SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA Cererea nr. 65102/01 prezentată de Giuseppe MOSTACCIUOLO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 22 ianuarie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L.
Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Steiner dnii Hajiyev judecători L. Ferrari Bravo judecător ad-hoc și dlui Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 25 februarie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia Curții de a invoca dispozițiile articolului 29 3 din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Giuseppe Mozacciuolo, este un resortisant italian, născut în 1938 și rezident în Benevent.
Collarile, E. Marcellino și A. Mandato, avocați din Benevent. Guvernul pârât a fost reprezentat succesiv de agenții săi, dnii U. Leanza și I. M. Braguglia și co-agenții lor succesive, dnii Esposito și F. Crisafolli. Circumstanțele speței Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. La 5 mai 1987, domnul F. a solicitat instanței din Benevent de la reclamant să îi plătească 73 934 495 de lire italiene pentru prestații profesionale. La 11 mai 1987, președintele Tribunalului din Benevent a primit cererea. Din cele 29 de audieri stabilite între 24 septembrie 1987 și 13 februarie 1998, șapte au fost amânate din oficiu, zece au vizat o expertiză, zece au fost dedicate cererilor părților de admitere a mijloacelor de probă și depunerii documentelor, una a fost consacrată audierii dlui.
și una a fost amânată la cererea părților din cauza unei tentative de soluționare pe cale amiabilă. La 16 aprilie 1999, cauza a fost încredințată sezioni stralcio . Dintre cele două audieri stabilite între 22 septembrie 1999 și 22 martie 2000, una a fost amânată deoarece părțile nu au fost prezentate și una a fost reportată din oficiu. La 10 ianuarie 2002, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță al Romei în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001 - Legea Pinto Pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. Reclamantul a solicitat Curții să declare că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și să condamne guvernul italian la despăgubirea prejudiciilor materiale și morale suferite.
Reclamantul a solicitat în special 14 460,94 EUR (EUR) ca daune materiale și morale. Printr-o decizie din 21 iunie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 2 octombrie 2002, instanța de apel a constatat depășirea unei perioade rezonabile de timp. Ea a respins cererea privind prejudiciul material pe motivul că reclamantul nu a furnizat nicio dovadă, acordând 2 000 EUR în echitate ca despăgubire pentru prejudiciul moral și 700 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și 900 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura Pinto. Prin scrisoarea din 21 ianuarie 2003, reclamantul a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și a solicitat Curții să reia examinarea cererii sale.
Reclamantul nu a indicat că este prevăzut în casare. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Decizia Spordino c. Italia 36813/97, CEDH 2003 ...). GRIEF Invouché art. 6 din Convenție, reclamantul se plângea de durata procedurii civile. După ce a încercat procedura Pinto Prin urmare, cererea reclamantului se referă la durata procedurii care a început la 8 iunie 1987 și era încă în curs de desfășurare la 10 ianuarie 2002 și, prin urmare, a durat deja mai mult de 14 ani și șapte luni pentru o instanță. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu corespunde cerinței de termen rezonabil, așa cum se prevede la art. 6 alin. (1) din Convenție. După intrarea în vigoare a Legii Pinto, guvernul excită neobosirea căilor de atac interne.
Prin urmare, reclamantul sesizează instanța de apel competentă, dar nu se ocupă de casare. Curtea reamintește jurisprudența sa în cauza Shordino c. Italia (citată mai întâi) potrivit căreia, pe de o parte, atunci când un reclamant se plânge numai de suma de la lit. (k) el nu este obligat în scopul de a epuiza căile de recurs interne de a se opune casiunii împotriva deciziei instanței de apel și, pe de altă parte, că reclamantul poate continua să se sustragă. În sensul articolului 34 din Convenție, în măsura în care, deși instanța de apel a recunoscut existența duratei excesive a procedurii, suma acordată nu poate fi considerată adecvată pentru a remedia prejudiciul și încălcarea pretinse. Curtea nu vede nici un motiv la care să se deroge de la această jurisprudență, prin urmare, ea respinge dreptul la Guvern.
Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că această cerere trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte [Note1] [Note1] Mutați taburile centrale pentru a alinia titlurile sub nume cu marginile stângi și drepte.
DÉCISION
de la requête n o 65102/01 présentée par Giuseppe MOSTACCIUOLO contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 22 janvier 2004 en une chambre composée de : MM. C.L. Rozakis , président , P. Lorenzen , G. Bonello , A. Kovler , M me E. Steiner , MM.
K. Hajiyev , juges , L. Ferrari Bravo , juge ad hoc, et de M. S. Nielsen, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 25 février 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu la décision de la Cour de se prévaloir des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Giuseppe Mostacciuolo, est un ressortissant italien, né en 1938 et résidant à Bénévent.
Il est représenté devant la Cour par M es V Collarile, E. Marcellino et A. Mandato, avocats à Bénévent. Le gouvernement défendeur a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I. M. Braguglia et leurs coagents successifs, MM. V. Esposito et F. Crisafulli. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. La procédure principale Le 5 mai 1987, M. F. demanda au tribunal de Bénévent d’enjoindre au requérant de lui payer 73 934 495 lires italiennes au titre de prestations professionnelles. Le 11 mai 1987, le président du tribunal de Bénévent fit droit à la demande. L’injonction fut notifiée au requérant le 20 mai 1987. Le 8 juin 1987, le requérant fit opposition devant le tribunal de Bénévent.
La mise en état de l’affaire commença le 4 juillet 1987. Des vingt-neuf audiences fixées entre le 24 septembre 1987 et le 13 février 1998, sept furent reportées d’office, dix concernèrent une expertise, dix furent consacrées aux demandes des parties d’admission de moyens de preuve et au dépôt de documents, une fut consacrée à l’audition de M. F. et une fut reportée à la demande des parties en raison d’une tentative de règlement amiable. Le 16 avril 1999, l’affaire fut confiée aux sezioni stralcio . Des deux audiences fixées entre le 22 septembre 1999 et le 22 mars 2000, une fut reportée car les parties ne s’étaient pas présentées et une fut reportée d’office.
D’après le contenu de la décision de la cour d’appel, la procédure civile était encore pendante au 10 janvier 2002, jour de la présentation du recours « Pinto ». 2. La procédure « Pinto » Le 10 janvier 2002, le requérant saisit la cour d’appel de Rome au sens de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto » afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Le requérant demanda à la Cour de dire qu’il y avait eu une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner le gouvernement italien au dédommagement des préjudices matériels et moraux subis. Le requérant demanda notamment 14 460,94 euros (EUR) à titre de dommage matériel et moral. Par une décision du 21 juin 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 2 octobre 2002, la cour d’appel constata le dépassement d’une durée raisonnable.
Elle rejeta la demande relative au dommage matériel au motif que le requérant n’avait fourni aucune preuve, accorda 2 000 EUR en équité comme réparation du dommage moral et 700 EUR pour frais et dépens pour la procédure devant la Cour européenne des Droits de l’Homme et 900 EUR pour frais et dépens pour la procédure Pinto. Par une lettre du 21 janvier 2003, le requérant informa la Cour du résultat de la procédure nationale et demanda à la Cour de reprendre l’examen de sa requête. Le requérant n’a pas indiqué s’être pourvu en cassation. B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans la décision Scordino c. Italie (n o 36813/97, CEDH 2003 ‑ ...).
GRIEF Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaignait de la durée de la procédure civile. Après avoir tenté la procédure « Pinto » le requérant considère que le montant accordé par la cour d’appel à titre de dommage moral n’est pas suffisant pour réparer le dommage subi pour la violation de l’article 6. EN DROIT La requête du requérant porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 8 juin 1987 et était encore pendante au 10 janvier 2002. Elle a donc déjà duré plus de quatorze ans et sept mois pour une instance. Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
Après l’entrée en vigueur de la loi Pinto, le Gouvernement excipa du non-épuisement des voies de recours internes. Le requérant saisit donc la cour d’appel compétente mais ne se pourvut pas en cassation. La Cour rappelle sa jurisprudence dans l’affaire Scordino c. Italie (précitée) selon laquelle d’une part lorsqu’un requérant se plaint uniquement du montant de l’indemnisation il n’est pas tenu aux fins de l’épuisement des voies de recours internes de se pourvoir en cassation contre la décision de la cour d’appel et d’autre part que le requérant peut continuer à se prétendre « victime » au sens de l’article 34 de la Convention dans la mesure où même si la cour d’appel a reconnu l’existence de la durée excessive de la procédure, la somme accordée ne saurait être considérée comme adéquate pour réparer le préjudice et la violation allégués.
La Cour ne voit pas de motif l’amenant à déroger à cette jurisprudence, par conséquent elle rejette l’objection du Gouvernement. Partant, la Cour estime, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que cette requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Partant, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Président [Note1] [Note1] Déplacer les tabs centrales pour aligner les titres sous les noms avec les marges gauches et droites.