PROCACCINI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 65075/01 prezentate de Giuseppina și Orestina PROCACCINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 22 ianuarie 2004 într-o cameră compusă din C.L.

Rozakis președintele membrilor mei Tulkens Vajić Levits Botomarova dnii Kovler judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc și dlui N ielsen grefier al secțiunii Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 19 noiembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia Curții de a invoca dispozițiile articolului 29 3 din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurente, După ce au deliberat, face următoarea decizie FACE recurentele mele Giuseppina Procaccini și Orestina Procaccini sunt resortisanți italieni, nascuti în 1932 și 1938 și care își au reședința în Benevent.

Ele sunt reprezentate în fața Curții de către M. Nigris de Maria, avocat în Benevent. Guvernul pârât a fost reprezentat succesiv de către agenții săi, dnii U. Leanza și I. Braguglia și co-agenții lor succesive, dnii Esposito și F. Crisafolli. Circumstanțele de la speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Procedura principală La 23 octombrie 1989, domnul G., tatăl recurentelor, a numit societatea E. în fața Tribunalului din Benevent pentru a obține rezoluția unui contract de instalare a ferestrelor în apartamentul său.

Încheierea procedurii a început la 30 noiembrie 1989. Din cele 18 ședințe stabilite între 22 martie 1990 și 15 februarie 1999, trei au fost amânate din oficiu, trei au fost amânate în urma cererilor societății E., patru au fost dedicate unei expertize, trei au fost acordate cererilor părților de admitere a mijloacelor de probă și depunerii documentelor, o audiere a fost amânată ca urmare a mutației judecătorului, doi au fost retrimisi la audierea martorilor și doi au fost retrimisi cererilor recurentelor, care se aflau în procedură ca urmare a morții dlui. La o dată nespecificată, cauza a fost încredințată colegiului de magistrați însărcinat cu rezolvarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio Cele trei audieri stabilite între 8 noiembrie 1999 și 7 noiembrie 2000, una a fost anulată din oficiu și două au fost consacrate cererilor părților de fixare a instanței pentru prezentarea concluziilor.

Această audiere a fost stabilită la 8 mai 2001. Procedura era încă în curs de desfășurare la 25 februarie 2002, ziua deciziei Tribunalului de apel al Romei, sesizată în temeiul Legii Pinto 2. Procedura Pinto la 10 octombrie 2001, recurentele au sesizat instana de apel a Romei în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001, a cărei lege Pinto Pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus, recurentele au solicitat Curții să declare că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și să condamne guvernul italian la despăgubirea prejudiciilor morale suferite. Recurentele au solicitat 25 000 000 de lire italiene [12 911,42 EUR] ca daune morale.

Prin decizia din 25 februarie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 23 aprilie 2002, instanța de apel a constatat depășirea unei perioade rezonabile de timp și a respins cererea privind prejudiciul material pe motiv că nu se dovedise, a acordat 2 250 EUR în mod echitabil ca despăgubire pentru prejudiciul nepatrimonial și 750 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Printr-o scrisoare din 7 ianuarie 2003, recurentele au informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și au solicitat Curții să reia examinarea cererii lor. Prin aceeași scrisoare recurentele au informat, de asemenea, Curtea că nu au avut dreptul de a se supune casării pe motivul că acest remediu putea fi introdus numai pentru chestiuni de drept.

Dreptul și practica internă relevante Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Decizia Spordino c. Italia 36813/97, CEDO 2003). GRIEF Invocând art. 6 din convenție, recurentele se plângeau de durata procedurii civile. Prin urmare, aceasta a durat deja 12 ani și patru luni pentru o instanță. Potrivit recurentelor, durata procedurii nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. În acest sens, după intrarea în vigoare a Legii Pinto, guvernul excită faptul că căile de atac interne nu sunt epuizate. Prin urmare, recurentele au sesizat instanța de apel competentă, dar nu au luat parte la casare.

Curtea reamintește jurisprudența sa în cauza Spordino c. Italia (precious) conform căruia, pe de o parte, atunci când un reclamant se plânge numai de suma de liturghie, acesta nu este obligat în scopul epuizării căilor de atac interne de a se putea contesta împotriva deciziei instanței de apel și, pe de altă parte, că reclamantul poate continua să se sustragă. În sensul articolului 34 din Convenție, în măsura în care, deși instanța de apel a recunoscut existența duratei excesive a procedurii, suma acordată nu poate fi considerată adecvată pentru a remedia prejudiciul și încălcarea pretinse. Curtea nu vede nici un motiv la care să se deroge de la această jurisprudență, prin urmare, ea respinge dreptul la Guvern.

Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că această cerere trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte [Note1] [Note1] Mutați taburile centrale pentru a alinia titlurile sub nume cu marginile stângi și drepte.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 65075/01 présentée par Giuseppina et Orestina PROCACCINI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 22 janvier 2004 en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M mes F. Tulkens , N. Vajić , M. E. Levits , M me S. Botoucharova , MM.

A. Kovler , juges , L. Ferrari Bravo, juge ad hoc, et de M. S. N ielsen , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 novembre 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu la décision de la Cour de se prévaloir des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérantes, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérantes, M mes Giuseppina Procaccini et Orestina Procaccini, sont des ressortissantes italiennes, nées respectivement en 1932 et 1938 et résidant à Bénévent.

Elles sont représentées devant la Cour par M e S de Nigris de Maria, avocat à Bénévent. Le gouvernement défendeur a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I. M. Braguglia et leurs coagents successifs, MM. V. Esposito et F. Crisafulli. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. La procédure principale Le 23 octobre 1989, M. G., père des requérantes, assigna la société E. devant le tribunal de Bénévent afin d’obtenir la résolution d’un contrat d’installation de fenêtres dans son appartement.

La mise en état de l’affaire commença le 30 novembre 1989. Des dix-huit audiences fixées entre le 22 mars 1990 et le 15 février 1999, trois furent reportées d’office, trois le furent suite aux demandes de la société E., quatre furent consacrées à une expertise, trois le furent aux demandes des parties d’admissions de moyens de preuve et au dépôt de documents, une audience fut reportée suite à la mutation du juge, deux furent consacrées à l’audition de témoins et deux furent reportées à la demandes des requérantes, qui s’étaient constituées dans la procédure suite à la mort de M. G. A une date non précisée, l’affaire fut confiée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ). Des trois audiences fixées entre le 8 novembre 1999 et le 7 novembre 2000, une fut reportée d’office et deux furent consacrées aux demandes des parties de fixation de l’audience pour la présentation des conclusions.

Cette audience fut fixée au 8 mai 2001. La procédure était encore pendante au 25 février 2002, jour de la décision de la cour d’appel de Rome, saisie aux termes de la « loi Pinto ». 2. La procédure « Pinto » Le 10 octobre 2001, les requérantes saisirent la cour d’appel de Rome au sens de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto » afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Les requérantes demandèrent à la cour de dire qu’il y avait eu une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner le gouvernement italien au dédommagement des préjudices moraux subis. Les requérantes demandèrent 25 000 000 lires italiennes [12 911,42 euros (EUR)] à titre de dommage moral.

Par une décision du 25 février 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 23 avril 2002, la cour d’appel constata le dépassement d’une durée raisonnable. Elle rejeta la demande relative au dommage matériel au motif qu’il n’était pas prouvé, accorda 2 250 EUR en équité comme réparation du dommage non patrimonial et 750 EUR pour frais et dépens. Par une lettre du 7 janvier 2003, les requérantes informèrent la Cour du résultat de la procédure nationale et demandèrent que la Cour reprenne l’examen de leur requête. Par la même lettre les requérantes informèrent aussi la Cour qu’elles n’avaient pas l’intention de se pourvoir en cassation au motif que ce remède pouvait être introduit seulement pour des questions de droit.

B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans la décision Scordino c. Italie (n o 36813/97, CEDH 2003). GRIEF Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérantes se plaignaient de la durée de la procédure civile. Après avoir tenté la procédure « Pinto » les requérantes considèrent que le montant accordé par la cour d’appel à titre de dommage moral n’est pas suffisant pour réparer le dommage subi pour la violation de l’article 6. EN DROIT La requête des requérantes porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 23 octobre 1989 et était encore pendante au 25 février 2002. Elle avait donc déjà duré douze ans et quatre mois pour une instance.

Selon les requérantes, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Après l’entrée en vigueur de la loi Pinto, le Gouvernement excipa du non-épuisement des voies de recours internes. Les requérantes saisirent donc la cour d’appel compétente mais ne se pourvurent pas en cassation.

La Cour rappelle sa jurisprudence dans l’affaire Scordino c. Italie (précitée) selon laquelle d’une part lorsqu’un requérant se plaint uniquement du montant de l’indemnisation il n’est pas tenu aux fins de l’épuisement des voies de recours internes de se pourvoir en cassation contre la décision de la cour d’appel et d’autre part que le requérant peut continuer à se prétendre « victime » au sens de l’article 34 de la Convention dans la mesure où même si la cour d’appel a reconnu l’existence de la durée excessive de la procédure, la somme accordée ne saurait être considérée comme adéquate pour réparer le préjudice et la violation allégués. La Cour ne voit pas de motif l’amenant à déroger à cette jurisprudence, par conséquent elle rejette l’objection du Gouvernement.

Partant, la Cour estime, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que cette requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Partant, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Président [Note1] [Note1] Déplacer les tabs centrales pour aligner les titres sous les noms avec les marges gauches et droites.