S.C., V.P., F.C., M.C. et E.C. contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52985/99 de către S. C., V. P., F. C., M. C. și E. C. împotriva lalpei Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se întrunește la 2 iulie 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler, , judecători Del Tufo judecă ad-hoc Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 19 ianuarie 1998 și înregistrată la 26 noiembrie 1999, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Primul reclamant, S.C., a decedat la 12 iunie 2001. V.P., soția sa și a doua reclamantă, precum și F., M. și E.C., copiii săi, au indicat că doresc să continue procedura în fața Curții. Reclamanții sunt resortisanți italieni, născuți în 1949, 1970, 1974 și 1976 și rezidenți în Biancavilla (Catane). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul F. Furnari, avocat în Catania. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o hotărâre din 19 iulie 1991, tribunalul din Catania a pronunțat falimentul societății de fapt constituite între S.C. și V.P., precum și falimentul lor personal. Din cele zece audieri stabilite între 9 decembrie 1991 și 9 mai 1994, au avut loc cinci tentative de vânzare a bunurilor, dintre care ultima la 14 iulie 1998. Cu toate acestea, aceste vânzări au fost dezertate, până la audierile stabilite la 18 ianuarie și 18 aprilie 2000. Între timp, S.C. și V.P. prezentaseră cereri de recuzare a lichidatorului sau de suspendare a vânzărilor, respinse de instanță ca fiind vădit nefondate. La 12 iunie 2000, S.C. a făcut, de asemenea, obiectul mai multor proceduri penale pentru calomnie împotriva lichidatorului și a anumitor magistrați. 1999 a primit, de asemenea, trei ani și patru luni de reținere a șefului de bancă fraudulos pentru eliminarea anumitor bunuri din procedura de faliment. Conform informațiilor furnizate de reclamanți la 7 iulie 2001, procedura era încă în curs de desfășurare. Dreptul intern relevant Dispoziția relevantă a legii falimentului (decretul regal din 16 martie) 1942 nr. 267) se citește astfel: art. 42 Hotărârea de declarare a falimentului privează pe cel aflat în faliment de administrație și de disponibilitatea bunurilor existente la data hotărârii menționate. (...) GRIFS invocând art. 6 alin. (1) și 10 din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii de faliment și de dreptul lor la respectarea bunurilor din cauza duratei menționate. 1. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. În conformitate cu această dispoziție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că nu au fost epuizate căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, având în vedere intrarea în vigoare a Legii Pinto. Reclamanții observă că legea Pinto oferă o capacitate și nu o obligație pentru reclamanții de a introduce o cale de atac în fața instanței judecătorești și observă, de asemenea, că cererea lor fusese introdusă cu mult înainte de intrarea în vigoare a legii Pinto. Curtea ia notă de faptul că, potrivit legii Pinto, persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nepatrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil de la art. 6 alineatul (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr. 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Curtea consideră că cererile trebuie respinse pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. (2) Reclamanții se plâng de încălcarea dreptului la respectarea proprietății lor, iar art. 10 din Convenție. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul consideră că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne și că ar fi putut, de exemplu, să se opună hotărârii de declarare a falimentului sau deciziilor organelor de faliment pe care le consideră a fi încălcat drepturile lor și apoi să-și fi introdus cererea în termen de șase luni de la decizia internă definitivă. Deși au fost invitați de grefa Curții să facă acest lucru, instanțele nu au luat în considerare acest aspect. În ceea ce privește prima excepție a guvernului, Curtea constată că reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de proprietate din cauza duratei procedurii și se îndoiește că procedura de opoziție la faliment ar putea constitui o cale de atac eficientă, astfel cum se prevede la art. 35 Õ 1 din Convenție. Într-adevăr, această procedură nu suspendă procedura principală. În ceea ce privește excepția referitoare la eventuala depășire a termenului de șase luni, Curtea are dificultăți în a sesiza relevanța, cu privire la decizia cu privire la care termenul în cauză ar trebui să curgă. Prin urmare, este necesar să se desprindă excepția guvernului. Curtea a examinat argumentele părților. Ea consideră că această parte a cererii ridică întrebări de fapt și de drept complexe care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară admisibilitatea cauzei reclamanților cu privire la dreptul la respectarea bunurilor și, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 52985/99

par S. C., V. P., F. C., M. C. et E. C.

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 2 juillet 2002 en une chambre composée de

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

N.

Vajić

,

MM.

E.

Levits

,

A.

Kovler

, ,

juges

M

me

M.

Del Tufo

,

juge ad hoc

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 janvier 1998 et enregistrée le 26

novembre 1999,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le premier requérant, S.C., est décédé le 12

juin

e

F. Furnari, avocat à Catane.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Par un jugement du 19 juillet 1991, le tribunal de Catane prononça la faillite de la société de fait constituée entre S. C. et V. P, ainsi que leur faillite personnelle.

Des dix audiences fixées entre le 9 décembre 1991 et le 9 mai 1994, une fut reportée d’office et neuf concernèrent l’admission de créances. Le 30

mai 1994, le juge procéda à l’apurement du passif. Par la suite, cinq tentatives de vente des biens eurent lieu, dont la dernière le 14 juillet 1998. Toutefois, ces ventes furent désertées, jusqu’aux audiences fixées les 18 janvier et 18 avril 2000.

Entre-temps, S. C. et V. P. avaient présenté des demandes visant à obtenir la récusation du syndic ou la suspension des ventes, rejetées par le tribunal comme manifestement mal fondées. Une audience eut lieu le 12

juin 2000.

S.C. a également fait l’objet de plusieurs poursuites pénales pour calomnie à l’égard du syndic et de certains magistrats. Le 26

octobre

1999, il a également écopé de trois ans et quatre mois de réclusion du chef de banqueroute frauduleuses pour avoir soustrait certains biens à la procédure de faillite.

Selon les informations fournies par les requérants le 7

juillet

2001, la procédure était à cette date encore pendante.

B.

Le droit interne pertinent

La disposition pertinente de la loi de la faillite (décret royal du 16

mars

1942 n° 267) se lit ainsi :

Article 42

Le jugement qui déclare la faillite prive le failli de l’administration et de la disponibilité de biens existants à la date dudit jugement. (...)

GRIEFS

Invoquant les articles 6 § 1 et 10 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure de faillite et de l’atteinte à leur droit au respect des biens en raison de ladite durée.

EN DROIT

« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement estime que les requérants n’ont pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi Pinto.

Les requérants observent que la loi Pinto offre une faculté et non pas une obligation pour les requérants d’introduire un recours devant la cour d’appel et notent également que leur requête avait été introduite bien avant l’entrée en vigueur de la loi Pinto.

La Cour note que selon la « loi Pinto » les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n° 69789/01,

Brusco c. Italie

du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n° 34969/97,

Giacometti c. Italie

du 8

novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.

Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que les requêtes doivent être rejetées

pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement estime que les requérants n’ont pas épuisé les voies de recours internes et qu’ils auraient pu, par exemple, faire opposition au jugement déclarant la faillite ou bien aux décisions des organes de la faillite qu’ils estiment avoir porté atteinte à leur droits, puis introduire leur requête dans le délai de six mois de la décision interne définitive.

Bien qu’invités par le greffe de la Cour à le faire, les requérants n’ont pas formulé d’observations sur ce point.

Quant à la première exception du Gouvernement, la Cour note que les requérants se plaignent d’une violation de leur droit de propriété en raison de la durée de la procédure et doute que la procédure d’opposition à la faillite eût pu constituer une voie de recours efficace tel que l’exige l’article

35 §

1 de la Convention. Cette procédure ne suspend en effet pas la procédure principale. Quant à l’exception relative au dépassement éventuel du délai de six mois, la Cour a du mal à saisir la pertinence, le Gouvernement n’indiquant pas la décision par rapport à laquelle le délai en question devrait courir. Il y a par conséquent lieu d’écarter l’exception du Gouvernement.

La Cour a examiné les arguments des parties. Elle estime que cette partie de la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond.

Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable le grief des requérants concernant le droit au respect des biens

;

et, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président