AFFAIRE DELBEC c. FRANCE

RESPONDENT

FRA

HOTĂRÂRE

18.06.2002

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 5-4;Préjudice moral - réparation pécuniaire

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE DELBEC c. FRANCE (CtEDO, 2002)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA DELBEC c. FRANȚA (solicitarea nr. 43121/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 18 iunie 2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Delbec c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte M. Pellonpäää, J.-P. Costa, Pastor Ridruejo Palm domnii Fischbach Casadevall judecători și domnul O'Boyle grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 iulie 2000 și 28 mai 2002, Renunță hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (nr. 43125/95) îndreptată împotriva Republicii Franceze și a cărei resortisantă a acestui stat, dl Annick Delbec, reclamanta, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( În calitate de agent, guvernul francez este reprezentat de dl Dubrocard, subdirector al drepturilor omului la Ministerul Afacerilor Externe. În special, recurenta a susținut nerespectarea de către autoritățile judiciare a termenului scurt pentru a se pronunța cu privire la cererea sa de eliberare imediată de internare psihiatrică [art. 5 alineatul (4) din convenție]. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 4 iulie 2000, camera a declarat cererea parțial admisibilă. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Cererea a fost atribuită celei de-a patra secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 1 din Regulamentul de procedură]. La 8 aprilie 1998, reclamanta a fost reținută pentru amenințarea verbală a unui judecător de instrucție căruia i-a reproșat că nu se ocupă de plângerile penale pe care le depunea și a refuzat să fie examinată de dr. Prin hotărârea din aceeași zi, în temeiul articolului L. 343 din Codul de sănătate publică, primarul Colmar a ordonat spitalizarea din oficiu a reclamantei la centrul spitalicesc din Rouffach. La 9 aprilie 1998, prefectul Haut-Rhin a luat un ordin de confirmare a internării sale la centrul spitalicesc pentru o perioadă de o lună. Cerere de ieșire imediată 11. Recurenta a adresat președintelui Tribunalului de Mare Instanță din Colmar o scrisoare din 8 aprilie 1998, în care a adresat o plângere cu constituție de parte civilă pentru injumătățire internă și a solicitat președintelui să respecte art. 351 din Cod (de sănătate publică) și să controleze abuzarea acestuia. Această scrisoare, care purta ștampila poștală din 16 aprilie 1998, a ajuns la tribunal la data de 21 aprilie. La 19 aprilie 1998, recurenta a trimis o nouă scrisoare recomandată cu aviz de primire președintelui Tribunalului, în care se plângea de abuzul său intern și solicita ca articolul L. 351 din Codul de sănătate publică să fie respectat. Această scrisoare a fost primită în instanță la 22 aprilie 13. În măsura în care recurenta punea sub semnul întrebării președintele Tribunalului, care luase anterior o hotărâre cu privire la cererile sale de ieșire cu ocazia unor precedente interne, acesta din urmă adresa la 24 aprilie 1998 primului președinte al Curții de Apel o cerere de trimitere a cauzei la o altă instanță. La 4 mai 1998, s-a decis ca cererea recurentei să fie examinată de vicepreședintele Tribunalului de Mare Instanță; acesta din urmă a fost sesizat la 6 mai 14. Începând cu 20 mai 1998, recurenta a beneficiat de un concediu de probă de o lună comandat de prefect, care a fost ulterior reînnoit. 15. Prin Ordonanța din 8 iunie 1998, vicepreședintele Tribunalului a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice pentru a descrie, printre altele, starea de sănătate a recurentei și pentru a formula un aviz medical cu privire la cererea sa de eliberare. Raportul de expertiză a fost depus la 13 iulie 1998 16. Prin Ordonanța din 4 august 1998, vicepreședintele a ordonat ridicarea spitalizării din oficiu a recurentei, pe de o parte, pe baza faptului că aceasta beneficia de un concediu de testare prelungit de mai multe ori începând cu 20 mai 1998 și, pe de altă parte, pe baza concluziilor expertului. În același timp, recurenta sesizase Tribunalul Administrativ de la Strasbourg cu privire la o acțiune în anulare a hotărârilor primarului și prefectului, înregistrată la 20 aprilie 1998 și se plângea și de caracterul abuziv al acesteia. 18. Ședința a fost stabilită la 16 iunie 1998. Prin scrisoarea din 28 mai 1998, președintele Tribunalului a informat recurenta cu privire la faptul că Tribunalul ar putea ridica din oficiu motivul care ținea de incompetența instanței administrative pentru a cunoaște temeinicia unei măsuri de spitalizare din oficiu. 19. Prin hotărârea din 17 septembrie 1998, instanța administrativă a respins acțiunea. După ce a reamintit că litigiile referitoare la evaluarea necesității unei măsuri de spitalizare din oficiu intră în sfera de competență a instanțelor civile și că acesta este incompetent pentru a cunoaște acest lucru, Tribunalul a considerat că hotărârile din 8 și 9 aprilie 1998, precum și procedura de internare erau regulate. Recurenta a indicat că nu intenționează să facă recurs la această hotărâre. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 20. În dreptul francez, spitalizarea din oficiu în instituție psihiatrică este ordonată de autoritățile administrative, în conformitate cu următoarele texte, în vigoare la data faptelor. Codul de sănătate publică Articolul L. 342 La Paris, prefectul poliției și, în departamente, prefectii pronunță prin arestare, pe baza unui certificat medical detaliat, spitalizarea din oficiu într-o instituție menționată la articolul L. 331 de persoane ale căror afecțiuni mentale pun în pericol ordinea publică sau siguranța persoanelor. Certificatul medical detaliat nu poate fi emis de un psihiatru care lucrează în instituția de primire a bolnavului. În cazul unui pericol iminent pentru securitatea persoanelor, atestat printr-un aviz medical sau, în caz contrar, prin notorietate publică, primarul și, la Paris, comisarii de poliție adoptă, în ceea ce privește persoanele a căror comportament indică tulburări psihice evidente, toate măsurile provizorii necesare, care trebuie să facă trimitere în termen de 24 de ore la prefectul care hotărăște fără întârziere și, dacă este cazul, adoptă un ordin de spitalizare din oficiu în formele prevăzute la articolul L. 342. În lipsa unei decizii prefectale, aceste măsuri provizorii sunt caduce după o durată de 48 de ore. Căi de atac 21. În dreptul francez există o dublă competență judiciară în materie de internare psihiatrică, bazată pe principiul separării competențelor: judecătorul administrativ este competent să se pronunțe asupra legalității externe a actelor administrative care ordonă internarea, în timp ce instanța civilă are competența de a evalua temeinicia internarii și de a acorda despăgubiri pentru toate prejudiciile suferite de persoana în cauză. 22. Într-o hotărâre din 17 februarie 1997, Tribunalul Conflictelor s-a pronunțat astfel. (...) în cazul în care autoritatea judiciară este singura competentă (...) pentru a aprecia necesitatea unei măsuri de plasare din oficiu în spitalul psihiatric și consecințele care pot rezulta din aceasta, este de competența instanței administrative să aprecieze regularitatea deciziei administrative care dispune plasarea; (...) în cazul în care aceasta din urmă s-a pronunțat în acest sens, autoritatea judiciară este competentă să decidă asupra consecințelor dăunătoare ale tuturor neregulilor care afectează măsura de plasare din oficiu (...) 23. Pe de altă parte, pe durata internării sale, persoana internată poate forma în orice moment în fața președintelui Tribunalului de Mare Instanță, care hotărăște în formă de o instanță unică și în regim de urgență, o cerere de ieșire imediată, în conformitate cu art. L. 351 din Codul de sănătate publică (în vigoare în momentul faptelor), care dispune de o cerere de ieșire imediată, în conformitate cu art. 351 din Codul de sănătate publică (în vigoare în momentul faptelor), Orice persoană spitalizată fără consimțământul său sau reținută în orice instituție, publică sau privată, care găzduiește bolnavi tratați pentru tulburări mentale (...) (poate), în orice moment, să se prezinte prin simpla cerere în fața președintelui Tribunalului de Mare Instanță de la locul situației unității, care, hotărând în forma rememorărilor și după verificările necesare, dispune, dacă este cazul, ieșirea imediată (...) 24. În majoritatea cazurilor, de îndată ce a fost sesizat și înainte de a lua o decizie, președintele dispune o expertiză psihiatrică, încredințată unuia sau mai multor experți independenți ai instituției psihiatrice, pentru a emite un aviz medical cu privire la cererea de ieșire, stabilindu-le un termen, în general scurt, pentru depunerea raportului. O lege din 30 iunie 2000 (referința la instanțele administrative), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2001, a instituit posibilitatea de a sesiza instanța administrativă cu privire la o rejudecare a libertății. Astfel, articolul L. 521 2 din Codul de justiție administrativă este redactat În urma unei astfel de cereri justificate de urgență, instanța de arbitraj poate dispune orice măsuri necesare pentru protejarea unei libertăți fundamentale, căreia o persoană juridică de drept public sau un organism de drept privat însărcinat cu gestionarea unui serviciu public i-ar fi adus, în exercitarea competențelor sale, o încălcare gravă și vădit ilegală. Instanța de recurs se pronunță în termen de 48 de ore. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 5 alineatul (4) DIN CONVENȚIA 26, recurenta se plânge de faptul că nu a fost pronunțată în termen scurt cu privire la cererea sa de ieșire imediată. Aceasta invocă art. 5 alineatul (4) din convenție, care este astfel formulat Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât acesta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și dispune eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. 27. recurenta se plânge că, în ciuda scrisorii sale rapide către președintele Tribunalului de Mare Instanță, eliberarea sa nu a fost ordonată decât după patru luni. 28. Guvernul susține că instanța administrativă s-a pronunțat cu celeritate, și anume la trei luni și nouă zile după depunerea de către reclamant a ultimului său set de concluzii. În ceea ce privește procedura în fața Tribunalului de Mare Instanță din Colmar, guvernul subliniază că perioada care trebuie luată în considerare a început la 21 aprilie 1998, data primirii primei scrisori a recurentei și a încetat la 4 aprilie 1998 August 1998, data ordonanței de ieșire imediată, adică o perioadă de trei luni și 13 zile. Acesta subliniază că contestarea de către reclamant a președintelui Tribunalului a contribuit la încetinirea procedurii, deoarece 15 zile au fost necesare pentru desemnarea unui alt magistrat. Pe de altă parte, judecătorii competenți au acționat cu celeritate. 29. Curtea constată că recurenta a sesizat în același timp președintele Tribunalului de Mare Instanță cu privire la o cerere de ieșire imediată și Tribunalul administrativ cu privire la o acțiune în anulare referitoare la regularitatea formală a actelor referitoare la internele sale. 30. Curtea arată că, în dreptul francez, potrivit dispozițiilor aplicabile în momentul faptelor, numai judecătorul civil avea competența de a se pronunța cu privire la justificarea medicală a privării de libertate și de a dispune eliberarea persoanei în cauză. În sensul articolului 5 alineatul (4) din Convenție în prezenta cauză, aceasta este acțiunea prevăzută la articolul L. 351 din Codul de sănătate publică care trebuie luat în considerare. Într-adevăr, acțiunea în fața instanței administrative, referitoare la controlul formal al deciziilor în cauză, avea ca singur efect eventual anularea actelor ilegale, dar nu putea duce la eliberarea persoanei în cauză. Prin urmare, aceasta nu era o acțiune pertinentă din punctul de vedere al articolului 5 alineatul (4) (a se vedea în special J.C. c. Franța, Raportul Comisiei din 23 ianuarie 1996, p. 11, §§ 58-59 ; G.J. și alții c. Franța, Raportul Comisiei din 11 aprilie 1996, p. 15, §§ 69-70, nepublicată). 31. În aceste condiții, Curtea trebuie să examineze dacă procedura în fața instanței de mari instanțe a respectat cerința de termen scurt prevăzută la art. 5 alineatul (4) menționat anterior. 32. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 21 aprilie 1998, data primirii cererii recurentei de către instanța de judecată și s-a încheiat la 20 mai, data la care a beneficiat de o ieșire din studiu și, prin urmare, a durat o lună. Curtea reamintește că, prin garantarea recursului la persoanele arestate sau deținute, art. 5 alineatul (4) își consacră, de asemenea, dreptul de a beneficia într-un termen scurt, începând cu introducerea sa, de o hotărâre judecătorească care să pună capăt privării lor de libertate dacă aceasta se dovedește ilegală (a se vedea Hotărârea Van der Leer c. Țările de Jos din 21 februarie 1990, seria A nr. 170-A, p. 14, § 35). Preocuparea predominantă a acestei dispoziții este aceea a unei anumite celerități. Pentru a ajunge la o concluzie definitivă, trebuie luate în considerare circumstanțele cauzei (a se vedea Hotărârea E. Norvegia din 29 august 1990, seria A nr. 181-A, p. 27-28, § 64). 34. Curtea face distincție între două faze în această privință: în primele două săptămâni (a se vedea 21). Începând cu 6 mai 1998, vicepreședintele Tribunalului era sesizat cu cazul 35. În ceea ce privește prima etapă, Curtea nu poate decât să aprobe preocuparea privind imparțialitatea obiectivă a autorităților franceze, notând că o perioadă de două săptămâni pentru desemnarea unui judecător poate, într-o astfel de procedură de urgență, să pară excesivă. 36. Curtea arată în esență că, în a doua etapă, viciul Președintele nu a încheiat niciun act de la 6 la 20 mai 1998, data la care recurenta a beneficiat de un concediu de probă. Or, practica obișnuită în astfel de cazuri, în cazul în care judecătorul hotărăște În acest caz, decizia de numire a unui expert nu a fost luată decât la 8 iunie 1998, fie după eliberarea reclamantei și după decizia finală de ieșire la 4 august următor. 37. Curtea amintește că, în ceea ce privește o procedură specială al cărei scop era de a se pronunța fără întârziere asupra unei cereri de ieșire din internare, era vorba despre libertatea recurentei; prin urmare, era de competența magistratului sesizat să se pronunțe cât mai curând posibil. Or, acest lucru nu a fost cazul. 38. Curtea concluzionează că scurtul termen prevăzut la art. 5 alineatul (4) din Convenție nu a fost respectat în speță. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 39. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 41. Guvernul consideră că o sumă de 3 050 EUR ar repara prejudiciul moral al reclamantei. 42. Curtea consideră că reclamanta a suferit în speță un prejudiciu moral din cauza nerespectării scurtului termen în procedura în cauză. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din convenție, aceasta îi acordă 3 500 EUR în acest sens. Interese moratorii 43. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data d adoptarea prezentei hotărâri este de 4,26% l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (4) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 3500 EUR (trei mii cinci sute de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe care această sumă va trebui să o majoreze cu o dobândă simplă de 4,26% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 18 iunie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Modululer Președintele