A DOUA SECȚIUNEA CAUZA DEMOTS c. FRANȚA (solicitarea nr. 41358/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 2 iulie 2002 DEFINITIVF 06/11/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Desmots c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Loucaide Bîrsan Jungwiert, Thomassen, Mularoni judecători și al dlui Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 octombrie 2001 și la 11 iunie 2002, a adoptat hotărârea adoptată la această ultimă dată de procedură. La originea cauzei se află o cerere (nr. 41358/98) adresată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, André Desmots, ( Guvernul francez a fost reprezentat de Michele Dubrocard, subdirector la Hotărârea pentru Drepturile Omului, în calitate de agent. Reclamantul a susținut în special încălcarea articolului 6 1 din Convenție, din punctul de vedere al termenului rezonabil Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 1 din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 23 octombrie 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). Reclamantul s-a născut în 1941 și își are reședința în Corps-Nuds (Ille- et-Vilaine). 10. La 26 aprilie 1988, acesta sesizează procurorul republicii în apropierea Tribunalului de Mare Instanță din Rennes cu privire la o cerere de transfer al Serviciului său Notarial de Corps-Nuds către Chartres-de-Anglia sau Rennes, un birou anexat trebuind să fie menținut la Corps-Nuds sau creat în Rennes. 11. În opinia nefavorabilă a Camerei departamentului notarilor din Ille- et-Vilaine și a Comisiei de localizare a oficiilor notariale, ministrul a respins cererea reclamantului prin decizia din 18 octombrie 1988. O acțiune grațioasă formulată de reclamant împotriva acestei decizii a făcut obiectul unui refuz implicit. 12. Decizia ministrului potrivit căreia reclamantul dispunea de un termen de două luni de la notificarea sa În fața acestei instanțe, ministrul a prezentat memorii la 3 iunie 1990 și 15 februarie 1993. Reclamantul a prezentat memorii la 27 august 1990 și la 12 ianuarie și 19 februarie 1993. 14. Prin hotărârea din 10 martie 1993, Tribunalul Administrativ din Rennes a respins recursul reclamantului. 15. Acesta a făcut apel la Consiliul de Stat la 17 mai 1993. 16. Ministrul a prezentat un memoriu la 13 mai 1994 la care reclamantul a răspuns la 15 iunie 1994. 17. Prin scrisoarea din 17 iulie 1995, a șasea subsecțiune a Secțiunii pentru litigiul Consiliului de Stat l-a informat pe reclamant că anchetarea cazului se încheiase. 18. Într-o scrisoare din 29 septembrie 1997, președintele celei de-a șasea subsecțiuni Secțiunea a informat reclamantul cu privire la faptul că un mijloc de ordine publică ar putea fi invocat din oficiu, și anume incompetența instanței administrative de a decide cu privire la cererile de transfer din oficiu ale notarilor 19. La 17 decembrie 1997, Consiliul de Stat a anulat, într-adevăr, hotărârea, având în vedere că deciziile de transfer din oficiu ale notarilor, care au caracter de reglementare, sunt de competența Consiliului de Stat în primul și în ultimă instanță, și că, prin urmare, Tribunalul Administrativ din Rennes era incompetent pentru a cunoaște acest lucru. 20. Consiliul de Stat s-a referit apoi la caz și a respins pretențiile reclamantului, pe motiv că decizia ministrului a fost luată în mod legal, că împrejurarea pretinsă de reclamant că ar fi fost satisfăcută de o cerere de transfer a unui oficiu de notar vecin al acestuia era fără nicio influență asupra legalității deciziei atacate și că ministrul, motivarea reținută de comisia de localizare a oficiilor notariale a fost pusă la dispoziția unei aprecieri care nu era afectată nici de inexactități materiale, nici de erori evidente în ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 1 DIN CONVENȚIE 21. Reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 1 din Convenție, conform căruia orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 22. Guvernul recunoaște că această cauză nu a fost judecată cu toată diligența dezirabilă și se bazează pe înțelepciunea Curții. 23. Curtea constată că procedura a început la 1 iunie 1989 prin sesizarea Tribunalului Administrativ și s-a încheiat la 17 decembrie 1997, dată a hotărârii Consiliului de Stat și, prin urmare, a durat mai mult de opt ani și șase luni pentru două grade de instanță 24. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului, precum și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979, § 43 CEDH 2000-VII 25). Curtea consideră că cauza nu prezenta o complexitate deosebită, iar comportamentul reclamantului nu reiese din dosar că a provocat întârzieri semnificative. În această privință, Curtea subliniază că reclamantul a sesizat instanța administrativă urmând indicațiile menționate cu privire la decizia ministrului din 18 octombrie 1988, astfel încât sesizarea în mod eronat a acestei instanțe și prelungirea ulterioară a termenelor nu pot fi imputate acesteia. 26. În schimb, potrivit Curii, durata procedurii în cauză este imputabilă în principal autorităilor judiciare. Curtea constată în primul rând că instana administrativă sesizată la 1 În iunie 1989, decizia sa nu a fost luată decât la 10 martie 1993, adică după mai mult de trei ani și nouă luni, în special o perioadă de latență de peste doi ani și patru luni între memoriul reclamantului din 27 august 1990 și cel din 12 ianuarie 1993. În al doilea rând, constată că procedura a durat patru ani și șase luni în fața Consiliului de Stat și subliniază în special că hotărârea a fost pronunțată la mai mult de trei ani și șase luni după depunerea ultimului memoriu. Ea subliniază, de altfel, că instrucțiunea era în orice caz încheiată începând cu 17 iulie 1995 (a se vedea scrisoarea din a șasea subsecțiune, punctul 17 litera (c). Curtea concluzionează că cauza reclamantului nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 1 din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 28. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 183,72 EUR (adică, EUR) pe care îl descompune în prejudicii materiale și financiare și în prejudicii morale, precizează că toți anii de procedură care au afectat orice perspectivă de dezvoltare a activității sale profesionale, nu reușesc să câștige faptul că evaluează la 100 000 FRF pe an pe o perioadă de zece ani, în afară de o reevaluare de 30%, ceea ce înseamnă o sumă de 1 300 În plus, raportul arată că a suferit un prejudiciu moral dificil de evaluat, care s-ar fi reflectat și în restul familiei sale. 30. În ipoteza în care Curtea ar constata o încălcare, guvernul propune fără precizie să plătească o sumă de 10 000 FRF (1 524,49 EUR). 31. În absența unei legături de cauzalitate directă între durata procedurii și, pe de o parte, prejudiciul material invocat, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde despăgubiri în acest sens. 32. Curtea consideră, pe de altă parte, că prelungirea procedurii la dincolo de termenul rezonabil, având în vedere în special impactul său asupra exercitării profesiei sale, a cauzat, fără îndoială, reclamantului un prejudiciu moral care justifică acordarea unei despăgubiri. Statuând în echitate, astfel cum se prevede la art. 41, ea îi alocă 6 000 EUR în acest sens. ________________ a se vedea, cu privire la impactul asupra profesiei reclamantului, Hotărârea Ouendeno c. Franța din 16 aprilie 2002 (solicitarea nr. 35. Curtea amintește că, atunci când constată o încălcare a convenției, aceasta poate acorda plata cheltuielilor și cheltuielilor prezentate în fața instanțelor naționale. pentru a preveni sau a corecta încălcarea respectivă (a se vedea, printre altele, Hotărârea Zimmermann și Steiner c. Elveția din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 36), Curtea care concluzionează exclusiv o încălcare a dreptului reclamantului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, nu este cazul în speță. 36. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% l an. PE CES MOTIVE, CURȚA, A spus, cu șase voturi împotrivă, că a existat o încălcare a art. 61 din Convenția menționată, cu șase voturi împotrivă, că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale că această sumă va crește cu o dobândă simplă de 4,26% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata Respins , în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 2 iulie 2002 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Grefier Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, expunerea opiniei dizidente a dnei Mularoni. A.B.B. S.D. În acest caz, am votat împotriva încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție, pe motiv că, în opinia mea, cererea este incompatibilă cu această dispoziție a Convenției, deoarece nu există nici un drept de transfer al unui oficiu notarial care să poată fi considerat recunoscut ca fiind recunoscut în dreptul intern. Prin urmare, consider că art. 6 alineatul (1) din Convenție nu se aplică procedurii în cauză, deoarece decizia internă nu a formulat o contestație privind un drept cu caracter civil în sensul articolului menționat, dar subliniez că, dacă aș fi considerat art. 6 aplicabil în speță, nu aș fi ezitat să votez în favoarea încălcării din cauza duratei excesive a procedurii.
DEUXIÈME SECTION
DESMOTS c. FRANCE
(Requête n° 41358/98)
ARRÊT
2 juillet 2002
06/11/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Desmots c. France,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert,
W.
Thomassen,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 octobre 2001 et le 11 juin 2002,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n° 41358/98) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, André Desmots («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 14 mai 1998 en vertu de l'ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le Gouvernement français («
le Gouvernement
») a été représenté par M
me
Michèle Dubrocard, sous-directrice à la Direction des Droits de l'Homme, en tant qu'agent.
3.
Le requérant alléguait en particulier la violation de l'article 6
§
1 de la Convention, sous l'angle du «
délai raisonnable
».
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).
5.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 23 octobre 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.
7.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
8.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article
59
§
1 du règlement).
9.
Le requérant est né en 1941 et réside à Corps-Nuds (Ille-et-Vilaine).
10.
Le 26 avril 1988, il saisit le procureur de la République près le tribunal de grande instance de Rennes d'une demande de transfert de son office notarial de Corps-Nuds à Chartres-de-Bretagne ou à Rennes, un bureau annexe devant être maintenu à Corps-Nuds ou créé à Rennes.
11.
Sur avis défavorables de la chambre départementale des notaires d'Ille-et-Vilaine et de la commission de localisation des offices de notaires, le ministre rejeta la demande du requérant par décision du 18 octobre 1988. Un recours gracieux formé par le requérant contre cette décision fit l'objet d'un refus implicite.
12.
La décision du ministre indiquant que le requérant disposait d'un délai de deux mois à compter de sa notification «
pour exercer un éventuel recours devant le tribunal administratif de Rennes
», le requérant forma devant cette juridiction, le 1
er
juin 1989, un recours en annulation de cette décision ainsi que de la décision implicite de rejet de son recours gracieux.
13.
Devant ce tribunal, le ministre produisit des mémoires les 3
juin
1990 et 15 février 1993. Le requérant produisit des mémoires le 27
août 1990 et les 12 janvier et 19 février 1993.
14.
Par jugement du 10 mars 1993, le tribunal administratif de Rennes rejeta le recours du requérant.
15.
Celui-ci fit appel le 17 mai 1993 devant le Conseil d'Etat.
16.
Le ministre produisit un mémoire le 13 mai 1994 auquel le requérant répliqua le 15 juin 1994.
17.
Par lettre du 17 juillet 1995, la 6
ème
sous-section de la Section du contentieux du Conseil d'Etat informa le requérant de ce que l'instruction de l'affaire était terminée.
18.
Dans un courrier du 29 septembre 1997, le président de la 6
ème
sous
‑
section informa le requérant de ce qu'un moyen d'ordre public était susceptible d'être soulevé d'office, à savoir l'incompétence du tribunal administratif pour connaître des décisions relatives à des demandes de transfert d'offices de notaires.
19.
Le 17 décembre 1997, le Conseil d'Etat annula en effet le jugement, en raison de ce que les décisions de transfert d'offices de notaires, qui présentent un caractère réglementaire, relèvent de la compétence du Conseil d'Etat en premier et dernier ressort, et que le tribunal administratif de Rennes était donc incompétent pour en connaître.
20.
Le Conseil d'Etat évoqua ensuite l'affaire et rejeta les prétentions du requérant, aux motifs que la décision du ministre avait été prise légalement, que la circonstance alléguée par le requérant que satisfaction aurait été donnée à une demande de transfert d'un office de notaire voisin du sien était «
sans influence sur la légalité de la décision attaquée
», et que le ministre,
en faisant sienne la motivation retenue par la commission de localisation des offices de notaires, s'était «
livré à une appréciation qui n'[était] entachée ni d'inexactitude matérielle, ni d'erreur manifeste
».
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6
§
21.
Le requérant se plaint de ce que sa cause n'a pas été entendue dans un délai raisonnable, au sens de l'article 6
§
1 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
22.
Le Gouvernement admet que l'affaire n'a pas été jugée avec toute la diligence souhaitable et s'en remet à la sagesse de la Cour.
23.
La Cour note que la procédure a débuté le 1
er
juin 1989 par la saisine du tribunal administratif et s'est achevée le 17 décembre 1997, date de l'arrêt du Conseil d'Etat. Elle a donc duré plus de huit ans et six mois, pour deux degrés de juridictions.
24.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire et le comportement du requérant ainsi que celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n°
25.
La Cour estime que l'affaire ne présentait pas de complexité particulière. Quant au comportement du requérant, il ne ressort pas du dossier qu'il ait provoqué des retards notables. A cet égard, la Cour souligne que le requérant avait saisi le tribunal administratif en suivant les indications mentionnées sur la décision du ministre du 18 octobre 1988, de sorte que la saisine, à tort, de cette juridiction et le rallongement consécutif des délais ne sauraient lui être imputés.
26.
En revanche, selon la Cour, la durée de la procédure en cause est essentiellement imputable aux autorités judiciaires. La Cour observe en premier lieu que le tribunal administratif, saisi le 1
er
juin 1989, n'a rendu sa décision que le 10 mars 1993, soit après plus de trois ans et neuf mois. Elle décèle notamment une période de latence de plus de deux ans et quatre mois entre le mémoire du requérant du 27 août 1990 et celui du 12
janvier
1993.Elle note en second lieu que la procédure a duré quatre ans et six mois devant le Conseil d'Etat et relève en particulier que l'arrêt a été prononcé plus de trois ans et six mois après le dépôt du dernier mémoire. Elle souligne d'ailleurs que l'instruction était en tout état de cause terminée dès le 17
juillet 1995 (voir lettre de la 6
ème
sous-section, paragraphe 17 ci
‑
dessus), soit deux ans et cinq mois avant le prononcé de l'arrêt.
27.
La Cour conclut que la cause du requérant n'a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l'article 6
§
1 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
28.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
29.
Le requérant réclame une somme globale de 1
300
000 francs français («
FRF
»), soit 198
183,72 euros («
EUR
»), qu'il décompose en préjudice matériel et financier et en préjudice moral. Il précise que toutes les années de procédure subies ont bloqué toute perspective de développement de son activité professionnelle, manque à gagner qu'il évalue à 100
000 FRF par an sur une période de dix ans, outre une réévaluation de 30 %, soit une somme de 1
300
000 FRF. Il expose en outre avoir subi un préjudice moral difficile à évaluer qui aurait également ressorti sur le reste de sa famille.
30.
Dans l'hypothèse où la Cour constaterait une violation, le Gouvernement propose, sans précision, de verser une somme de 10
000
31.
En l'absence d'un lien de causalité direct entre, d'une part, la durée de la procédure et, d'autre part, le préjudice matériel invoqué, la Cour considère qu'il n'y a pas lieu à indemnisation à ce titre.
32.
La Cour estime en revanche que le prolongement de la procédure au
‑
delà du délai raisonnable, compte tenu notamment de son incidence sur l'exercice de sa profession, a sans nul doute causé au requérant un tort moral justifiant l'octroi d'une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l'article 41, elle lui alloue 6
1
à ce titre.
__________
1
.
voir, concernant l'incidence sur la profession du requérant, l'arrêt Ouendeno c. France du 16 avril 2002 (requête n°
39996/98)
B.
Frais et dépens
33.
Le requérant mentionne, sans précision, avoir exposé des frais de consultation devant les juridictions internes.
34.
Le Gouvernement ne se prononce pas sur ce point particulier.
35.
La Cour rappelle que, lorsqu'elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder le paiement des frais et dépens exposés devant les juridictions nationales «
pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation
» (voir, notamment, l'arrêt Zimmermann et Steiner
c. Suisse du 13 juillet 1983, série A n°
66, §
36). La Cour concluant exclusivement à une violation du droit du requérant à voir sa cause entendue dans un «
délai raisonnable
», tel n'est pas le cas en l'espèce. Il y a donc lieu de rejeter la prétention du requérant.
C.
Intérêts moratoires
36.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
'
intérêt légal applicable en France à la date d
'
adoption du présent arrêt est de 4,26
% l
'
an.
1.
Dit
, par six voix contre une, qu'il y a eu violation de l'article 6
§
1 de la Convention
;
2.
Dit,
par six voix contre une,
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 6
000 EUR (six mille euros) pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
'
un intérêt simple de 4,26
% l
'
an à compter de l
'
expiration dudit délai et jusqu
'
au versement
;
3.
Rejette
, à l'unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 2
juillet
2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion dissidente de Mme
Mularoni.
A.B.B
S.D.
me
Dans cette affaire, j'ai voté contre la violation de l'article 6 § 1 de la Convention, au motif que, selon moi, la requête est incompatible
ratione materiae
avec cette disposition de la Convention.
En effet, je trouve qu'aucun droit au transfert d'un office notarial ne peut, de manière défendable, passer pour reconnu en droit interne.
J'estime donc que l'article 6 § 1 de la Convention n'est pas applicable à la procédure en cause, la décision interne n'ayant pas tranché une contestation sur un droit de caractère civil au sens dudit article.
Je souligne toutefois que si j'avais estimé l'article 6 applicable en l'espèce, je n'aurais pas hésité à voter en faveur de la violation en raison de la durée déraisonnable de la procédure.