Bordi și Expo Rama S.r.l. împotriva Italiei

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 62358/00 și 62360/00 prezentate de Sandra BORDI și EXPO RAMA S.r.l. împotriva lalui Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 25 iunie 2002 într-o cameră compusă din dnii Pellonpääst președinte Pastor Ridruejo mes Palm Strážnická dnii Maruste Pavlovschi judecători G. R aimondi judecă ad-hoc domnul O Grefier de secțiune Având în vedere cererile sus-menționate depuse la Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 2 aprilie 1998 și, respectiv, la 1 aprilie 1998, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanții se plâng de durata procedurilor care le privesc. GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurilor civile.

Având în vedere asemănările pe care le prezintă cererile menționate în anexă, Curtea consideră oportună pronunțarea legăturii lor în temeiul articolului 43 din Regulamentul Curții. Plângerile se plâng de durata procedurilor civile.

Ei se plâng la art. 6 alineatul (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că nu au fost epuizate căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, dat fiind intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (*************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************** Ei consideră că judecătorii instanței de recurs sesizate nu vor fi obiectivi, judecând după comportamentul colegului lor.

Reclamanții observă că legea Pinto contrazice convenția pe motiv că nu prevede posibilitatea de a se apăra personal și că, din acest motiv, remediul național implică plata unor cheltuieli de procedură. În plus, reclamanții contestă aplicarea retroactivă a legii, bazându-se pe principiul temporal redit actum . Prin urmare, ei refuză să sesizeze curriculum-urile. În primul rând, Curtea amintește că, în cazul în care a existat o primă examinare a cauzelor de către Curte, aceasta a condus la comunicarea cererilor guvernului și nu la decizii privind admisibilitatea. Curtea amintește că nu se poate presupune a priori lipsa de imparțialitate a magistraților. Instanța de injumătățire trebuie să se bazeze pe aprecierea obiectivă a comportamentului judecătorului procedurii și nu pe un drept pur al reclamanților.

În ceea ce privește posibilitatea de a se apăra personal, precum și cheltuielile de procedură, Curtea amintește că decizia de a permite unui reclamant să se apere singur sau să fie reprezentat de un avocat intră încă în sfera de competență a statelor contractante, care sunt mai bine plasate decât Curtea pentru a alege mijloacele adecvate pentru a permite sistemului lor judiciar să garanteze dreptul la apărare (Decizia din 15 aprilie 2008). noiembrie 2001 - Correia de Matos v. Portugalia, 48188/99, EHR 2001- XII-15.11.01). În același context, Curtea constată că un decret-lege din 11 martie 2002 n. 28, a stabilit că procedura prevăzută la art. 3 din Legea Pinto este exceptată de la plata contribuției unificate.

Curtea ia notă de faptul că, potrivit Legii Pinto, persoanele care au suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil al articolului 6 alineatul (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr. 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții.

Întrucât nu denotă nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că cererile trebuie respinse pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să unească cererile ; Declară cererile inadmisibile. Michael O Premier Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes n os 62358/00 et 62360/00 présentées par Sandra BORDI et EXPO RAMA S.r.l. contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 25 juin 2002 en une chambre composée de MM. M. Pellonpää , président , A. Pastor Ridruejo , M mes E. Palm , V. Strážnická , MM. R. Maruste , S. Pavlovschi , juges , G. R aimondi , juge ad hoc , et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Vu les requêtes susmentionnées introduites devant la Commission européenne des Droits de l’Homme respectivement le 2 avril 1998 et le 1 er avril 1998, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants se plaignent de la durée de procédures qui les concernaient.

GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de procédures civiles. EN DROIT Étant donné la similitude que présentent les requêtes citées en annexe, la Cour estime opportun de prononcer leur jonction en application de l’article 43 du Règlement de la Cour. Les requérants se plaignent de la durée de procédures civiles.

Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement estime que les requérants n’ont pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n° 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto ». Les requérants estiment que la Cour a déclaré recevables leurs recours puisqu’elle avait procédé à un premier examen de leur affaire. Ils considèrent que les juges de la cour d’appel saisie ne seront pas objectifs en jugeant le comportement de leur collègue.

Les requérants remarquent que la loi Pinto contrevient à la Convention puisqu’elle ne prévoit pas la possibilité de se défendre personnellement et que, pour cette raison, le remède national entraîne le paiement de frais de procédure. Les requérants en plus contestent l’application rétroactive de la loi en se basant sur le principe « tempus regit actum » . Ils refusent par conséquent de saisir les cours d’appels. Avant toute chose, la Cour rappelle que s’il y a bien eu un premier examen des affaires par la Cour, il a donné lieu à la communication des requêtes au Gouvernement et non à des décisions sur la recevabilité. La Cour rappelle qu’on ne peut présumer a priori du manque d’impartialité des magistrats.

Le jugement d’impartialité doit se fonder sur l’appréciation objective du comportement du juge de la procédure et pas sur un pur préjugé des requérants. En ce qui concerne la possibilité de se défendre personnellement, et les frais de procédure, la Cour rappelle que la décision de permettre à un requérant de se défendre lui-même ou de se faire représenter par un avocat rentre encore dans la marge d’appréciation des Etats contractants, qui sont mieux placés que la Cour pour choisir les moyens propres à permettre à leur système judiciaire de garantir les droits de la défense (décision du 15 novembre 2001 - Correia de Matos v. Portugal, 48188/99, ECHR 2001- XII - 15.11.01). Dans le même contexte, la Cour note qu’un décret-loi du 11 mars 2002 n. 28, a établi que la procédure aux termes de l’article 3 de la loi Pinto est exemptée du paiement de la contribution unifiée.

La Cour note que selon la loi Pinto les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable. La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n° 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n° 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.

Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que les requêtes doivent être rejetées pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de joindre les requêtes ; Déclare les requêtes irrecevables. Michael O’Boyle Matti Paavo Pellonpää Greffier Président