Stromberg împotriva Danemarcei

Reclamantul, Britta Strømberg, este un național danez, născut în 1938 și locuiește în Rønde, Danemarca. Ea este reprezentată în fața Curții de soțul său, dl Verner Hansen. Guvernul contestat este reprezentat de agentul său, Nina HolstChristensen, Ministerul Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La începutul anilor 1980, reclamantul a constituit garanție pentru o sumă de 250 000 de coroane daneze (DKK), pentru datoria soțului său față de Banca Daneză (Den Danske Bank). La sfârșitul anilor 1980, soțul ei a intrat în negocieri privind dezvoltarea unui curs de golf, care a implicat vânzarea de trei parcele de teren aparținând lui. Ca parte a termenilor de vânzare inițial al soțului, el a făcut ca condiția ca Banca Daneză să elibereze reclamantul de la garanția de mai sus.

Deși banca nu a îndeplinit această dorință, soțul reclamantului a semnat o acțiune condițională pentru a vinde terenurile la 1 noiembrie 1990. Apoi, soțul reclamantului a semnat un comitet de avocat la 7 august 1991, permițând doi avocați să semneze toate documentele referitoare la vânzarea de mai sus. Între timp, la 23 iulie 1991, soțul reclamantului a semnat o declarație conform căreia el datorează DKK 2.210.434. Cu privire la aceasta, reclamantul a preluat executarea soților ei „drepturile care provin din vânzarea unuia dintre parcelele de teren de mai sus” și, la 8 august 1991, a solicitat Curții Bailiff să vândă terenurile la o licitație de prelucrare. Datorită lipsei de plată, la 22 iunie 1992, Banca Daneză a solicitat toate împrumuturile acordate soțului reclamantului.

În consecință, la 22 iulie 1992, banca a ordonat reclamantului să plătească 250,000 DKK pentru garanție. Întrucât reclamantul nu a plătit, banca a trimis o cerere de faliment la Curtea Probate de Århus (Skiftetten i Århus), care a declarat reclamantul faliment la 25 august 1992. Prin apel, această decizie a fost susținută de Curtea Înaltă a Danemarcei de Vest (Vestre Landsret) la 1 octombrie 1992. La 15 iunie 1993, reclamantul, reprezentat de un avocat, a inițiat o procedură civilă în Curtea Înaltă a Danemarcei de Vest împotriva Băncii Danemarca daneze și a celor doi avocați de mai sus. Reclamantul a solicitat compensații de la bancă în valoare de 2,210,434 DKK. În alternativă, ea a solicitat aceeași cantitate de compensare din partea băncii și avocaților.

Într-o contraclamă, banca a susținut că reclamantul ar trebui să plătească 250.000 DKK provenind din garanția sa bancară. În perioada anterior la judecată, propunerile scrise au fost depuse de către cei trei acuzați la 31 august și 3 septembrie 1993, respectiv 7 ianuarie 1994. La 1 februarie 1994, avocatul reclamantului s-a retras din caz. Procedura reclamantului a fost depusă la 22 aprilie 1994. În urma schimbului de corespondență între părți și instanța la 1 iulie 1994, pregătirile au fost închise. La 6 octombrie 1994, ședința a fost programată să înceapă la 10 octombrie 1995. În această dată, reclamantul a apărut cu intenția de a fi reprezentat de soțul ei. Cu toate acestea, Curtea Înaltă a considerat imposibil să se ia în considerare cazul în mod corespunzător fără asistență juridică și în conformitate cu art. 259 din Legea privind administrarea justiției (retsplejeloven) reclamantul a fost ordonat să păstreze consilierul.

Potrivit dispoziției menționate, instanța poate ordona ca un litigant să fie reprezentat de avocatul „dacă instanța consideră imposibil să audă cazul în mod corespunzător (“på forsvarlig måde”) fără o astfel de reprezentare. Cazul a fost, în consecință, suspendat în această chestiune. La 27 octombrie 1995, Curtea Înaltă a atribuit un avocat pentru reclamant. El solicită o prelungire de trei luni a termenului pentru depunerea unei plângeri în numele reclamantului. Într-o sesiune de judecată din 23 ianuarie 1996, cererea sa a fost îndeplinită și în același timp, pentru a evita ca pregătirea în curs să întârzie procedura a fost reprogramată la 17 februarie 1997. După ce a solicitat o nouă suspendare la 11 și 22 martie 1996, avocatul a informat Curtea Înaltă la 20 mai 1996 că dorește să se retragă de la caz.

Într-o sesiune care s-a desfășurat la 23 mai 1996, reclamantul a primit instrucțiuni pentru a găsi un alt avocat. La 20 iunie 1996, Curtea Înaltă a atribuit un al treilea avocat pentru reclamant, dar la 19 septembrie 1996, de asemenea, acest avocat a dorit să se retragă din caz, deoarece încrederea dintre avocat și client s-a descompunet. Într-o sesiune din 24 septembrie 1996 a fost numit un al patrulea avocat și, în același timp, Curtea Înaltă a subliniat faptul că reclamantul nu se putea aștepta să aibă încă un alt avocat numit, în cazul în care problemele de cooperare au apărut între ea și avocatul ei. Procesul a avut loc de la 18 până la 20 februarie 1997 și, la 23 aprilie 1997, Curtea Înaltă a pronunțat hotărârea sa în favoarea băncii și a celor doi avocați.

La 2 mai 1997, reclamantul, reprezentat de soțul ei, a apelat împotriva acestei hotărâri la Curtea Supremă (Højesteret). La 3 iulie 1997, reclamantul a solicitat permisiunea de a obține dovezi suplimentare, în special pentru a auzi un martor în fața unei instanțe alternative. Cu consimțământul acuzaților, Curtea Supremă a respectat cererea ei și martorul în cauză a fost auzit în Curtea Municipală de Assens la 2 septembrie 1997. La 30 septembrie 1997, acuzații au fost pregătiți pentru planificarea procesului. La 6 octombrie 1997, reclamantul și-a prezentat răspunsul. Apoi, la 21 octombrie 1997, a atras atenția asupra domeniului de aplicare și complexitatea cauzei, a solicitat numirea unui avocat, care aparent a fost de acord să o reprezinte.

La o sesiune de judecată care a avut loc la 9 decembrie 1997, Curtea Supremă a refuzat să numească un avocat, dar a ordonat ca reclamantul să fie reprezentat de unul. Prin scrisoarea din 13 ianuarie 1998, respectivul avocat numit a informat soțul reclamantului că nu a putut să se angajeze să reprezinte reclamantul , în parte pentru că a găsit perspectivele de succes extrem de sărace. Ulterior, deși reclamantul a susținut că nu a putut găsi un avocat care o va reprezenta fără a fi numită Curtea Supremă și-a susținut decizia în acest sens la 2 și 11 martie 1998. Având reușit să găsească un avocat care o va reprezenta, la o sesiune care a avut loc la 23 aprilie 1998, avocatul în cauză a solicitat o suspendare pentru a obține dovezi suplimentare.

La 28 aprilie 1998, procedura a fost suspendată și, la data de 28 aprilie 1998, avocatul a specificat că dorește să revizuiască unul dintre martorii deja auziti în fața Curții Înalte, însă numai în ceea ce privește un subiect limitat. La o sesiune care a avut loc la 17 august 1998, cererea a fost respectată, iar examinarea martorilor a fost efectuată în fața Curții Municipale de Århus la 23 octombrie 1998. La 20 noiembrie 1998, acuzații au declarat că erau pregătiți pentru planificarea procesului. La 25 noiembrie 1998, avocatul reclamantului a solicitat o amânare în așteptarea unor considerații de probă și de procedură. Solicitarea a fost acordată. La 22 decembrie 1998, reclamanții au fost depuse o declarație care conține o declarație că procedura nu a provocat alte cereri.

Astfel, la 23 decembrie 1998, părțile au fost convocate la o revizuire preliminară la 14 ianuarie 1999. Cu toate acestea, la 30 decembrie 1998, reclamanta a solicitat ca Curtea Supremă să își anuleze ordinul de a reține avocatul ca în opinia sa, niciun avocat nu a putut să apară în numele ei într-o manieră adecvată. Prin scrisoarea din 7 ianuarie 1999, respectivul avocat a regretat să informeze Curtea Supremă că soțul reclamantului i-a cerut să demisioneze din caz. În circumstanțele din 29 ianuarie 1999, Curtea Supremă a hotărât să elibereze reclamantul din ordinul său anterior, iar soțul ei a reprezentat-o ulterior. La 5 februarie 1999, Curtea a primit o plângere de la reclamant care înlocuiește fostul din 22 decembrie 1998 și care implică obiecții noi.

În raport cu obiecțiile acuzaților la 29 aprilie 1999, Curtea Supremă a permis noile depuneri și a fost stabilită o revizuire preliminară pentru 16 iunie 1999. La 3 mai 1999, reclamantul a prezentat încă un alt depunere de plângere care conține alte depuneri. Correspondența în acest sens a fost schimbată între părți și Curtea Supremă și se pare că, în sesiunea din 16 iunie 1999, acuzații au acceptat noile argumente și, prin urmare, audierea finală a avut loc la 12 aprilie 2000. Procesul s-a desfășurat în cele din urmă la 13 aprilie 2000 și Curtea Supremă și-a pronunțat hotărârea la 19 aprilie 2000 susținând hotărârea Curții Înalte.

The applicant, Britta Strømberg, is a Danish national, born in 1938 and living in Rønde, Denmark. She is represented before the Court by her husband, Mr Verner Hansen. The respondent Government are represented by its Agent Ms Nina HolstChristensen, Ministry of Justice. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. In the early 1980s the applicant stood security for an amount of 250,000 Danish kroner (DKK), for her husband’s debt to the Danish Bank (Den Danske Bank). In the late 1980s her husband entered into negotiations concerning the development of a golf course, which involved selling three plots of land belonging to him. As part of the husband’s original terms of sale he made it a condition that the Danish Bank would release the applicant from the above guarantee.

Though the bank did not comply with this wish, the applicant’s husband signed a conditional deed to sell the land on 1 November 1990. Subsequently, the applicant’s husband signed a power of attorney on 7 August 1991, permitting two named lawyers to sign all documents relating to the above sale. In the meantime, on 23 July 1991, the applicant’s husband had signed a declaration according to which he owed the applicant DKK 2,210,434. With reference thereto the applicant levied execution on her husbands “rights emanating from the sale of one of the above plots of land” and on 8 August 1991 she requested the Bailiff’s Court to sell the land at a foreclosure auction. Due to default in payments, on 22 June 1992 the Danish Bank called in all loans granted to the applicant’s husband.

Consequently, on 22 July 1992 the bank ordered the applicant to pay the DKK 250,000 she stood security for. Since the applicant did not pay, the bank sent a bankruptcy petition to the Probate Court of Århus (Skifteretten i Århus), which declared the applicant bankrupt on 25 August 1992. On appeal, this decision was upheld by the High Court of Western Denmark (Vestre Landsret) on 1 October 1992. The trustee in bankruptcy thereafter withdrew the applicant’s request to sell the land at a foreclosure auction. On 15 June 1993 the applicant, represented by a lawyer, initiated civil proceedings in the High Court of Western Denmark against the Danish Bank and the above two lawyers. The applicant claimed compensation from the bank in the amount of DKK 2,210,434.

In the alternative she claimed the same amount of compensation from the bank and the lawyers. In a counterclaim, the bank maintained that the applicant should pay DKK 250,000 emanating from her bank guarantee. During the pre-trial period written pleadings were submitted by the three defendants on 31 August and 3 September 1993, and 7 January 1994 respectively. On 1 February 1994 the applicant’s lawyer withdrew from the case. The applicant’s pleading was submitted on 22 April 1994. Following exchange of correspondence between the parties and the court on 1 July 1994 the preparations were closed. On 6 October 1994 the hearing was scheduled to commence on 10 October 1995. On that date the applicant appeared with the intention of being represented by her husband.

However, the High Court found it impossible to give the case a proper consideration without legal assistance and pursuant to section 259 of the Administration of Justice Act (retsplejeloven) the applicant was ordered to retain counsel. According to the said provision the court can order a litigant in civil proceedings to be represented by counsel “if the court finds it impossible to hear the case properly (“på forsvarlig måde”) without such representation”. The case was consequently adjourned on this matter. On 27 October 1995 the High Court assigned a lawyer for the applicant. He requested a three-month extension of the timelimit for lodging a pleading on the applicant’s behalf.

At a court session on 23 January 1996 his request was complied with and at the same time, in order to avoid that ongoing further preparation would delay the proceedings the trial was re-scheduled to commence on 17 February 1997. Having requested another adjournment on 11 and 22 March 1996, the lawyer informed the High Court on 20 May 1996 that he wished to withdraw from the case. In a session held on 23 May 1996, the applicant was instructed to find another counsel. On 20 June 1996 the High Court assigned a third lawyer for the applicant, but on 19 September 1996 also this lawyer wished to withdraw from the case as the trust between counsel and client had broken down. At a session on 24 September 1996 a fourth lawyer was appointed and at the same time the High Court emphasised that the applicant could not expect to have yet another lawyer appointed, should problems of cooperation arise between her and her lawyer.

The applicant’s submissions were finally delivered to the High Court in writing on 28 January 1997. The trial took place from 18 until 20 February 1997 and on 23 April 1997 the High Court pronounced its judgment finding for the bank and the two lawyers. On 2 May 1997 the applicant, represented by her husband, appealed against this judgment to the Supreme Court (Højesteret). Pleadings from the defendants were received on 28 May 1997. On 3 July 1997 the applicant requested permission to procure additional evidence, notably to hear a witness before an alternative court. With the defendants’ consent the Supreme Court complied with her request and the witness in question was heard in the City Court of Assens on 2 September 1997. On 30 September 1997 the defendants were ready for the scheduling of the trial.

On 6 October 1997 the applicant submitted her reply. Thereafter, on 21 October 1997 drawing attention to the scope and complexity of the case she requested that a named attorney, who apparently had agreed to represent her, be appointed. At a court session held on 9 December 1997 the Supreme Court refused to appoint a lawyer, but ordered that the applicant be represented by one. By letter of 13 January 1998 the said named lawyer informed the applicant’s husband that he could not undertake to represent the applicant , partly because he found the prospects of success extremely poor. Subsequently, although the applicant alleged that she could not find a lawyer who would represent her without being appointed the Supreme Court upheld its decision on this subject on 2 and 11 March 1998. Having succeeded in finding an attorney who would represent her, at a session held on 23 April 1998 the lawyer in question requested an adjournment in order to procure additional evidence.

The proceedings were then adjourned and on 28 April 1998 the lawyer’s specified that he wished to re-hear one of the witnesses already heard before the High Court, however only as regards a limited specified subject. At a session held on 17 August 1998 the request was complied with, and the examination of the witness was carried out before the City Court of Århus on 23 October 1998. On 20 November 1998 the defendants stated being ready for the scheduling of the trial. On 25 November 1998 the applicant’s lawyer requested an adjournment pending his evidential and procedural considerations. The request was granted. On 22 December 1998 the applicant’s pleadings were submitted containing a statement that the proceedings gave rise to no further claims.

Thus, on 23 December 1998 the parties were summoned to a pre-trial review on 14 January 1999. However, on 30 December 1998 the applicant requested that the Supreme Court revoke its order that she retain counsel as in her opinion no lawyer were able to appear on her behalf in an adequate manner. Also she revoked her pleading of 22 December 1998. By letter of 7 January 1999 the said lawyer regretted to inform the Supreme Court that the applicant’s husband had asked him to resign from the case. In the circumstances on 29 January 1999 the Supreme Court decided to release the applicant from its previous order, and her husband subsequently represented her. On 5 February 1999 the court received a pleading from the applicant replacing the former of 22 December 1998 and entailing new submissions.

Against the defendants’ objections on 29 April 1999 the Supreme Court allowed the new submissions and a pre-trial review was set for 16 June 1999. On 3 May 1999 the applicant submitted yet another pleading containing additional submissions. Correspondence in this respect were exchanged between the parties and the Supreme Court and it appears that at the session on 16 June 1999 the defendants accepted the new submissions and thus the final hearing was scheduled to take place on 12 April 2000. The trial was eventually conducted on 13 April 2000 and the Supreme Court pronounced its judgment on 19 April 2000 upholding the High Court judgment.