Decizia nr. 74511/01 de la Sholam WEISS împotriva Austria Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 13 iunie 2002 în calitate de Camera compusă de Președintele Ress Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič dna H.S. Greve dna Steiner judecători și grefierul Secțiunii Berger având în vedere cererea depusă la 13 august 2001, Având în vedere măsura intermediară indicată guvernului contestat în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții la 10 mai 2002 și decizia din 16 mai 2002 de a nu prelungi aplicarea măsurii intermediare, precum și decizia din 23 mai 2002 de a nu acorda o cerere reînnoită de măsuri intermediare, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Sholam Weiss, este un național al Statelor Unite ale Americii și a Israelului, care s-a născut în 1954. El este reprezentat în fața Curții de către dl P. Gardner, un avocat practicant la Londra, și de dl Winischhofer, un avocat practicant la Viena. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 1 noiembrie 1999, Curtea de District a Statelor Unite pentru Districtul Mijlociu din Florida a condamnat reclamantul, care a fost prezentă în timpul procedurii de probă, dar a fugit înainte de a iniția deliberarea juriului, de aproximativ optzeci de acuzații de fraudă agravată, defășurare, faliment fraudulento, aderarea la o organizație criminală și spălare de bani și la 15 februarie 2000 l-a condamnat la 845 de ani de închisoare. La 24 octombrie 2000, reclamantul a fost arestat la Viena și a fost reținut în detenție în vederea extrădirii sale. La 11 septembrie 2001, Curtea de Apel din Viena a hotărât că extrădarea reclamantului nu este admisibilă. La 9 aprilie 2002, Curtea Supremă, după motivul procurorului general de nulitate pentru conservarea legii, a anulat decizia Curții de Apel din Viena. În urma acestei decizii, reclamantul a fost luat din nou în detenție în vederea extradiției sale. La 8 mai 2002, Curtea de Apel a decis că extrădarea reclamantului a fost admisă pentru toate infracțiunile de care a fost condamnat, cu excepția unuia. La 10 mai 2002, Ministrul Federal al Justiției a autorizat extrădarea reclamantului. Această decizie a fost notificată reclamantului la 16 mai 2002. Reclamantul s-a plâns că extrădarea sa către Statele Unite va încălca art. 3 din Convenție, deoarece ar trebui să îndeplinească o condamnare de viață ireducabilă. El susține, în special, că condamnarea sa este finală, că nu există posibilitatea de eliberare condiționată în temeiul legii SUA și că posibilitatea de remitere rămâne teoretică, deoarece ar constitui doar un maxim de 15% din sentința. 6 din Convenția și art. 2 din Protocolul nr. 7, în timp ce condamnarea sa a fost pronunțată și sentința sa impusă în absență și nici un apel nu a fost disponibil pentru el. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 din Convenție că detenția sa în vederea extrădirii sale era ilegală, în primul rând, deoarece extrădarea sa ar fi în sine ilegală din motivele de mai sus și, în al doilea rând, deoarece decizia Curții Supreme din 9 aprilie 2002 era ilegală. În sfârșit, reclamantul a invocat art. 13 din Convenția. La 24 mai 2002, reclamantul a informat Curtea că dorește să își retragă cererea. Prin urmare, Curtea constată că reclamantul nu intenționează să își continue cererea în sensul articolului 37 din Convenție, care, în ceea ce privește materialul, se citește după cum urmează: „1. În orice etapă a procedurii, Curtea poate decide să pună în aplicare o cerere din lista cazurilor în cazul în care circumstanțele conduc la concluzia că (a) reclamantul nu intenționează să își continue cererea; .. ... Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în protocolul acestuia, este necesar.” Curtea consideră că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolele sale, nu necesită continuarea examinării cazului, decidând, prin urmare, să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (a) din Convenție. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să elimine aplicarea din lista de cazuri. Președintele grefierului Berger Georg Ress
Application no. 74511/01
by Sholam WEISS
against Austria
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 13
June
2002 as a Chamber composed of
Mr
G.
Ress
,
President
,
Mr
I.
Cabral Barreto
,
Mr
L.
Caflisch
,
Mr
R.
Türmen
,
Mr
B.
Zupančič
,
Mrs
H.S.
Greve
,
Mrs
E.
Steiner
,
judges
,
and
Mr
V.
Berger
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 13 August 2001,
Having regard to the interim measure indicated to the respondent Government under Rule 39 of the Rules of Court on 10 May 2002 and the decision of 16 May 2002 not to prolong the application of the interim measure as well as the decision of 23 May 2002 not to grant a renewd request for interim measures,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Sholam Weiss, is a national of the United States of America and of Israel, who was born in 1954. He is represented before the Court by Mr P. Gardner, a lawyer practising in London, and by Mr
M.
Winischhofer, a lawyer practising in Vienna.
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
On 1 November 1999 the United States District Court for the Middle District of Florida convicted the applicant, who had been present during the evidentiary proceedings but had fled before the jury started its deliberations, of some eighty charges of aggravated fraud, embezzlement, fraudulent bankruptcy, membership in a criminal organisation and money laundering and on 15 February 2000 sentenced him to 845 years’ imprisonment. His appeal was rejected under the fugitive disentitlement doctrine.
On 24 October 2000 the applicant was arrested in Vienna and taken into detention with a view to his extradition.
On 11 September 2001 the Vienna Court of Appeal ruled that the applicant’s extradition was not admissible. Subsequently, the applicant was taken into detention on remand as criminal proceedings against him were opened in Austria.
On 9 April 2002 the Supreme Court, upon the Procurator General’s plea of nullity for the preservation of the law, set the Vienna Court of Appeal’s decision aside. Following this decision, the applicant was again taken into detention with a view to his extradition.
On 8 May 2002 the Vienna Court of Appeal ruled that the applicant’s extradition was admissible in respect of all offences of which he had been convicted, except one.
On 10 May 2002 the Federal Minister of Justice authorised the applicant’s extradition. This decision was served on the applicant on 16
May 2002. Subsequently, the applicant has been extradited to the United States.
The applicant complained that his extradition to the United States would violate Article 3 of the Convention as he would have to serve an irreducible life sentence. He claims in particular that his conviction is final, that there is no possibility of release on parole under United States law and that the possibility of remission remains theoretical as it would only amount to a maximum of 15% of the sentence.
The applicant also complained that his extradition would violate Article
6 of the Convention and Article 2 of Protocol No. 7, as his conviction was pronounced and his sentence imposed
in absentia
and no appeal was available to him.
The applicant complained under Article 5 of the Convention that his detention with a view to his extradition was unlawful, firstly, as his extradition would in itself be unlawful for the above reasons and, secondly, as the Supreme Court’s decision of 9 April 2002 was unlawful.
Finally, the applicant invoked Article 13 of the Convention.
On 24 May 2002 the applicant informed the Court that he wished to withdraw his application.
The Court, therefore, notes that the applicant does not intend to pursue his application within the meaning of Article 37 of the Convention, which so far as material, reads as follows:
“1.
The Court may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to the conclusion that
(a)
the applicant does not intend to pursue his application; ..
...
However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto so requires.”
The Court considers that respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols does not require to continue the examination of the case. It, therefore, decides to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (a) of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to strike the application out of its list of cases.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Registrar
President