În cauza Massimo Pugliese c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte F. Tulkens dnii Bonello Lorenzen Vajić Zagrebelsky, Steiner judecători S. Nielsen grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 noiembrie 2002, Renunță la hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 45789/99) îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant al acestui stat, M. Massimo Pugliese, care a fost sesizată de către Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, la 28 septembrie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Maurizio Pugliese, moștenitorii săi, au continuat procedura în fața Curții. Guvernul italian ( Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită celei de a doua secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 8 martie 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. 1986, biroul de taxe a depus o plângere împotriva reclamantului pentru evaziune fiscală și apoi au început urmărirea penală. La 15 martie 1987, reclamantul a fost interogat de Parchetul de la Roma. La 22 aprilie 1987, procurorul a solicitat trimiterea sa în judecată. Prin ordonanta din 24 septembrie 1987, Tribunalul, la cererea reclamantului, a suspendat procedura penală în așteptarea unei decizii a Comisiei fiscale de la Roma. 10. Având în vedere caracterul preliminar al unei cauze civile privind falsitatea avizelor de punere în întârziere, printr-o ordonanță din 6 octombrie 1987, Comisia fiscală de a doua instanță suspendă, la rândul ei, la cererea reclamantului, procedura în fața sa în așteptarea hotărârii instanțelor civile. 11. Prin o ordonanță din 1 decembrie 1992, notificată reclamantului la 15 decembrie 1992. În decembrie 1992, Tribunalul din Roma a stabilit prima ședință a procedurii penale la 19 ianuarie 1993. În ziua următoare, Tribunalul a confirmat suspendarea procedurii și a amânat cazul fără a stabili data. 12. La 26 mai 1998, reclamantul a solicitat Tribunalului Penal din Roma să stabilească o audiere pentru a obține o decizie de nejudiciare, având în vedere că acțiunea penală fusese intentată pe baza unor fapte inexistente și a renunțat în mod expres la prescripție, în lumina unei hotărâri a Curții Constituționale care prevedea această posibilitate. 13. La o dată nespecificată, procedura penală a reînceput și două ședințe au avut loc la 25 ianuarie și 26 februarie 1999. 14. printr-o hotărâre din 26 februarie 1999, al cărei text a fost depus la grefa din 17 martie 1999, Tribunalul de la Roma, considerând că renunțarea la reclamant a fost întârziată, pronunțând un refuz, deoarece faptele constitutive ale infracțiunii erau prescrise. Hotărârea a trecut în forță de lucru judecat la 30 martie 1999. în termen rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 16. Guvernul se opune acestei teze, subliniind existența altor cauze care fac obiectul unor proceduri conexe și care au un caracter prejudiciar. Perioada care trebuie luată în considerare 17. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 15 martie 1987, data la care reclamantul a fost interogat de Parchetul Romei și s-a încheiat la 30 martie 1999, când hotărârea Tribunalului din Roma a devenit definitivă, a durat un pic mai mult de 12 ani pentru un grad de jurisdicție. Caracter rezonabil al procedurii 18. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 25.3.1999, § 67 și Philis c. Grecia (n 2) din 27 iunie 1997, Culegerea hotărârilor și a Deciziilor 1997-IV, p. 1083, § 35). 19. Curtea constată că suspendarea acestei proceduri la cererea reclamantului, în așteptarea deciziei privind o procedură fiscală conexă, nu constituie o explicație suficientă. În această privință, Curtea amintește că art. 6 1 obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (hotărârea Portington c. Grecia din septembrie 1998, Rec. 1998-VI, p. 2633, § 33). 20. Având în vedere comportamentul autorităților competente, Curtea consideră că nu se poate considera că o măsură rezonabilă poate fi considerată ca fiind o măsură de ajutor de stat. În conformitate cu art. 41 din Convenție, o perioadă globală de mai mult de 12 ani pentru un singur grad de jurisdicție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Moștenitorii reclamantului solicită repararea tuturor prejudiciilor morale și materiale suferite de tatăl lor, solicitând plata unei sume forfetare de 40 000 000 lire italiene (20,658 EUR). 24. Potrivit guvernului, reclamantul nu demonstrează existența unei legături de cauzalitate între presupusa încălcare a dreptului comunitar și orice prejudiciu material; în ceea ce privește un eventual prejudiciu moral, o constatare a încălcării ar oferi în sine o satisfacție echitabilă suficientă în sensul articolului 41. 25. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, hotărând în mod echitabil, Curtea consideră că trebuie acordată fiecărui moștenitor 8 000 EUR pentru prejudiciul moral. Interese moratoriu 26. Curtea consideră că rata anuală a dobânzii moratorii trebuie să fie determinată de cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui moștenitor al reclamantului, Valentina Pugliese și domnul Maurizio Pugliese, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 8 000 EUR (8 000 EUR) pentru daune morale că această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată anuală echivalentă cu rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale de la expirarea termenului respectiv și până la plată; respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.
PREMIÈRE SECTION
MASSIMO PUGLIESE c. ITALIE
(Requête n
o
45789/99)
ARRÊT
28 novembre 2002
28/02/2003
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Massimo Pugliese c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
ulkens
,
MM.
G.
Bonello
,
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
M.
V.
Zagrebelsky,
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
M.
,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 novembre 2002,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
45789/99) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Massimo Pugliese («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme («
la Commission
») le 28
septembre
1998 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la
Convention
»). Le requérant est décédé le 27 décembre 2001. M
me
Valentina
et M.
Maurizio Pugliese, ses héritiers, ont continué la procédure devant la Cour.
2.
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
3.
Le requérant alléguait que la durée d'une procédure pénale dirigée contre lui ne répondait pas à l'exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
5.
La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 8 mars 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.
7.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).
8.
Le 11
octobre
1986, le bureau des impôts porta plainte à l'encontre du requérant pour évasion fiscale. Des poursuites furent ensuite entamées.
9.
Le 15 mars 1987, le requérant fut interrogé par le parquet de Rome. Le 22 avril 1987, le parquet demanda son renvoi en jugement. Par une ordonnance du 24 septembre 1987, le tribunal, à la demande du requérant, suspendit la procédure pénale dans l'attente d'une décision de la commission fiscale de Rome.
10.
En raison du caractère préjudiciel d'une affaire civile concernant la fausseté des avis de mise en demeure, par une ordonnance du 6
octobre
1987, la commission fiscale de deuxième instance suspendit, à son tour, à la demande du requérant, la procédure devant elle dans l'attente de la décision des juridictions civiles.
11.
Par une ordonnance du 1
er
décembre 1992, notifiée au requérant le 15
décembre 1992, le tribunal de Rome fixa
la première audience de la procédure pénale au 19 janvier 1993. Le jour venu, le tribunal confirma la suspension de la procédure et ajourna l'affaire sans fixation de date.
12.
Le 26 mai 1998, le requérant demanda au tribunal pénal de Rome la fixation d'une audience afin d'obtenir une décision de non-lieu, en raison de ce que l'action pénale avait été intentée sur la base de faits inexistants. Il renonça aussi expressément à la prescription, à la lumière d'un arrêt de la Cour constitutionnelle qui prévoyait cette faculté.
13.
A une date non précisée, la procédure pénale reprit et deux audiences se tinrent les 25 janvier et 26 février 1999.
14.
Par un jugement du 26 février 1999, dont le texte fut déposé
au greffe le 17 mars 1999, le tribunal de Rome, estimant que la renonciation du requérant était tardive, prononça un non-lieu car les faits constitutifs de l'infraction étaient prescrits. Le jugement passa en force de chose jugée le 30 mars 1999.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
15.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu à article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
16.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse, en soulignant l'existence d'autres affaires faisant l'objet de procédures connexes et ayant un caractère préjudiciel.
A.
Période à prendre en considération
17.
La période à considérer a débuté le 15 mars 1987, date à laquelle le requérant a été interrogé par le parquet de Rome et s'est terminée le 30
mars
1999, lorsque le jugement du tribunal de Rome est devenu définitif. Elle a donc duré un peu plus de douze ans pour un degré de juridiction.
B.
Caractère raisonnable de la procédure
18.
Le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, les arrêts
Pélissier et Sassi c.
France
[GC], n
o
25444/94, 25.3.1999, §
67, et Philis c.
Grèce (n
o
2) du 27 juin 1997,
Recueil
des arrêts et décisions
1997-IV, p. 1083, § 35).
19.
La Cour observe que, la suspension de cette procédure à la demande du requérant, dans l'attente de la décision concernant une procédure fiscale connexe, ne constitue pas une explication suffisant. A cet égard, il échet de rappeler que l'article 6
§
1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (arrêt
Portington c.
Grèce du
23
septembre 1998,
Recueil
1998-VI, p. 2633, § 33).
20.
Compte tenu du comportement des autorités compétentes, la Cour estime que l'on ne saurait considérer comme «
raisonnable
» une durée globale d'un peu plus de douze ans pour un seul degré de juridiction.
21.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
22.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
23.
Les héritiers du requérant demandent la réparation de tout le préjudice moral et matériel subi par leur père, sollicitant le versement d'une somme forfaitaire de 40 000 000 lires italiennes (20,658 euros).
24.
Selon le Gouvernement, le requérant ne démontre pas l'existence d'un lien de causalité entre le manquement allégué et un quelconque préjudice matériel. Quant à un éventuel tort moral, un constat de violation fournirait en soi une satisfaction équitable suffisante aux fins de l'article 41.
25.
La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, statuant en équité, la Cour considère qu'il y a lieu d'octroyer à chaque héritier 8
000
euros
au titre du préjudice moral.
B.
Intérêts moratoires
26.
La Cour considère que le taux annuel des intérêts moratoires doit être calqué sur celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser à chaque héritier du requérant, M
me
Valentina Pugliese et M. Maurizio Pugliese, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux annuel équivalant au taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne augmenté de trois points de pourcentage à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement ;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
28
novembre
2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren N
ielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président