article 5 § 3 est le 4 août 1998, date à laquelle la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara a statué sur le bien-fondé de l’accusation (voir notamment l’arrêt Wemhoff c. Allemagne du 27 juin 1968, série A n° 7, pp. 23-24, §
9
; voir également l’arrêt Mitap et Müftüoğlu c. Turquie du 25 mars 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-II, p. 410, § 26), alors que la requête a été introduite le 3 août 1999. La Cour constate en outre que l’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours du délai.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
4.
Le requérant se plaint de ce que la cause de son fils n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial dans la mesure où un magistrat militaire siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat. Le requérant invoque l’article 6 §§ 1 et 3 a) ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui
; (...)
»
La Cour constate que la procédure litigieuse a commencé avec l’arrestation du fils du requérant le 11 avril 1996 et s’est terminée le 4
août 1998, date a laquelle la cour de sûreté de l’Etat s’est conformée à l’arrêt de cassation du 16 mars 1998, alors que la requête a été introduite le 3
août 1999.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant concernant le décès de son fils (article
2) et les mauvais traitements qu’il aurait prétendument subis (article
3)
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président