SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 40687/98 prezentate de Gülizar ÖZ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 13 iunie 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Türmen Lorenzen Levits Botousarova Kovler judecători Erik Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 5 noiembrie 1997, Având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a intenționat, face următoarea decizie în fața recurentei, Gülizar Öz, este cetățean turc, născut în 1929 și rezident în Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta deține un teren în care își are reședința principală. În 1955, administrația (Consiliul municipal Konak, Izmir) a adoptat un plan de urbanism care prevedea crearea de spații verzi în locul acestui teren, care restricționa astfel dreptul de utilizare al acestuia, pe care exista, prin urmare, o interdicție de construire. În conformitate cu Legea nr. 6785 în vigoare până în 1985, proprietarul terenului vizat trebuia să facă o cerere în cazul în care terenul său nu fusese încă utilizat pentru destinația prevăzută și restricția privind dreptul de utilizare trebuia să fie limitată la o perioadă de cinci ani de la această cerere. Recurenta și-a depus cererea în 1980 și, prin urmare, a pretins că are libera utilizare a terenului său începând cu anul 1985, data la care a intrat în vigoare Legea nr. 3194 (data intrării în vigoare, 9 mai 1985), care nu limita în mod clar durata restricțiilor impuse dreptului de utilizare a clădirilor. În perioada 1986-1989 și 1990-1995, a fost din nou prevăzută de planul de urbanism. S-a exprimat împotriva unei restricții impuse dreptului său de utilizare a terenului în cauză pentru mai mult de 40 de ani, reclamanta a solicitat administrației (Consiliul municipal Konak, Izmir) modificarea planului de urbanism și anularea restricției. Ca urmare a refuzului administrației, recurenta a introdus în fața instanței administrative o acțiune în anulare (recurs pentru excesul de putere) a acestui act de refuz. La 14 decembrie 1995, instanța administrativă a demisionat reclamanta pe motiv că ar fi de neconceput să se conceapă un spațiu de reședință fără spațiu verde și că nu există nici o lege a actului administrativ care să includă terenul reclamantei printre spațiile verzi. Pe recursul reclamantei, Consiliul de Stat a confirmat decizia atacată la 18 noiembrie 1996. Recurenta a introdus o acțiune în soluționarea hotărârii din 18 noiembrie 1996. La 29 septembrie 1997, acțiunea sa a fost respinsă. Pe de altă parte, la 3 august 1995, recurenta a intentat o nouă acțiune judiciară în fața instanței administrative a d La 25 martie 1997, referindu-se la decizia din 14 decembrie 1995, tribunalul administrativ d La 16 iunie 1998, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea din 25 martie 1997. Recurenta depunea la Consiliu o cerere de acțiune în litigiu. În urma unei nereguli de formă pe care nu o soluționa, cererea sa nu a fost luată în considerare. GRIEF Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 18 din convenție, recurenta susține că restricțiile impuse dreptului său de proprietate au atins o durată excesivă de timp. Recurenta se plânge, de asemenea, de încălcarea dreptului său la respectarea vieții sale private și a domiciliului său (art. 8), în măsura în care reședința sa principală se află pe teritoriul în litigiu. Printr-o scrisoare adresată Curții la 20 martie 1999, recurenta a ridicat obiecțiuni în temeiul articolului 6 alineatul (1) în măsura în care instanțele interne ar fi apreciat greșit faptele cauzei, precum și al articolului 14 din convenție în măsura în care restricțiile în cauză ar fi fost aplicate în mod nedrept. Recurenta se plânge de durata excesivă a restricțiilor impuse dreptului său de proprietate invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 18 din convenție. În stadiul actual al dosarului în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Curtea a examinat celelalte obiecțiuni ale recurentei, astfel cum au fost prezentate în cerere și a constatat că recurenta a fost informată cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității acestor obiecțiuni. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Anulează examinarea obiecțiunilor recurentei întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și pe art. 18 din convenție; declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n° 40687/98
présentée par Gülizar ÖZ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
13 juin 2002 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Bonello
,
R.
Türmen
,
M.
P.
Lorenzen
,
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler
,
juges
,
et
de
M.
Erik Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 5 novembre 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, Gülizar Öz, est une ressortissante turque, née en 1929 et résidant à İzmir.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante est propriétaire d’un terrain où repose sa résidence principale.
En 1955, l’administration (le conseil municipal de Konak, Izmir) adopta un plan d’urbanisme qui prévoyait la création d’espaces verts en lieu et place de ce terrain restreignant donc le droit d’usage
de celui-ci, sur lequel existait dès lors une interdiction de construire.
Selon la loi nº 6785 en vigueur jusqu’en 1985, le propriétaire du terrain visé devait faire une demande si son terrain n’avait toujours pas été utilisé pour la destination prévue et la restriction apportée au droit d’usage devait être limitée à une durée de cinq ans à partir de cette demande. La requérante fit sa demande en 1980 et prétendait donc avoir le libre usage de son terrain à partir de l’année 1985, date à laquelle entra en vigueur la loi nº 3194 (date d’entrée en vigueur, le 9 mai 1985) qui ne limitait pas clairement la durée de restriction apportée au droit d’usage des immeubles. L’expropriation du terrain en question fut de nouveau prévue par le plan d’urbanisme pendant les années 1986 à 1989 et 1990 à 1995.
Se plaignant d’une restriction apportée à son droit d’usage de l’immeuble en question pendant plus de quarante ans, la requérante demanda à l’administration (le conseil municipal de Konak, Izmir) de modifier le plan d’urbanisme et d’annuler la restriction.
Suite au refus de l’administration, la requérante introduisit devant le tribunal administratif d’Izmir un recours en annulation (recours pour excès de pouvoir) de cet acte de refus. Le 14 décembre 1995, le tribunal administratif débouta la requérante aux motifs qu’il serait impensable de concevoir un espace d’habitation sans espace vert et qu’il ne relève aucune illégalité de l’acte administratif qui inclut le terrain de la requérante parmi les espaces verts. Sur pourvoi de la requérante, le Conseil d’Etat confirma la décision attaquée, le 18 novembre 1996.
La requérante introduisit un recours en rectification de l’arrêt du 18 novembre 1996. Le 29 septembre 1997, son recours fut rejeté.
Par ailleurs, le 3 août 1995, la requérante intenta une nouvelle action judiciaire devant le tribunal administratif d’Izmir, visant à faire annuler la décision de l’administration d’inclure l’immeuble de la requérante parmi les espaces verts.
Le 25 mars 1997, faisant référence à la décision du 14 décembre 1995, le tribunal administratif d’Izmir confirma la décision de l’administration aux motifs qu’une décision judiciaire avait déjà reconnu que le terrain appartenant à la requérante apparaît parmi les espaces verts dans le plan d’urbanisme et qu’aucun permis de construction ne peut être reconnu à la requérante.
La requérante se pourvut alors en cassation.
Le 16 juin 1998, le Conseil d’Etat confirma l’arrêt du 25 mars 1997.
La requérante introduisit auprès du Conseil d’Etat, une demande de recours en rectification d’arrêt. Suite à une irrégularité de forme à laquelle elle ne remédia pas, sa demande ne fut pas prise en compte.
Invoquant l’article 1 du Protocole nº1 et l’article 18 de la Convention, la requérante allègue que les restrictions apportées à son droit de propriété ont atteint une durée excessive.
La requérante se plaint aussi de la violation de son droit au respect de sa vie privée et de son domicile (article 8) dans la mesure où sa résidence principale repose sur le terrain litigieux.
Par une lettre adressée à la Cour le 20 mars 1999, la requérante souleva des griefs sur la base de l’article 6 § 1 dans la mesure où les juridictions internes auraient mal apprécié les faits de la cause, ainsi que de l’article 14 de la Convention dans la mesure où les restrictions en cause lui auraient été appliquées d’une manière injuste.
La requérante se plaint de la durée excessive de restrictions apportées à son droit de propriété en invoquant l’article 1 du Protocole nº1 et l’article 18 de la Convention.
En l’état actuel du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs, et juge nécessaire de les porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement.
2.
La Cour a examiné les autres griefs de la requérante, tels qu’ils ont été présentés dans la requête et a constaté que la requérante a été informée des obstacles éventuels à la recevabilité de ces griefs. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs de la requérante tirés de l’article 1 du Protocole nº1
et de l’article 18 de la Convention;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président