SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 55858/00 prezentate de Cristian COTOR și Simlia COTOR născută Rata împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 2 iulie 2002 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte J.-P. Costa Bîrsan Jungwiert Butkevych mes Thomassen Mularoni judecători ai dlui T.L. Early grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 martie 2000 și înregistrată la 22 martie 2000, după ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentele, Cristian Cotor și Simlia Cotor născută Rata, sunt resortisanți români, născuți în 1974 și, respectiv, 1975 și reședința în Toulon. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul C. Ravaz, avocat din Toulon. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. LA: arestarea reclamantului și procedura împotriva polițiștilor care au efectuat arestarea La 2 iulie 1997, o patrulă de poliție din Toulon a verificat identitatea reclamantului, care, în opinia sa, căuta printre trecători pentru a-și găsi un loc de muncă. Potrivit poliției, reclamantul a cerșit pe drumurile publice, și anume din acest motiv au efectuat un control de identitate. Reclamantul s-a supus acestei proceduri, prezentând pașaportul său românesc și o recipisă de cerere de azil politic emisă de către OFPRA (Ifficiul francez de protecție a refugiaților și apatridilor) în valoare de titlu provizoriu de ședere. După verificarea sumară, prin legătură radio cu secția de poliție, a înțeles că reclamantul făcea obiectul unei fișe Shengen. Șeful patrulei a decis să-l mute pe solicitant la secție și acolo, el a întocmit un proces-verbal prin care a omis să precizeze existența recipisei de la OFPRA. Reclamantul a fost reținut fără ca drepturile sale să-i fie notificate și fără a putea recurge la interpretul de care avea nevoie și apoi a condus la serviciul specializat al străinilor pentru ședere ilegală. Ulterior, s-a stabilit că fișa Schengen era caducă și că reclamantul deținea în mod corespunzător un certificat de depunere a unei cereri de statut de refugiat și că, întrucât reclamantul era în mod regulat în situație de ședere, reclamantul a fost eliberat. În momentul în care pașaportul său a fost predat, reclamantul a constatat că fotografia care figura în ea era deteriorată de desenele trasate cu cerneală neagră (muștașe, puncte de barbă, cataramă de culise, buton de manșetă) și cu cerneală albastră (croix), asemănătoare unei zvastice în mijlocul frunții. La 3 iulie 1997, reclamantul a depus o plângere și procurorul a însărcinat inspecția generală a poliției naționale să efectueze o anchetă. Polițiștii care, la 2 iulie 1997, efectuaseră patrularea au declarat că nu a fost întocmit nici un document din partea reclamantului și că pașaportul său conținea deja modificările în litigiu. Unul dintre ei a negat faptul că fotografia a fost deja modificată înainte de prezentarea sa. Mai târziu, polițiștii au revenit la declarațiile lor. Unul dintre ei a recunoscut că a fost autorul crucii pe frunte și a denumit unul dintre colegii săi ca autorul altor desene. Acesta a mărturisit parțial și apoi s-a retras, recunoscând că a atins din greșeală fotografia cu un stilou. La 26 martie 1998, Tribunalul de Mare Instanță din Toulon, în formarea sa corecțională și acționând ca judecător unic, a fost sesizat în temeiul articolului 322-1 din Codul Penal. La 26 martie 1998, Tribunalul de Mare Instanță din Toulon, în formațiunea sa corecțională, a fost reținut în temeiul articolului 322-1 din Codul Penal. El a recalificat infracțiunea și viza articolele 322-2 și 434-4 din același cod. Acest ultim articol nu poate fi judecat decât prin formarea colegială a instanței. Prin urmare, judecătorul s-a declarat incompetent și a trimis Parchetul la o mai bună acoperire. Parchetul și reclamantul care a fost constituit parte civilă au răspuns la apel. La 2 aprilie 1999, instanța de apel din Aix-en-Provence, într-o hotărâre anterioară a declarat drept, a anulat hotărârea pronunțată și a invocat cauza. Instanța de apel a precizat că o instanță nu poate înlocui o calificare mai severă cu calificarea faptelor cu care este sesizată de procurorul public și astfel a agravat soarta pârâtului, cu excepția cazului în care consideră că faptele cu care este sesizată sunt de natură infracțională. De asemenea, în ceea ce privește instanțele de același grad, aceasta nu se poate declara incompetentă în favoarea formării colegiale a aceleiași instanțe, vizând o calificare mai severă, pe care, în orice caz, formarea colegială nu ar putea să o aplice. O astfel de decizie ar analiza, de fapt, o denigrare a justiției, în cazul în care primul judecător ar abține să se pronunțe în limitele impuse de lege Curtea a recurs la audierile tuturor martorilor și a recurs la un interpret român pentru a-l implica pe reclamant în proces. La 28 ianuarie 2000, aceeași instanță a declarat că cei doi polițiști sunt vinovați de infracțiunea de deteriorare a pașaportului prin desene și unul dintre cei doi vinovați, în plus, de distrugerea recipisei cererii de azil. Reclamantul a fost primit în constituția sa de părți civile, iar polițiștii au fost condamnați solidar să-i plătească daune-interese de 12 500 de franci. Polițiștii condamnați s-au ocupat de casare, dar recursul lor a fost respins. În cele din urmă, în timp ce el își prezentase deja cererea în fața prezentei Curți, reclamantul a depus o plângere cu constituție de părți civile pentru declarații false și subornarea martorilor comise de polițiști în cadrul anchetei. Procedura privind invitația adresată recurentei de a părăsi teritoriul la 9 februarie 1999, reclamanții s-au căsătorit la Baia Mare, în România. Ulterior, reclamantul, titular al unui permis de ședere La 15 martie 1999, recurenta a intrat în Franța cu o viză de 30 de zile. La 9 aprilie 1999, reclamanta a depus o cerere de eliberare a unui permis de ședere pentru reîntregirea familiei în temeiul articolelor 12a, 12b și 15 din Ordonanța din 2 noiembrie 1945 privind condițiile de intrare și de ședere a străinilor în Franța. La 23 iulie 1999, reclamantul a solicitat intrarea în Franța a familiei sale, fie a reclamantei, în conformitate cu art. 29, 30 și 30a din ordonanță. În așteptarea răspunsului autorităților competente, recurenta a beneficiat de diferite prelungiri și a trăit cu soțul ei în mod regulat pe teritoriul francez. Prin hotărârea din 18 februarie 2000, prefectul Varului, după consultarea organismelor competente, l-a informat pe solicitant cu privire la respingerea cererii sale de reîntregire a familiei pe motiv că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute la art. 29 alineatul (1). Prin hotărârea din 25 februarie 2000, notificată la 15 martie 2000, prefectul Varului a refuzat să acorde reclamantului un permis de ședere și a invitat-o să părăsească, prin propriile mijloace, teritoriul francez către țara aleasă de acesta. L a precizat că nerespectarea acestei invitații în termen de o lună ar putea duce la pronunțarea unui decret de rejudecare la frontieră pentru ședere ilegală către țara în care aceasta era resortisantă sau către țara în care aceasta ar fi fost admisă. De asemenea, acesta a arătat că menținerea ilegală pe teritoriu a fost un delict care a dus la o pedeapsă cu închisoarea, la o amendă și la o interdicție temporară a teritoriului. La 24 martie 2000, recurenta a formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ din Nisa : a solicitat o suspendare a executării măsurii de expulzare și a pus sub semnul întrebării, invocând art. 8 din convenție și subminând încălcarea dreptului său la viață privată și de familie. La 16 iunie 2000, recurentei i s-a comunicat în scris faptul că reconversia la frontieră a avut loc la 13 iunie. Acest decret preciza că reclamanta nu a demonstrat că a fost într-adevăr expusă la pedepse sau tratamente care contravin articolului 3 din Convenție în cazul în care s-a întors în țara sa de origine sau că a existat vreo încălcare a articolului 8. La 20 iunie 2000, reclamanta a înaintat președintelui Tribunalului Administrativ din Nisa o cerere de anulare a redeschiderii la frontieră, precum și o cerere de suspendare a executării măsurii de executare, insistând asupra urgenței acestei cauze și indicând că aceasta a fost relocată ca ilegală, deoarece nu a existat nicio sesizare din partea comisiei consultative prealabile. La 22 iunie 2000, Tribunalul Administrativ din Nisa a respins cererile recurentei care sesizează atunci Consiliul cu privire la aceasta. Dreptul intern relevant Articolele relevante din Codul penal dispun de art. 322-1 Distrugerea, degradarea, deteriorarea bunurilor aparținând altora este pedepsită cu doi ani de închisoare și cu 200 000 de franci de lămâi. art. 322-2 Lacul este pedepsit cu trei ani de închisoare și cu 300 000 de franci de la . În cazul în care bunurile distruse, degradate sau deteriorate este un act original al autorității publice. În cazul în care autorul a acționat în mod voluntar, se aplică art. 322-3. Lacul este pedepsit cu cinci ani în închisoare și cu 500 000 de franci în închisoare atunci când este comisă de mai multe persoane care acționează în calitate de autor sau complice. Art. 434-4 este pedepsit cu trei ani în închisoare și cu 300 000 de franci în defavoarea faptului, pentru a împiedica manifestarea adevărului: (...) 2- să distrugă, să eviți, să rezilieze sau să modifice un document public (...). Când faptele prevăzute sunt comise de o persoană care, prin funcțiile sale, este chemată să participe la manifestarea adevărului, pedeapsa se ridică la 5 ani de închisoare și la 500 000 de franci de . GRIFS Primul reclamant se plânge de încălcarea dreptului său de a nu fi tratat într-un mod degradant din cauza originii sale (articolele 3 și 14 din convenție). Primul reclamant susține o încălcare a dreptului său la libertate și securitate [art. 5 alineatul (1) din convenție]. Primul reclamant se plânge, de asemenea, de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil [art. 6 alineatul (1) din convenție]. A doua recurentă se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private și familiale (art. 8 din Convenție). ÎN DREPT Primul reclamant declară o încălcare a articolului 3 coroborat cu art. 14 din Convenție, care se citesc astfel art. 3 Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.art. 14 Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Reclamantul susține că a fost arestat și deținut în mod ilegal, că, în timpul custodiei sale, a suferit bătăi, insulte, vorbe discriminatorii și a fost prezentat Brigăzii Administrative pentru a fi expulzat. De asemenea, el susține că a fost umilit în mod grosolan și victima unor tratamente degradante bazate pe motive rasiale sau politice; în plus, degradarea pașaportului său a contribuit la această voință a polițiștilor de a-l umili și de a-l înjosi. Aceste acte comise de funcționari publici împotriva unei persoane vulnerabile într-o situație de mare precaritate constituie un tratament inuman bazat pe discriminare rasială și socială. Mai mult decât atât, prin eliminarea documentului de la OFPRA, polițiștii l-au pus pe solicitant la închisoare pentru ședere ilegală, expulzare și interdicție a teritoriului. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Primul reclamant invocă o încălcare a articolului 5 alineatul (1) și a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care în partea lor relevantă se citesc astfel art. 5 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de crimă pe care a comis-o sau că există motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni sau de a se retrage după executarea acesteia art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. În ceea ce privește art. 5 Õ 1, reclamantul susține că a fost arestat și reținut în mod ilegal. Potrivit dreptului intern, cerșetoarea nu justifică în sine controlul de identitate. În plus, atunci când a fost reținut, drepturile sale nu i-au fost notificate, el nu a fost informat cu privire la cauza care i-a fost reproșată într-o limbă pe care o putea înțelege, nu a putut beneficia de asistența unui avocat și nu a fost redactat niciun proces-verbal de custodie. Pe teren la art. 6 alineatul (1), reclamantul a susținut, pe de o parte, că, prin excluderea faptelor delictuoase care aduc direct atingere libertății individuale și demnității persoanei și prin urmărirea în justiție a minimului, și-a negat drepturile. În plus, instanța de apel nu a răspuns la concluziile reclamantului referitoare la încălcarea art. 3, 5 și 6 din Convenție; prin urmare, reclamantul susține că nu a obținut o reparație proporțională cu prejudiciul suferit și cu gravitatea actelor comise. Curtea ia notă de faptul că plângerea formulată de reclamant și procedura în fața Tribunalului Corecțional din Toulon se referea exclusiv la degradarea pașaportului și a altor documente ale reclamantului. În niciun moment nu se punea problema legalității arestării și a reținerii reclamantului. În ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe art. 6 alineatul (1), Curtea constată că acestea se referă mai degrabă la modul în care Tribunalul a pronunțat hotărârea și că instana de apel nu putea răspunde argumentelor care nu făceau parte din procedura în cauză. Prin urmare, este necesar ca aceste obiecțiuni să fie respinse, pe de o parte, pentru neobosirea căilor de atac interne și, pe de altă parte, ca fiind în mod vădit nefondate, în temeiul articolului 1, al articolului 3 și al articolului 4 din convenție. A doua recurentă invocă o încălcare a articolului 8 din convenție, care se citește în părțile sale relevante astfel. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, (...). Nu poate exista o intervenție a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru binele (...) să fie economice ale țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile (...) Potrivit acesteia, deciziile de refuz al permisiunii de ședere, de reconversie la frontieră și de executare a măsurii de expulzare nu au fost justificate legal și legitim. Nu a avut nici un motiv să-i reproșeze menținerea pe teritoriul francez, a fost autorizat de autoritățile competente. Ea precizează că soțul ei a avut un loc de muncă regulat în cadrul unui contract pe durată nedeterminată și un domiciliu fix în Franța, și că a dorit să locuiască cu soția sa în Franța. Cu toate acestea, nimic nu se referea la reîntregirea familiei în cazul de față. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor formulate în temeiul articolului 3 coroborat cu art. 14 și 8 din Convenția Declare cererea inadmisibilă pentru surplus. T.L. Early Loucales Modululr Adjunct Președinte
de la requête n° 55858/00
présentée par Cristian COTOR et Similia COTOR née Rata
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
2 juillet 2002 en une chambre composée de
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni
,
juges
,
et
de M.
T.L. Early
,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 mars 2000 et enregistrée le 22 mars 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, Cristian Cotor et Similia Cotor née Rata, sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1974 et 1975 et résidant à Toulon. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
1.
L’arrestation du requérant et la procédure contre les policiers qui avaient procédé à l’arrestation
Le 2 juillet 1997, une patrouille de police de Toulon procéda au contrôle d’identité du requérant, qui, selon lui, prospectait auprès des passants pour trouver un emploi. Selon les policiers, le requérant se livrait à la mendicité sur la voie publique, et c’est pour cette raison qu’ils effectuèrent un contrôle d’identité. Le requérant se soumit à cette procédure, présentant son passeport roumain et un récépissé de demande d’asile politique délivré par l’OFPRA (l’office français de protection des réfugiés et apatrides) valant titre provisoire de séjour. Après vérification sommaire, par liaison radio avec le commissariat, il s’avéra que le requérant faisait l’objet d’une fiche Shengen. Le chef de bord de la patrouille décida d’emmener le requérant au commissariat et là, il établit un procès-verbal en omettant de préciser l’existence du récépissé de l’OFPRA. Le requérant fut mis en garde à vue sans que ses droits lui fussent notifiés et sans qu’il puisse recourir à l’interprète dont il avait besoin, puis conduit au service spécialisé des étrangers pour séjour irrégulier. Ultérieurement, il fut établi que la fiche Schengen était caduque et que le requérant était bien détenteur d’un récépissé de dépôt de demande de statut de réfugié. Dès lors, comme il était en situation régulière, le requérant fut libéré.
Lors de la remise de son passeport, le requérant constata que la photo qui y figurait était détériorée par des dessins tracés à l’encre noire (moustaches, points de barbe, boucle d’oreille, bouton de manchette) et à l’encre bleue (croix), ressemblant à une croix gammée au milieu du front. Quant au récépissé de demande d’asile qui n’avait pas été remis au service administratif, il fut vainement recherché. Le 3 juillet 1997, le requérant porta plainte et le procureur chargea l’inspection générale de la police nationale de procéder à une enquête. Les policiers qui avaient, le 2 juillet 1997, effectué la patrouille déclarèrent qu’aucun document de l’OFPRA n’avait été produit par le requérant et que son passeport comportait déjà les altérations litigieuses. Un seul d’entre eux nia le fait que la photographie fut déjà altérée avant sa présentation.
Par la suite, les policiers revinrent sur leurs déclarations. L’un d’entre eux reconnut qu’il était l’auteur de la croix sur le front et dénonça l’un de ses collègues comme l’auteur des autres dessins. Celui-ci avoua partiellement puis se rétracta, ne reconnaissant qu’avoir, par inadvertance, touché la photographie avec un stylo. Ils s’accusèrent l’un l’autre d’avoir fait disparaître le récépissé de l’OFPRA dont l’existence était désormais reconnue par tous les policiers.
Le 26 mars 1998, le tribunal de grande instance de Toulon, en sa formation correctionnelle et statuant à juge unique, fut saisi sur le fondement de l’article 322-1 du code pénal. Il requalifia le délit et visa les articles 322-2 et 434-4 du même code. Or, ce dernier article ne peut être jugé que par la formation collégiale de la juridiction. Dès lors, le juge se déclara incompétent et renvoya le parquet à mieux se pourvoir. Le parquet et le requérant qui s’était constitué partie civile interjetèrent appel.
Le 2 avril 1999, la cour d’appel d’Aix-en-Provence, dans un arrêt avant
‑
dire droit, annula le jugement déféré et évoqua l’affaire. La cour d’appel précisa «
qu’une juridiction ne peut substituer une qualification plus sévère à la qualification des faits dont elle est saisie par le ministère public et ainsi aggraver le sort du prévenu sauf à se déclarer incompétente si elle estime que les faits dont elle est saisie sont de nature criminelle. Elle ne peut non plus, s’agissant de juridictions de même degré, se déclarer incompétente au profit de la formation collégiale du même tribunal en visant une qualification plus sévère, qu’en tout état de cause la formation collégiale ne pourrait appliquer. Une telle décision s’analyserait en réalité en un déni de justice dès lors que le premier juge s’abstiendrait de statuer dans les limites que lui impartit la loi
»
.
La cour d’appel procéda aux auditions de tous les témoins et eut recours à un interprète roumain pour faire participer le requérant au procès. Le 28 janvier 2000, cette même juridiction déclara les deux policiers coupables du délit de détérioration du passeport par dessins et l’un des deux coupable, en sus, de la destruction du récépissé de la demande d’asile. Le requérant fut reçu dans sa constitution de partie civile et les policiers furent solidairement condamnés à lui verser 12 500 francs de dommages-intérêts. Les policiers condamnés se pourvurent en cassation, mais leur pourvoi fut rejeté.
Ultérieurement, alors qu’il avait déjà déposé sa requête devant la présente Cour, le requérant déposa plainte avec constitution de partie civile pour faux témoignages et subornation de témoins commis par les policiers dans le cadre de l’enquête.
2.
La procédure relative à l’invitation faite à la requérante de quitter le territoire
Le 9 février 1999, les requérants se marièrent à Baia Mare, en Roumanie. Par la suite, le requérant, titulaire d’un titre de séjour «
vie privée et familiale
», attribué par arrêté préfectoral du 28 octobre 1998, se rendit en France afin de travailler.
Le 15 mars 1999, la requérante entra en France munie d’un visa de 30
jours. Le 9 avril 1999, la requérante fit une demande de délivrance de carte de séjour pour regroupement familial sur le fondement des articles 12bis, 12 ter et 15 de l’ordonnance du 2 novembre 1945 relative aux conditions d’entrée et de séjour des étrangers en France.
Le 23 juillet 1999, le requérant sollicita l’entrée en France de sa famille, soit de la requérante, au regard des articles 29, 30 et 30bis de l’ordonnance susmentionnée. Dans l’attente de la réponse des autorités compétentes, la requérante bénéficia de diverses prolongations et vécut avec son mari en situation régulière sur le territoire français.
Par arrêté du 18 février 2000, le préfet du Var, après avoir consulté les organismes compétents, informa le requérant du rejet de sa demande de regroupement familial au motif que les conditions de l’article 29 n’étaient pas remplies. Le requérant exerça alors un recours hiérarchique devant la Direction de la population et des migrations rattachée au ministère de l’emploi.
Par arrêté du 25 février 2000, notifié le 15 mars 2000, le préfet du Var refusa d’attribuer un titre de séjour à la requérante et l’invita à quitter, par ses propres moyens, le territoire français vers le pays de son choix. L’arrêté précisait que le non-respect de cette invitation dans le délai d’un mois pouvait entraîner le prononcé d’un arrêté de reconduite à la frontière pour séjour irrégulier à destination du pays dont elle était ressortissante ou au pays où elle serait admise. L’arrêté indiquait que la requérante avait la possibilité de déposer un recours juridictionnel, mais non suspensif. Il indiquait également que le maintien irrégulier sur le territoire était un délit passible d’une peine d’emprisonnement, d’une amende et d’une interdiction de territoire temporaire.
Le 24 mars 2000, la requérante forma un recours devant le tribunal administratif de Nice
: elle demanda un sursis à exécution de la mesure d’expulsion et contesta l’arrêté, invoquant l’article 8 de la Convention et alléguant la violation de son droit à la vie privée et familiale.
Le 16 juin 2000, la requérante se vit notifier l’arrêté préfectoral de reconduite à la frontière pris le 13 juin. Cet arrêté précisait que la requérante ne prouvait pas qu’elle était réellement exposée à des peines ou des traitements contraires à l’article 3 de la Convention en cas de retour dans son pays d’origine, ni qu’il y avait une quelconque violation de l’article 8.
Le 20 juin 2000, la requérante déposa auprès du président du tribunal administratif de Nice une demande d’annulation de l’arrêté de reconduite à la frontière, ainsi qu’une demande de sursis à exécution de la mesure d’expulsion en insistant sur l’urgence de cette affaire et en indiquant qu’elle considérait l’arrêté d’expulsion comme illégal car il n’y avait eu aucune saisine de la commission consultative préalable. Le 22 juin 2000, le tribunal administratif de Nice rejeta les demandes de la requérante qui saisit alors le Conseil d’Etat.
B.
Le droit interne pertinent
Les articles pertinents du code pénal disposent
:
Article 322-1
«
La destruction, la dégradation, la détérioration d’un bien appartenant à autrui est punie de deux ans d’emprisonnement et de 200 000 francs d’amende.
»
Article 322-2
«
L’infraction est punie de trois ans d’emprisonnement et de 300 000 francs d’amende, lorsque le bien détruit, dégradé ou détérioré est un acte original de l’autorité publique.
L’infraction est caractérisée dès lors que l’auteur a agit volontairement.
»
Article 322-3
«
L’infraction est punie de cinq ans d’emprisonnement et de 500 000 francs d’amende lorsqu’elle est commise par plusieurs personnes agissant en qualité d’auteur ou de complice.
»
Article 434-4
«
Est puni de trois ans d’emprisonnement et de 300 000 francs d’amende le fait, en vue de faire obstacle à la manifestation de la vérité : (...)
2- de détruire, soustraire, receler ou altérer un document public (...).
Lorsque les faits prévus sont commis par une personne qui, par ses fonctions, est appelée à concourir à la manifestation de la vérité, la peine est portée à 5 ans d’emprisonnement et à 500 000 francs d’amende.
»
1.
Le premier requérant se plaint de la violation de son droit à ne pas être traité de façon dégradante à cause de son origine (articles 3 et 14 de la Convention).
2.
Le premier requérant allègue une violation de son droit à la liberté et la sûreté (article 5 §1 de la Convention).
3.
Le premier requérant se plaint aussi d’une violation de son droit à un procès équitable (article 6 §1 de la Convention).
4.
La seconde requérante se plaint d’une violation de son droit au respect de sa vie privée et familiale (article 8 de la Convention).
1.
Le premier requérant allègue une violation de l’article 3 combiné avec l’article 14 de la Convention, qui se lisent ainsi
:
Article 3
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Article 14
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
Le requérant prétend qu’il fut arrêté et détenu illégalement, qu’il subit, lors de sa garde à vue, des coups, des insultes, des propos discriminatoires et fut présenté à la brigade administrative afin d’être expulsé. C’est dans cette optique que son récépissé de l’OFPRA fut volontairement détruit. Il prétend également qu’il fut grossièrement humilié et victime de traitements dégradants fondés sur des motifs raciaux ou politiques. D’ailleurs, la dégradation de son passeport participait à cette volonté des policiers de l’humilier et de l’avilir. Ces actes commis par des fonctionnaires publics à l’égard d’une personne vulnérable en situation de grande précarité, constituent un traitement inhumain fondé sur une discrimination raciale et sociale. De plus, en faisant disparaître le document de l’OFPRA, les policiers exposèrent le requérant à une peine d’emprisonnement pour séjour irrégulier, à une expulsion et à une interdiction du territoire.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
3
b) de son règlement.
2.
Le premier requérant allègue une violation des articles 5 § 1 et 6 § 1 de la Convention, qui dans leur partie pertinente se lisent ainsi
:
Article 5 § 1
«
1.
Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales
:
c)
s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci
;
»
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Sur le plan de l’article 5 § 1, le requérant prétend qu’il fut arrêté et détenu irrégulièrement. Selon le droit interne, la mendicité ne justifie pas en elle-même le contrôle d’identité. De plus, lorsqu’il fut mis en garde à vue, ses droits ne lui furent pas notifiés, il ne fut pas informé du grief qui lui était reproché dans une langue qu’il pouvait comprendre, il ne put bénéficier de l’assistance d’un avocat et aucun procès-verbal de garde à vue ne fut rédigé.
Sur le terrain de l’article 6 § 1, le requérant allègue, d’une part, que le ministère public, en excluant des faits délictueux portant directement atteinte à la liberté individuelle et à la dignité de la personne et en poursuivant a minima, nia ses droits. D’autre part, la déclaration d’incompétence du tribunal correctionnel eut pour conséquence de le priver du double degré de juridiction. De plus, la cour d’appel ne répondit pas aux conclusions du requérant relatives à la violation des articles 3, 5 et 6 de la Convention. Dès lors, le requérant prétend qu’il n’obtint pas une réparation proportionnelle au dommage subi et à la gravité des actes commis.
La Cour note que la plainte introduite par le requérant et la procédure devant le tribunal correctionnel de Toulon portaient exclusivement sur la dégradation du passeport et d’autres papiers du requérant. A aucun moment il n’était question de la légalité de l’arrestation et de la garde à vue du requérant. Quant au griefs tirés de l’article 6 § 1, la Cour note qu’ils ont plutôt trait à la manière dont le tribunal a statué et que la cour d’appel ne pouvait pas répondre à des arguments qui ne faisaient pas partie de la procédure frappée d’appel.
Il s’ensuit que ces griefs doivent dès lors être rejetés, d’une part, pour non-épuisement des voies de recours internes et, d’autre part, comme étant manifestement mal fondés, en application de l’article
35
§§
1, 3 et
4 de la Convention.
3.
La seconde requérante allègue une violation de l’article 8 de la Convention, qui se lit dans ses parties pertinentes ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, (...).
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, (...)
»
Selon elle, les décisions de refus d’autorisation de séjour, de reconduite à la frontière et l’exécution de la mesure d’expulsion n’étaient pas légalement et légitimement justifiées. Il n’y avait aucune raison de lui reprocher son maintien sur le territoire français, puisqu’il fut autorisé par les autorités compétentes. Elle précise que son mari avait un emploi régulier dans le cadre d’un contrat à durée indéterminée et un domicile fixe en France, et qu’il souhaitait vivre avec son épouse en France. Or, rien n’empêchait le regroupement familial dans le cas d’espèce.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
3
b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs tirés de l’article 3 combiné avec l’article 14, et 8 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
T.L.
Early
L.
Loucaides
Greffier adjoint
Président