PROSPERI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 64708/01 prezentate de Carlo PROSPERI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 27 iunie 2002 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Kūris Zupančič Hedigan Tsatsa-Nikolovska dnii Traja judecători G. Rimondi judecător ad-hoc, Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 24 ianuarie 1998, după ce a intenționat aceasta, la 12 mai 1973, reclamantul a înaintat o cerere ministrului muncii în vederea obținerii recunoașterii faptului că infirmitatea sa se datora exercitării funcțiilor sale în timpul serviciului său.

Această cerere a fost respinsă la 25 februarie. 1991. La 12 noiembrie 1991, reclamantul a introdus o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional din Lazio pentru obținerea anulării deciziei ministrului muncii, deoarece decizia nu a avut o motivație adecvată și s-a conformat unor avize medico-legale necunoscute ale reclamantului. La 28 noiembrie 1991 și 12 aprilie 1994, reclamantul a solicitat stabilirea datei la care a fost pronunțat. La 1 aprilie 1996 și 27 ianuarie 1997, audierile au fost revocate din oficiu. La 24 februarie 1997, a avut loc o audiere. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 11 august 1997, Tribunalul a respins cererea. întrucât administrația nu era obligată să motiveze decizia, indicând avizele pe care le-a respectat.

GRIFS Reclamantul se plângea de durata unei proceduri în fața unei instanțe administrative. 6 alin. (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, este formulată astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că reclamantul nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac interne, având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001, Recurentul observă că legea Pinto contrazice convenția pe care o face nu prevede posibilitatea de a se apăra personal și, din acest motiv, remeditarea națională antrenează plata unor cheltuieli de procedură, refuzând, prin urmare, să sesizeze instanța de apel.

În ceea ce privește posibilitatea de a se apăra personal și cheltuielile de procedură, Curtea amintește că decizia de a permite unui reclamant să se apere singur sau să fie reprezentat de un avocat intră în marja de apreciere a statelor contractante, care sunt mai bine plasate decât Curtea pentru a alege mijloacele adecvate pentru a permite sistemului lor judiciar să garanteze dreptul la apărare (Decizia din 15 noiembrie 2001). Correia de Matos v. Portugalia, 48188/99, EHR 2001- XII-15.11.01. În acest context, Curtea constată că un decret-lege din 11 martie 2002 n. 28 a stabilit că procedura în temeiul articolului 3 din Legea Pinto este scutită de plata contribuției unificate.

Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu legea Pinto, persoanele care au suferit un prejudiciu patrimonial sau nu patrimonial pot sesiza instana judecătorească competentă pentru a face să se constate încălcarea Conveniei pentru nerespectarea termenului rezonabil al articolului 6 alineatul (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacie echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, CEDH 2001-IX și Giacometti c. Italia (dec.), 34969/97, CEDO 2001-XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii, indiferent de data depunerii cererii în fața Curții.

Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Reclamantul se plânge, de asemenea, de încălcarea articolelor 4, 5 și 10 din Convenție. În ceea ce privește obiecțiunile formulate la articolele 4 și 5, acesta susține că a fost obligat să se deplaseze în timpul activității sale prin mijloace proprii și prin toate timpurile. În ceea ce privește cauza formulată la art. 10, reclamantul susține că nu i s-a dat posibilitatea de a se exprima în scris și de a fi sesizat în fața persoanelor care ar fi trebuit să-și exprime opinia cu privire la cazul său. Curtea consideră că nu au fost soluționate cauzele întemeiate pe articolele 4, 5 și 10; prin urmare, este necesar ca acestea să fie respinse ca fiind în mod vădit nefondate, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție.

Reclamantul susține, în sfârșit, că procedura care o privea a fost efectuată într-un mod neechitabil. Curtea constată că reclamantul nu a făcut apel la Consiliul de Stat. Prin urmare, trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 64708/01 présentée par Carlo PROSPERI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 27 juin 2002 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , P. Kūris , B. Zupančič , J. Hedigan , M me M. Tsatsa-Nikolovska , MM. K. Traja , juges , G. R aimondi , juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 janvier 1998, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le 12 mai 1973, le requérant déposa une demande au ministre du Travail visant à obtenir la reconnaissance que son infirmité était due à l’exercice de ses fonctions pendant son service.

Cette demande fut rejetée le 25 février 1991. Le 12 novembre 1991, le requérant introduisit un recours devant le tribunal administratif régional du Latium visant à obtenir l’annulation de la décision du ministre du Travail car la décision n’avait pas une motivation adéquate et se conformait à des avis médico-légaux inconnus du requérant. Les 28 novembre 1991 et 12 avril 1994, le requérant sollicita la fixation de la date de l’audience. Les 1 er avril 1996 et 27 janvier 1997, les audiences furent renvoyées d’office. Le 24 février 1997, une audience eut lieu. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 11 août 1997, le tribunal rejeta la demande du requérant car l’administration n’était pas tenue de motiver la décision en indiquant les avis auxquels elle se conformait.

GRIEFS 1. Le requérant se plaint de la durée d’une procédure devant une juridiction administrative. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention. 2. Le requérant se plaint également de la violation des articles 4, 5, 6 (équité de la procédure) et 10 de la Convention. EN DROIT 1. Le requérant se plaint de la durée de la procédure le concernant.

Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n° 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto ». Le requérant remarque que la loi Pinto contrevient à la Convention puisqu’elle ne prévoit pas la possibilité de se défendre personnellement et que, pour cette raison, le remède national entraîne le paiement de frais de procédure.

Il refuse par conséquent de saisir la cour d’appel. En ce qui concerne la possibilité de se défendre personnellement, et les frais de procédure, la Cour rappelle que la décision de permettre à un requérant de se défendre lui-même ou de se faire représenter par un avocat rentre dans la marge d’appréciation des Etats contractants, qui sont mieux placés que la Cour pour choisir les moyens propres à permettre à leur système judiciaire de garantir les droits de la défense (décision du 15 novembre 2001, Correia de Matos v. Portugal , 48188/99, ECHR 2001- XII - 15.11.01). Dans ce contexte, la Cour note qu’un décret-loi du 11 mars 2002 n. 28 a établi que la procédure aux termes de l’article 3 de la loi Pinto est exemptée du paiement de la contribution unifiée.

La Cour note que selon la loi Pinto les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention pour non-respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable. La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, Brusco c. Italie (déc.), n° 69789/01, CEDH 2001-IX, et Giacometti c. Italie (déc.), n° 34969/97, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.

Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Le requérant se plaint également de la violation des articles 4, 5 et 10 de la Convention. Quant aux griefs tirés des articles 4 et 5, il affirme avoir été obligé à se déplacer pendant son travail par ses propres moyens et par tous les temps. Quant au grief tiré de l’article 10, le requérant affirme qu’il ne lui a pas été donné la possibilité de s’exprimer et d’être convoqué devant les personnes qui auraient dû exprimer un avis sur son affaire.

La Cour estime que les grief tirés des articles 4, 5 et 10 n’ont pas été étayés. Il s’ensuit qu’ils doivent dès lors être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Le requérant soutient enfin que la procédure qui le concernait a été menée de façon non équitable. La Cour constate que le requérant n’a pas interjeté appel devant le Conseil d’Etat. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président