SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44774/98 prezentate de Leyla ȘAH.N împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se întrunește la 2 iulie 2002 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte Pellonpäää Palm dnii Türmen Fischbach Casadevall Pavlovschi judecătorii M. Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 21 iulie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie: De fapt, reclamanta, domnul Leyla Șahin, este cetățean turc, născută în 1973. Ea este studentă la Facultatea de Medicină a Universității din Viena. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Hincker și S. Yașar, avocați la Strasbourg și respectiv Istanbul. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 august 1997, reclamanta, care a studiat în anul cinci la Facultatea de Medicină a Universităii Bursa, a înscris la Facultatea de Medicină a Universităii d La 23 februarie 1998, consiliul de administrație al universității din Ecuador a emis o circulație în care studenții bărboși și studenții cu eșarfa islamică nu puteau fi admiși la cursuri, stagii și lucrări direcționate. Pe de altă parte, la 13 martie 1998, Consiliul de Învățământ Superior (Yüksek Öretim Kurumu) a publicat o notă informativă intitulată Considerații juridice cu privire la îmbrăcămintea de corp . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În această notă, era indicat că, în lumina legislației în domeniu, jurisprudenței care se desprinde din hotărârile Curții Constituționale, ale Consiliului de Stat și ale tribunalelor administrative, precum și ale Comisiei Europene pentru Drepturile Omului, faptul că studenții poartă eșarfa islamică la sediul instituțiilor de învățământ superior constituia o infracțiune disciplinară și penală. Înaintea difuzării acestei note, la 12 martie 1998, accesul recurentei la testele scrise ale cursului de ștearsă a fost refuzat de către supraveghetori pe motiv că purta eșarfa islamică. Acest refuz a fost declarat de către un notar da . La 20 martie 1998, recurenta a răspuns secretariatului secției de traume ortopedice pentru înscrierea sa administrativă, care a fost respinsă din cauza eșarfei sale. Această excludere a fost, de asemenea, înregistrată de un notar al statului (I) . La 16 aprilie 1998, întotdeauna din același motiv, ea nu a fost acceptată în cursul neurologiei. La 3 iunie 1998, consiliul de administrație al facultății a impus recurentei o condamnare pentru că a purtat eșarfa în contradicție cu normele privind ținuta universitară. În cele din urmă, la 10 iunie 1998, accesul la probele scrise ale cursului de sănătate populară a fost refuzată reclamantei. La o dată nespecificată, recurenta și-a abandonat studiile superioare facultăii de medicină a universităii da tul și, la 16 septembrie 1999, a înscris Universitatea din Viena în care își continuă studiile superioare. Dreptul și practica internă relevantă Statutul eșarfei islamice în instituiile de învăământ superior Portul eșarfei islamice în instituțiile de învățământ superior este un subiect relativ recent în Turcia. În primul rând, Legea nr. 3511 din 10 decembrie 1988 de modificare a Legii nr. 2547 privind învățământul superior conține o dispoziție provizorie referitoare la art. 16 Această dispoziție provizorie autoriza portul eșarfei din motive religioase în instituțiile de învățământ superior. Cu toate acestea, printr-o hotărâre pronunțată la 7 martie 1989, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție contrară Constituției și Anuluia. În urma acestei hotărâri, la 25 octombrie 1990, legea nr. 3670 a fost adoptată și principiul conform căruia ținuta este liberă. Cu toate acestea, în hotărârea sa din 9 aprilie 1991, Curtea Constituțională a considerat această nouă dispoziție în conformitate cu Constituția. În practică, în anumite instituții de învățământ superior, în timp ce unele universități au adoptat o aplicare strictă a legii în vigoare, constituția La art. 24 este astfel formulată, fiecare are dreptul la libertatea de conștiință, de credință și de credință religioasă. Rugăciunile, ritualurile și ceremoniile religioase sunt libere cu condiția să nu încalce dispozițiile articolului 14. Nimeni nu poate fi obligat să participe la rugăciuni sau la ceremonii și ritualuri religioase sau să divulge convingerile și convingerile sale religioase; nimeni nu poate fi învinuit sau acuzat din cauza convingerilor sau convingerilor sale religioase.... Nimeni nu trebuie, în niciun fel, să se folosească sau să abuzeze de religie, de sentimente religioase sau de lucruri considerate sacre de religie în scopul de a face să se odihnească, fie parțial, ordinea socială, economică, politică sau juridică a statului asupra unor precepte religioase sau de a obține un profit sau o influență politică sau personală. Legea nr. 2547 din 4 noiembrie 1981 privind învățământul superior L mai întâi articolul provizoriu 17 din Legea nr. 2547, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 3670 din 25 octombrie 1990, prevede că, cu condiția să nu fie contrară legilor în vigoare, în instituțiile de învățământ superior, ținuta este liberă Jurisprudența constituțională Prin hotărârea pronunțată la 7 martie 1989, publicată în Jurnalul Oficial la 5 iulie 1989, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională o dispoziție legală care permitea purtarea eșarfei din motive religioase în instituțiile de învățământ superior deoarece această dispoziție era contrară principiului laicității prevăzut în Constituție. Potrivit Curții Constituționale, principiul laicității cuprinde prin natura sa neutralitatea și impune absența unui privilegiu în favoarea unei anumite religii. În plus, eșarfa este considerată de Curtea Constituțională un semn religios evident. Portarea eșarfelor de către studenți poate perturba pluralismul și poate duce la o delimitare a opiniei, convingerii sau religiei între studenți. Prin urmare, autorizația de a purta eșarfa este de natură să perturbe ordinea în instituție, precum și ordinea publică. Dispoziția provizorie referitoare la art. 17 din Legea nr. 2547 din 4 noiembrie 1981 privind învățământul superior a fost, de asemenea, obiectul unei hotărâri a Curții Constituționale. În hotărârea sa din 9 aprilie 1991, Comisia a declarat dispoziția în cauză în conformitate cu Constituția pe motiv că, având în vedere jurisprudența sa anterioară, acest articol, care interzice orice fel de îmbrăcăminte contrară legilor în vigoare, nu a permis purtarea eșarfei din motive religioase în instituțiile de învățământ superior. Jurisprudența instanțelor administrative Recurenta a emis mai multe hotărâri pronunțate de Consiliu cu privire la portul eșarfelor de către studente, în special cele din 16 noiembrie 1987 (nr. 1987/128) și 16 octombrie 1997 (nr. 1995/5366). Din prima hotărâre reiese că Consiliul de Stat a considerat că, în pofida aspectului său inofensiv și a valorii sale cutumiare, portul eșarfei a devenit un semn al curenților antilaici, antirepublicanți și o provocare împotriva libertăților femeilor. Prin urmare, el a confirmat faptul că a fost vorba de o condamnare la adresa unei studente care purta eșarfa. Recurenta susține că interdicția privind portul de eșarfă islamică în instituțiile de învățământ superior constituie o încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute la articolele 8, 9, 10 și 14 din convenție, precum și la art. 2 din Protocolul nr. 1. În primul rând, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său la libertatea religioasă, în sensul articolului 9 din Convenție, în măsura în care interdicția în cauză implică o restricție nejustificată a dreptului său de a-și manifesta religia. Pe de altă parte, recurenta se plânge de o încălcare nejustificată a dreptului său la procedură, prevăzută la art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece statul nu și-a îndeplinit obligația de a proteja posibilitatea unui pluralismul educațional interzicând purtarea eșarfei în instituțiile de învățământ superior. Potrivit recurentei, interdicția privind portul de eșarfă către studente constituie o discriminare interzisă prin art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 9, în măsura în care aceasta impune o alegere între religie și învățământ și implică astfel o discriminare între credincioși și necredincioși. Fără a da detalii și pe baza acelorași fapte, recurenta invocă în sfârșit încălcarea articolelor 8 și 10 din convenție. Recurenta susține că interdicția privind portul eșarfei islamice în instituțiile de învățământ superior constituie o încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute la articolele 8, 9, 10 și 14 din convenție, precum și la art. 2 din Protocolul nr. 1. În opinia sa, dat fiind că guvernul nu a contestat legalitatea normelor privind îmbrăcămintea în fața instanțelor administrative, recurenta nu poate fi considerată ca fiind epuizată de căile de atac interne. În plus, guvernul susține că reclamanta ar fi putut introduce o acțiune în anulare a măsurii disciplinare. Potrivit acesteia, având în vedere jurisprudența stabilită a instanțelor interne, în special a Curții Constituționale și a Consiliului de Stat privind portul eșarfelor în instituțiile de învățământ superior, o acțiune în anulare împotriva acesteia și sancțiunea disciplinară care i-a fost aplicată nu prezenta nici o șansă de succes. În plus, având în vedere durata procedurii în fața instanțelor administrative (care variază între patru și cinci ani), o acțiune în anulare nu constituie o cale de atac adecvată. Curtea amintește că scopul articolului 35 alineatul (1) din convenție este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări ale acestora înainte ca aceste afirmații să îi fie prezentate (a se vedea, de exemplu, Hotărârile Hentrich c. Franța din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, p. 18, § 33, Remli c. Franța din 23 aprilie 1996, Remli c. Franța, Remli c. 1996-II, p. 571, § 33. Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 alin. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci și în practică, altfel nu le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorite; este de datoria statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea în special Hotărârile Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, pp. 87-88, § 38. Curtea subliniază că trebuie să aplice această regulă ținând seama în mod corespunzător de context. Astfel, Curtea a recunoscut că art. 35 alin. (1) trebuie să aplice cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv (hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 18 alin. 34). În plus, Comisia a recunoscut că regula privind epuizarea căilor de atac interne nu se aplică automat și nu are un caracter absolut; prin controlul respectării, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei (hotărârea Van Oosterwijck c. Belgia din 6 noiembrie 1980, p. 18, § 35). În special, aceasta înseamnă că Curtea trebuie să țină seama în mod realist nu numai de acțiunile prevăzute în teorie în sistemul juridic al părții contractante în cauză, ci și [în special] de contextul juridic (...) în care se află (...) (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Akdivar și alții c. Turcia din 16 septembrie 1996, Rec., 1996-IV, p. 1211, § 69). La art. 35 alineatul (1) se prevede o repartizare a sarcinii probei. Guvernul este obligat să convingă Curtea că acțiunea în cauză era efectivă și disponibilă atât în teorie, cât și în practică pe teren a faptelor, adică era accesibilă, era susceptibil să îi ofere reclamantului posibilitatea de a-și redresa obiecțiunile și prezenta perspective rezonabile de succes. Cu toate acestea, după ce s-a demonstrat acest lucru, aceasta îi revine reclamantului că este necesar să se stabilească că acțiunea invocată de guvern a fost de fapt utilizată sau, din orice motiv, nu a fost nici adecvată, nici efectivă, având în vedere faptele cauzei sau că anumite circumstanțe speciale îl exonerau de această obligație (a se vedea Hotărârea Selmuni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 76, CEDO 1999-V). În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea decide, având în vedere circumstanțele cauzei și argumentele părților, să se alăture excepiei guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne pe fond. Potrivit guvernului, interdicția impusă recurentei de a purta eșarfa în cursul cursurilor și al lucrărilor efectuate nu constituie o interferență în dreptul său la libertatea religioasă, întrucât această măsură includea atât normele dreptului intern în materie de îmbrăcăminte a studenților, adoptate de universitate, cât și principiile dreptului internațional. În opinia sa, jurisprudența organelor de la Strasbourg arată că art. 9 din Convenție nu garantează întotdeauna dreptul de a se comporta în domeniul public într-un mod dictat de o convingere și nu conferă dreptul de a-și exprima convingerile pentru a refuza să se supună unei legislații a cărei punere în aplicare este prevăzută în Convenție și care se aplică în mod general și neutru în domeniul public. Guvernul susține, de asemenea, că astfel de norme privind îmbrăcămintea aplicate în instituțiile de învățământ superior au scopul de a menține caracterul laic al universităților. Acest principiu constituie o garanție pentru coexistența pașnică a diferitelor credințe în cadrul aceleiași societăți sau al aceleiași instituții. În cazul în care Curtea ar trebui să considere că măsura contestată constituie o interferență în dreptul la libertatea de religie a recurentei, guvernul susține, în subsidiar, că aceasta este justificată în temeiul alineatului (2) din art. 9 din Convenție. Obiectivele urmărite sunt, fără îndoială, legitime și se numără printre cele enunțate la al doilea paragraf al art. 9 din Convenție. L În plus, guvernul a explicat că interdicția contestată se bazează pe jurisprudența Curții Constituționale și, în hotărârea sa din 7 martie 1989, aceasta a justificat această măsură, printre altele, prin neutralitatea învățământului public. Măsura incriminată este, de asemenea, proporțională cu obiectivele urmărite, dat fiind că autoritățile universității au acordat în primul rând o vină recurentei și că, ulterior, potrivit declarațiilor sale, accesul la cursuri i-a fost interzis până când a acceptat să se conformeze normelor privind îmbrăcămintea la universitate. În cele din urmă, guvernul precizează că interdicția este necesară într-o societate democratică, în măsura în care, prin alegerea de a-și face studiile la universitate, recurenta a acceptat în mod liber cerințele legate de principiile laicității, condiție sine qua non principiul neutralității confesionale a universității. Potrivit acestuia, măsurile nu au depășit marja de apreciere recunoscută de jurisprudența Curții. Recurenta contestă teza guvernului și susține că măsura contestată constituie o interferență evidentă în dreptul său la libertatea religioasă, în măsura în care, prin purtarea eșarfei, intenționează să respecte o prescripție coranică prin care femeile să-și aducă velele pe ea, în fața adulților de sex masculin și pub. Ea susține că educația publică trebuie să respecte această practică recunoscută, iar faptul de a purta eșarfa în instituțiile de învățământ superior nu afectează deloc pacea confesională din aceste instituții. Pe de altă parte, faptul că ea a fost înălțată nu a cauzat niciodată nici o problemă, iar autoritățile universității trebuie să tolereze purtarea eșarfei ca parte a pluralismului confesional. Referindu-se la hotărârile instanțelor turce, recurenta susține că acestea au adoptat o abordare ideologică în fața unei prescripții religioase. ; pentru a-și consolida teza, aceasta se referă la hotărârile Consiliului din statul francez pronunțată pe aceeași temă. În plus, aceasta explică faptul că, în Turcia, nu există nicio instituție de învățământ superior care să nu depindă de Consiliul de învățământ superior și care, prin urmare, nu face obiectul acestei interdicții. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că aceste obiecțiuni ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; se presupune că aceste obiecțiuni nu pot fi declarate în mod vădit nefondate, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost ridicat niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O
de la requête n° 44774/98
présentée par Leyla ȘAHİN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le
2 juillet 2002 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
M.
M.
Pellonpää
,
M
me
E.
Palm
,
MM.
R.
Türmen
,
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
S.
Pavlovschi
,
juges
,
et
de
M.
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21 juillet 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Leyla Șahin, est une ressortissante turque, née en 1973. Elle est étudiante à la faculté de médecine de l’université de Vienne. Elle est représentée devant la Cour par M
es
L.
Hincker et S. Yașar, respectivement avocats à Strasbourg et Istanbul.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 26 août 1997, la requérante, alors étudiante en cinquième année à la faculté de médecine de l’université de Bursa, s’inscrivit à la faculté de médecine de l’université d’Istanbul.
A l’époque des faits, la requérante portait un foulard islamique entendant respecter une prescription coranique.
Le 23 février 1998, le rectorat de l’université d’Istanbul émit une circulaire disposant que des étudiants barbus et des étudiantes portant le foulard islamique ne pouvaient être admis à des cours, à des stages et à des travaux dirigés.
Par ailleurs, le 13 mars 1998, le Conseil de l’enseignement supérieur (
Yüksek Öğretim Kurumu
) publia une note d’information intitulée «
Considérations juridiques au sujet de la tenue vestimentaire
» portant sur les règles régissant la tenue vestimentaire dans les établissements de l’enseignement supérieur. Dans cette note, il était indiqué qu’à la lumière de la législation en la matière, de la jurisprudence qui se dégage des arrêts de la Cour constitutionnelle, du Conseil d’Etat et des tribunaux administratifs, ainsi que de la Commission européenne des Droits de l’Homme, le fait que des étudiantes portent le foulard islamique dans les locaux des établissements de l’enseignement supérieur constituait une infraction tant disciplinaire que pénale.
Avant la diffusion de cette note, le 12 mars 1998, l’accès de la requérante aux épreuves écrites du cours d’«
oncologie de la radiation
» fut refusé par les surveillants au motif qu’elle portait le foulard islamique. Ce refus fut consigné par un notaire d’Istanbul.
Le 20 mars 1998, la requérante s’adressa au secrétariat de la chaire de traumatologie orthopédique pour son inscription administrative, laquelle fut rejetée en raison de son foulard. Cette exclusion fut également consignée par un notaire d’Istanbul.
Le 16 avril 1998, toujours pour le même motif, elle ne fut pas admise au cours de neurologie.
Le 3 juin 1998, le conseil d’administration de la faculté imposa un blâme à la requérante pour avoir porté le foulard contrairement aux règles sur les tenues universitaires.
Enfin, le 10 juin 1998, l’accès aux épreuves écrites du cours de «
santé populaire
» fut refusé à la requérante.
A une date non précise, la requérante abandonna ses études supérieures à la faculté de médecine de l’université d’Istanbul et, le 16 septembre 1999, elle s’inscrivit à l’université de Vienne où elle poursuit ses études supérieures.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Le statut du «
foulard islamique
» dans les établissements de l’enseignement supérieur
Le port du foulard islamique dans les établissements de l’enseignement supérieur est un sujet relativement récent en Turquie. D’abord, la loi n°
3511 du 10 décembre 1988 portant modification de la loi n°
2547 relative à l’enseignement supérieur contenait «
une disposition provisoire relative à l’article 16
». Cette disposition provisoire autorisait le port du foulard pour des motifs religieux dans les établissements de l’enseignement supérieur. Toutefois, par un arrêt rendu le 7
mars 1989, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition contraire à la Constitution et l’annula. Suite à cet arrêt, le 25 octobre 1990, la loi n°
3670 fut adoptée et le principe selon lequel «
la tenue est libre
» fut posé. Ladite loi interdisait toutefois toute tenue contraire aux lois en vigueur. Dans son arrêt du 9 avril 1991, la Cour constitutionnelle considéra cette nouvelle disposition conforme à la Constitution.
Dans la pratique, le port du foulard était toléré dans certains établissements de l’enseignement supérieur, alors que certaines universités adoptaient une application stricte de la loi en vigueur.
2.
La Constitution
L’article 24 est ainsi libellé
:
«
Chacun a droit à la liberté de conscience, de croyance et de conviction religieuse. Les prières, les rites et les cérémonies religieux sont libres à condition de ne pas violer les dispositions de l’article 14. Nul ne peut être contraint de participer à des prières ou à des cérémonies et rites religieux ni de divulguer ses croyances et ses convictions religieuses; nul ne peut être blâmé ni inculpé à cause de ses croyances ou convictions religieuses. (...)
Nul ne doit, de quelque manière que ce soit, se servir ni abuser de la religion, des sentiments religieux ou des choses considérées comme sacrées par la religion dans le but de faire reposer, fût-ce partiellement, l’ordre social, économique, politique ou juridique de l’Etat sur des préceptes religieux ou d’en retirer un profit ou une influence politiques ou personnels.
»
3.
La loi n° 2547 du 4
novembre 1981 relative à l’enseignement supérieur
L’article provisoire 17 de la loi n° 2547, tel qu’il a été modifié par la loi n°
3670 du 25 octobre 1990, dispose que
:
«
A condition de ne pas être contraire aux lois en vigueur, dans les établissements de l’enseignement supérieur, la tenue est libre
».
4.
La jurisprudence constitutionnelle
Par un arrêt rendu le 7 mars 1989, publié dans le Journal officiel le 5
juillet 1989, la Cour constitutionnelle avait déclaré inconstitutionnelle une disposition légale autorisant le port du foulard pour des motifs religieux dans les établissements d’enseignement supérieur du fait que cette disposition était contraire au principe de laïcité énoncé dans la Constitution. D’après la Cour constitutionnelle, le principe de laïcité englobe par sa nature la neutralité et exige l’absence de l’octroi de privilège en faveur d’une religion précise. De plus, le foulard est considéré par la Cour constitutionnelle comme un signe religieux évident. Le port du foulard par les étudiants peut troubler le pluralisme et entraîner une divergence d’opinion, de conviction ou de religion entre les étudiants. Dès lors, l’autorisation de porter le foulard est de nature à perturber l’ordre dans l’établissement ainsi que l’ordre public.
La disposition provisoire relative à l’article 17 de la loi n° 2547 du 4
novembre 1981 portant sur l’enseignement supérieur a été également l’objet d’un arrêt de la Cour constitutionnelle. Dans son arrêt du 9 avril 1991, celle-ci a déclaré la disposition en question conforme à la Constitution au motif qu’à la lumière de sa jurisprudence antérieure, cet article, qui interdit toute sorte de tenue vestimentaire contraire aux lois en vigueur, n’autorise pas le port du foulard pour des motifs religieux dans les établissements d’enseignement supérieur.
5.
La jurisprudence des tribunaux administratifs
La requérante a produit divers arrêts rendus par le Conseil d’Etat en matière de port du foulard par les étudiantes, notamment ceux des 16
novembre 1987 (n° 1987/128) et 16 octobre 1997 (n°
1995/5366).
Il ressort du premier arrêt que le Conseil d’Etat a estimé que, nonobstant son apparence inoffensive et sa valeur coutumière, le port du foulard est devenu un signe des courants antilaïques, antirépublicains et un défi contre les libertés des femmes. Dès lors, il a confirmé l’emploi d’un blâme à l’encontre d’une étudiante portant le foulard.
La requérante prétend que l’interdiction du port du foulard islamique dans les établissements de l’enseignement supérieur constitue une violation des droits et libertés énoncés aux articles 8, 9, 10 et 14 de la Convention, ainsi qu’à l’article 2 du Protocole n° 1.
1.
La requérante se plaint en premier lieu d’une atteinte à son droit à la liberté de religion, au sens de l’article 9 de la Convention, dans la mesure où l’interdiction en cause emporte une restriction injustifiée à son droit de manifester sa religion. D’après elle, le port du foulard est une exigence de la religion musulmane et, de surcroît, il en constitue une pratique «
généralement reconnue
».
2.
La requérante se plaint par ailleurs d’une atteinte injustifiée à son droit à l’instruction, énoncé par l’article 2 du Protocole n° 1 à la Convention, du fait que l’Etat a failli à son obligation de sauvegarder la possibilité d’un pluralisme éducatif en interdisant le port du foulard dans les établissements de l’enseignement supérieur.
3.
D’après la requérante, l’interdiction du port du foulard aux étudiantes constitue une discrimination prohibée par l’article 14 de la Convention, combiné avec son article 9, dans la mesure où elle impose un choix entre la religion et l’enseignement et entreprend ainsi une discrimination entre les croyants et non-croyants.
4.
Sans donner de précision et se basant sur les mêmes faits, la requérante invoque enfin la violation des articles 8 et 10 de la Convention.
La requérante prétend que l’interdiction du port du foulard islamique dans les établissements de l’enseignement supérieur constitue une violation des droits et libertés énoncés aux articles 8, 9, 10 et 14 de la Convention, ainsi qu’à l’article 2 du Protocole n° 1.
1.
Sur l’épuisement des voies de recours internes
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. D’après lui, n’ayant pas contesté la légalité de la réglementation concernant la tenue vestimentaire devant les tribunaux administratifs, la requérante ne peut pas être considérée comme ayant épuisé les voies de recours internes.
En outre, le Gouvernement soutient que la requérante aurait pu intenter un recours en annulation de la mesure disciplinaire.
La requérante s’oppose aux thèses du Gouvernement. D’après elle, vu la jurisprudence établie des tribunaux internes, notamment celles de la Cour constitutionnelle et du Conseil d’Etat en matière de port du foulard dans les établissements de l’enseignement supérieur, un recours en annulation contre l’arrêté en question et la sanction disciplinaire qui lui a été infligée ne présentait aucune chance de succès. En outre, étant donné la durée de la procédure devant les tribunaux administratifs (qui varie entre quatre et cinq ans), un recours en annulation ne constitue pas une voie de recours adéquate.
La Cour rappelle que la finalité de l’article 35 § 1 de la Convention est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises (voir, par exemple, les arrêts Hentrich c. France du 22 septembre 1994, série A n° 296-A, p. 18, § 33, Remli c. France du 23 avril 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-II, p. 571, § 33). Néanmoins, les dispositions de l’article 35 § 1 ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude, non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir notamment les arrêts Vernillo c. France du 20 février 1991, série A n° 198, pp. 11–12, § 27 ; Dalia c. France du 19
février 1998,
Recueil
1998-I, pp. 87-88, § 38).
La Cour souligne qu’elle doit appliquer cette règle en tenant dûment compte du contexte. Elle a ainsi reconnu que l’article 35 § 1 doit s’appliquer avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif (arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n° 200, p. 18, § 34). Elle a de plus admis que la règle de l’épuisement des voies de recours internes ne s’accommode pas d’une application automatique et ne revêt pas un caractère absolu ; en en contrôlant le respect, il faut avoir égard aux circonstances de la cause (arrêt Van Oosterwijck c. Belgique du 6 novembre 1980, p. 18, § 35). « Cela signifie notamment que la Cour doit tenir compte de manière réaliste, non seulement des recours prévus en théorie dans le système juridique de la Partie contractante concernée, mais également [notamment] du contexte juridique (...) dans lequel ils se situent (...) (voir
mutatis mutandis
arrêt Akdivar et autres c. Turquie du 16 septembre 1996,
Recueil
1996-IV, p.
1211, § 69). »
L’article 35 § 1 prévoit une répartition de la charge de la preuve. Il incombe au Gouvernement de convaincre la Cour que le recours en question était effectif et disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire qu’il était accessible, était susceptible d’offrir au requérant le redressement de ses griefs et présentait des perspectives raisonnables de succès. Cependant, une fois cela démontré, c’est au requérant qu’il revient d’établir que le recours évoqué par le Gouvernement a en fait été employé ou bien, pour une raison quelconque, n’était ni adéquat ni effectif compte tenu des faits de la cause ou encore que certaines circonstances particulières le dispensaient de cette obligation (voir arrêt
Selmouni c. France
[GC], n°
Pour ce qui est de la présente affaire, la Cour décide, au vu des circonstances de la cause et des arguments des parties, de joindre l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes au fond.
2.
Sur le fond
D’après le Gouvernement, l’interdiction faite à la requérante de porter le foulard lors des cours et des travaux dirigés ne constitue pas une ingérence dans son droit à la liberté de religion, étant donné que cette mesure découlait tant des règles du droit interne en matière de tenue vestimentaire des étudiants adopté par l’université que des principes du droit international. D’après lui, il ressort de la jurisprudence des organes de Strasbourg que l’article
9 de la Convention ne garantit pas toujours le droit de se comporter dans le domaine public d’une manière dictée par une conviction et ne confère pas le droit d’invoquer ses convictions pour refuser de se soumettre à une législation dont la Convention prévoit la mise en œuvre et qui s’applique de manière générale et neutre dans le domaine public.
Le Gouvernement soutient par ailleurs que de telles règles portant sur la tenue vestimentaire appliquées dans des établissement de l’enseignement supérieur ont pour but de préserver le caractère laïque des universités. Ce principe est une garantie pour la coexistence pacifique des différentes croyances au sein de la même société ou du même établissement.
Si la Cour devait estimer que la mesure litigieuse constitue une ingérence dans le droit à la liberté de religion de la requérante, le Gouvernement soutient, à titre subsidiaire, que celle-ci est justifiée au regard du paragraphe
2 de l’article 9 de la Convention.
D’après le Gouvernement, la mesure litigieuse a une base légale, à savoir la circulaire de l’université d’Istanbul du 12 février 1998. Les buts poursuivis sont indéniablement légitimes et figurent parmi ceux énoncés au second paragraphe de l’article 9 de la Convention. L’interdiction du port du foulard islamique par la requérante est motivée par le principe de la neutralité confessionnelle de l’école et, dans une perspective plus large, de la paix religieuse.
Par ailleurs, le Gouvernement explique que l’interdiction incriminée se fonde sur la jurisprudence de la Cour constitutionnelle. Dans son arrêt du 7
mars 1989, cette dernière a justifié cette mesure entre autres par la neutralité de l’enseignement public. La mesure incriminée est également proportionnée aux buts poursuivis, étant donné que les autorités de l’université ont d’abord infligé un blâme à la requérante et que, par la suite, selon ses dires, l’accès aux cours lui a été interdit jusqu’à ce qu’elle accepte de se conformer aux règles en matière de tenue vestimentaire à l’université.
Enfin, le Gouvernement précise que l’interdiction est nécessaire dans une société démocratique, dans la mesure où, en choisissant de faire ses études à l’université, la requérante a librement accepté les exigences liées aux principes de laïcité, condition
sine qua non
du principe de neutralité confessionnelle de l’université. D’après lui, les mesures n’ont pas dépassé la marge d’appréciation reconnue par la jurisprudence de la Cour. L’obligation du respect du principe de laïcité imposée aux étudiants de l’université doit être considérée comme étant conforme aux restrictions prévues au deuxième paragraphe de l’article 9 de la Convention.
La requérante conteste les thèses du Gouvernement et soutient que la mesure litigieuse constitue une ingérence manifeste dans son droit à la liberté de religion, dans la mesure où, en portant le foulard, elle entend respecter une prescription coranique enjoignant aux femmes «
de ramener leurs voiles sur elle
» devant les adultes de sexe masculin et pubères. Elle prétend que l’enseignement public doit respecter cette pratique reconnue. D’après elle, le fait de porter le foulard dans les établissements de l’enseignement supérieur ne trouble absolument pas la paix confessionnelle régnant dans ces établissements. Par ailleurs, le fait qu’elle soit voilée n’a jamais provoqué le moindre problème et les autorités de l’université doivent tolérer le port du foulard comme faisant partie du pluralisme confessionnel.
Se référant aux arrêts des tribunaux turcs, la requérante soutient que ceux-ci ont adopté une approche idéologique face à une prescription religieuse. D’après elle, le principe de laïcité ne justifie point des restrictions apportées aux droits fondamentaux
; pour renforcer sa thèse, elle se réfère aux arrêts du Conseil d’Etat français rendu au même sujet. En outre, elle explique qu’en Turquie, il n’existe aucun établissement de l’enseignement supérieur qui ne dépende du Conseil de l’enseignement supérieur et qui, dès lors, échappe à cette interdiction.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ces griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête recevable,
tous moyens de fond réservés.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président