PUGLIESE contre l'ITALIE (n° 2)

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45791/99 prezentată de Massimo PUGLIESE împotriva Italiei (n Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se înscrie la 25 martie 2004 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele membrilor mei Tulkens Vajić Levits Botousarova dnii Kovler judecători. Ferrari Bravo judecător ad-hoc și al dlui Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 28 septembrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, emite următoarea decizie: De fapt, reclamantul, dl Massimo Pugliese, este un cetățean italian, născut în 1927 și rezident în Morlupo.

Guvernul pârât a fost reprezentat succesiv de către agenții săi, dnii U. Leanza și I. M. Braguglia și co-agenții lor succesive, dnii Esposito și F. Crisafolli. La 27 decembrie 2001, reclamantul a decedat. Prin scrisoarea primită la grefă la 12 august 2003, moștenitorii săi, dnii Esposito și F. Crisafolli. Maurizio și Valentina Pugliese au comunicat intenția lor de a continua prezenta procedură. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează.

Procedura principală la 22 septembrie 1987, reclamantul a introdus o procedură de înscriere a unor falsuri în fața Tribunalului din Roma ( Reclamantul a dorit să recunoască faptul că notificările a trei avize de punere în întârziere pentru venituri pe care nu le-ar fi declarat erau false, iar punerea în aplicare a cazului a început la 20 noiembrie 1987. După numeroase audieri, printr-o hotărâre din 23 octombrie 2000, al cărei text a fost depus la grefa din 16 noiembrie 2000, tribunalul a respins cererile reclamantului. 2. Procedura Pinto la 6 noiembrie 2001, reclamantul sesizează Curtea de Apel din Peru în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001, adică Legea Pinto Pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus, reclamantul a solicitat instanței să declare că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție.

La 27 decembrie 2001, reclamantul, dl Massimo Pugliese, a decedat. În ședința din 25 februarie 2002, Curtea de Apel din Peru a declarat recursul inadmisibil, reclamantul nenotificând recursul la partea pârâtă. Dreptul intern relevant Dreptul intern relevant este descris în Decizia Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001 IX. GRIEF invocând art. 6 din convenție, reclamantul se plângea de durata procedurii civile. September 1987 și s-a încheiat la 16 noiembrie 2000. Prin urmare, a durat mai mult de 13 ani și o lună pentru o instanță. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu îndeplinește cerința termenului rezonabil, așa cum se prevede la art. 6 alin. (1) din Convenție. Guvernul se opune acestei teze.

După intrarea în vigoare a Legii Pinto, guvernul a excitat neobosirea căilor de atac interne. Reclamantul, la rândul său, a susținut în primul rând că această cale de atac era o posibilitate oferită și nu o obligație - § 6 din legea care declară că Ulterior, la 6 noiembrie 2001, reclamantul sesizează Curtea de Apel competentă. La 25 februarie 2002, Curtea de Apel a declarat recursul inadmisibil, reclamantul nenotificând recursul pârâtului. Curtea amintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), nr 69789/01, CEDO 2001-IX și Giacometti și alții c. Italia (dec.), n 34939/97, CEDO 2001-XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care recurentul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii, indiferent de data depunerii cererii în fața Curții.

În plus, în conformitate cu jurisprudența constantă a organelor convenției, căile de atac interne nu au fost epuizate în cazul în care acțiunea a fost declarată inadmisibilă ca urmare a unei informări comise de reclamant (Ben Salah Adraqui și alții, Spania (dec.), nr. 45023/98, 27.4.2000). Or, în speță, Curtea consideră că reclamantul a acceptat să se prevaleze de standardul tranzitoriu prevăzut la art. 6 din Legea Pinto. Prin urmare, recursul la Curtea de Apel îi era accesibil. Cu toate acestea, Curtea constată că cererea reclamantului a fost declarată inadmisibilă pentru viciu de formă. În consecință, Comisia consideră că reclamantul nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 din convenție, căile de atac interne care i-au fost deschise în dreptul italian.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Søren N ielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 45791/99 présentée par Massimo PUGLIESE contre l'Italie (n o 2) La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 25 mars 2004 en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M mes F. Tulkens , N. Vajić , M. E. Levits , M me S. Botoucharova , MM. A. Kovler , juges , L . Ferrari Bravo , juge ad hoc , et de M. S. N ielsen, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l'Homme le 28 septembre 1998, Vu l'article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Massimo Pugliese, est un ressortissant italien, né en 1927 et résidant à Morlupo.

Le gouvernement défendeur a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I. M. Braguglia et leurs coagents successifs, MM. V. Esposito et F. Crisafulli. Le 27 décembre 2001, le requérant décéda. Par une lettre parvenue au greffe le 12 août 2003, ses héritiers, MM. Maurizio et Valentina Pugliese, ont communiqué leur intention de continuer la présente procédure. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. La procédure principale Le 22 septembre 1987, le requérant intenta une procédure en inscription de faux devant le tribunal de Rome (« querela di falso »). Le requérant voulait faire reconnaître que les notifications de trois avis de mise en demeure (« avvisi d'accertamento ») pour des revenus qu'il n'aurait pas déclaré, étaient des faux.

La mise en état de l'affaire commença le 20 novembre 1987. Après de nombreuses audiences, par un jugement du 23 octobre 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 16 novembre 2000, le tribunal rejeta les demandes du requérant. 2. La procédure « Pinto ». Le 6 novembre 2001, le requérant saisit la cour d'appel de Pérouse au sens de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto », afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Le requérant demanda à la cour de dire qu'il y avait eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Le 27 décembre 2001, le requérant, M. Massimo Pugliese, décéda. A l'audience du 25 février 2002, la cour d'appel de Pérouse déclara le recours irrecevable, le requérant n'ayant pas notifié le recours à la partie défenderesse.

B. Le droit interne pertinent Le droit interne pertinent est décrit dans la décision Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001 ‑ IX. GRIEF Invoquant l'article 6 de la Convention, le requérant se plaignait de la durée de la procédure civile. EN DROIT La requête porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 22 septembre 1987 et s'est terminée le 16 novembre 2000. Elle avait donc duré plus de treize ans et un mois pour une instance. Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Après l'entrée en vigueur de la loi Pinto, le Gouvernement excipa du non-épuisement des voies de recours internes.

Le requérant pour sa part avait d'abord soutenu que cette voie de recours était une faculté offerte et non une obligation - le § 6 de la loi disant « peuvent » et non « doivent » et il contestait l'application rétroactive de la loi. Par la suite, le 6 novembre 2001, le requérant saisit la cour d'appel compétente. Le 25 février 2002, la cour d'appel déclara le recours irrecevable, le requérant n'ayant pas notifié le recours à la partie défenderesse. La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d'autres, Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX, et Giacometti et autres c. Italie (déc.), n o 34939/97, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête, et ce quelle que soit la date d'introduction de la requête devant la Cour.

Par ailleurs, selon la jurisprudence constante des organes de la Convention, les voies de recours internes n'ont pas été épuisées lorsque le recours a été déclaré irrecevable par suite d'une informalité commise par le requérant ( Ben Salah Adraqui et autres c. Espagne (déc.), n o 45023/98, 27.4.2000). Or, en l'espèce, la Cour estime que le requérant avait accepté de se prévaloir de la norme transitoire contenue dans l'article 6 de la loi Pinto . Le recours à la cour d'appel lui était donc accessible. Toutefois, la Cour observe que la demande du requérant a été déclarée irrecevable pour vice de forme. En conséquence, elle estime que le requérant n'a pas épuisé, conformément à l'article 35 de la Convention, les voies de recours internes qui lui étaient ouvertes en droit italien.

Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d'espèce, la Cour considère que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête irrecevable. Søren N ielsen Christos Rozakis Greffier Président