ÎNAPOI LA REZULTATE CtEDO
Sursă originală
CtEDO 06.04.2006 Auto

SAMOILA ET CIONCA c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
06.04.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză 
SAMOILA ET CIONCA c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 33065/03 prezentate de Cristian SAMOILEA și Dumitru CIONCA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor LIui (secțiunea a treia), care are loc la 6 aprilie 2006 într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Zagrebelsky Myjer David Thór Björgvinsson, Ziemel, judecători și dnii V. Berger, Grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 septembrie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentele, dnii Cristian Samoila și Dumitru Cionca, sunt resortisanți români, născuți în 1968 și, respectiv, 1971 și reședința în Oradea și Sânmartin, România. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: La 9 ianuarie 2002, un comerciant de țigări a depus o plângere la poliția din Oradea împotriva reclamanților, funcționari ai poliției, acuzându-i că au fost obligați să le plătească o mie de mărci germane pentru a evita sancțiunile în timpul unui control efectuat la 24 decembrie 2001 de către cel de-al doilea reclamant pentru debitul de țigări pe care comerciantul îl ținea pe o piață a orașului. Poliția a ordonat o anchetă internă și, printr-un comunicat din 10 ianuarie 2002, presa a fost informată că reclamanții au fost transferați la alte unități ale poliției din motive disciplinare. Potrivit primelor anchete, cei doi polițiști au comis anumite abuzuri în exercitarea funcțiilor lor (...) și, în funcție de concluziile anchetei, procurorul militar va fi sesizat. Într-un interviu publicat la 16 ianuarie 2002 într-un săptămînal local, comandantul poliției locale a declarat Nu am nici o îndoială că ei sunt vinovați de fapte foarte grave, iar noi avem această certitudine, care nu va rămâne decât să stabilească, la sfârșitul anchetei, profunzimea și gravitatea faptelor. În cursul lunii ianuarie 2002, S.D., M.I. și RS, martori ai controlului în litigiu din 24 decembrie 2001 și L.N., concubina primului solicitant, au făcut declarații în fața unui notar public în favoarea reclamanților, destinate anchetei interne organizate de poliția locală. Printr-o ordonanță din 27 februarie 2002, procurorul militar i-a acuzat pe reclamanții acuzați de corupție. La 28 februarie 2002, reclamanții au fost audiați de procurorul militar care i-a informat despre acuzațiile aduse împotriva lor. În noiembrie 2002, Parchetul militar și-a declinat competența în favoarea Parchetului anticorupție al Oradea (denumit în continuare "Pierre" La 11 februarie 2003, printr-o ordonanță a șefului Parchetului, procurorul general I.M., reclamanții au fost acuzați de corupție. În aceeași zi, procurorul le-a prezentat faptele și calificarea lor juridică și au avut posibilitatea de a face noi declarații. printr-o ordonanță a procurorului din aceeași zi, au fost reținuți provizoriu pe motiv că În aceeași zi, procurorul general I.M. a declarat la știrile de la televizor că au încercat să împiedice adevărul să vadă ziua (...) și că au pus în pericol ordinea publică. Detenția provizorie a fost ordonată deoarece, în opinia noastră, deși sumele în cauză nu sunt foarte ridicate, ordinea publică (...) a fost grav afectată; încrederea în poliție, care este prima verigă a lanțului care asigură ordinea publică într-un stat de drept, trebuie să fie absolută și nu viciată de astfel de comportamente. Al doilea motiv menționat în ordinul de arestare este faptul că ei ar fi încercat să împiedice descoperirea adevărului influențând sau amenințând martori. În acest moment avem un martor care a făcut o declarație mincinoasă și care este interogat de ofițeri de poliție. Dacă nu se întoarce la declarația sa, am decis să-l acuz, să-l arestez și să-l trimit înapoi în instanță. În urma acuzațiilor lor, reclamanții au fost suspendați din funcția lor de ofițeri de poliție. Funcționar al Parchetului. Primele două au arătat că conținutul declarațiilor lor în fața notarului le-a fost sugerat, parțial, de către cel de-al doilea reclamant. În ceea ce privește R.S., el a afirmat că declarația sa a fost redactată de același solicitant și că a fost încântat să o semneze. La 12 și 23 februarie 2003, procurorul I.M., însoțit de un ofițer de poliție, a efectuat două reconstituiri pentru a stabili numărul de pachete de țigări care au făcut obiectul controlului în cauză. Printr-o ordonanță din 20 februarie 2003, procurorul general I.M. a extins acuzațiile la infracțiunile de comportament abuziv și instigarea la falsa mărturie. La 14 martie 2003, procurorul general i-a informat pe cei care au fost acuzați pentru infracțiunile menționate anterior și i-a auzit din nou. Între timp, la 20 februarie 2003, instanța de apel din Oradea a examinat, în camera consiliului și în prezența reclamanților și a avocatului acestora, litigiul cu privire la ordonanța de detenție provizorie. Într-o decizie din aceeași zi, instanța de apel a acordat eliberarea lor pe motiv că urmăririle au durat deja mai mult de un an și că declarațiile în cauză nu trebuiau să servească decât la investigația internă a poliției. În plus, instanța a considerat că reclamanții nu prezentau nici un pericol și că procesul putea continua cu reclamanții în libertate. Parchetul a formulat o acțiune în fața Curții Supreme de Justiție. Printr-o decizie din 6 martie 2003, Curtea Supremă, în prezența reclamanților și a avocatului acestora, a confirmat ordonanța Parchetului și a menținut reținerea provizorie și a considerat că declarațiile sus-menționate au fost utilizate pentru a scăpa de răspunderea penală și că există indicii că reclamanții au comis infracțiunile de care au fost acuzați. Printr-un rechizitoriu al procurorului general I.M. din 31 martie 2003, reclamanții au fost retrimiși în fața tribunalului din Oradea pentru corupție, comportament abuziv și instigare la mărturie falsă. La cererea Parchetului, la sfârșitul audierilor din 10 martie, 8 aprilie și 25 aprilie 2003, Curtea de apel le-a prelungit reținerea provizorie. Acțiunea introdusă de reclamanți în fața Curții Supreme de Justiție împotriva prelungirii din 10 martie 2003 a fost respinsă la 21 martie 2003 pe motiv că aceasta era legală și justificată. Cu toate acestea, acțiunea lor împotriva prelungirii din 25 aprilie 2003 a fost declarată inadmisibilă printr-o hotărâre a Curții Supreme din 14 mai 2003. În temeiul articolului 385 din Codul de procedură penală, deciziile privind prelungirea detenției provizorii nu pot face obiectul unei acțiuni separate de cea privind fondul cauzei. La 16 mai 2003, instanța de apel a prelungit din nou detenția provizorie a reclamanților. Acțiunea formulată de aceștia din urmă a fost, de asemenea, declarată inadmisibilă de Curtea Supremă la 30 mai 2003. La 27 iunie 2003, instanța de apel a prelungit detenția provizorie până la 28 iulie 2003. În plus, S.D. și M.I. au susținut că Parchetul exercitase presiuni asupra acestora pentru a-și modifica declarațiile, amenințând S.D. de arestare. R.S. confirmă faptul că declarația semnată la notar a fost redactată de cel de-al doilea reclamant; recursul formulat de reclamanți împotriva prelungirii detenției a fost primit la 9 iulie 2003 de Curtea Supremă, care a considerat că instanța judecătorească din statul membru în cauză avea dreptul de a-și prelungi detenția numai cu 30 de zile, și anume până la 27 iulie 2003. La 21 iulie, 21 august, 5 și 26 septembrie și 17 octombrie 2003, instanța de apel a informat, la cererea reclamantului și în prezența avocaților acestora, cu privire la legalitatea detenției provizorii și a menținut-o, considerând că motivele care au stat la baza acesteia au fost justificate. Pe baza recursului reclamanților, Curtea Supremă a confirmat, la 28 iulie, 3 și 12 iulie, În septembrie și 3 și 24 octombrie 2003, temeinicia acestor prelungiri. Nici reclamanții, nici avocatul lor nu au fost prezenți la aceste ședințe, Curtea Supremă a pus în aplicare art. 385 3 din Codul de procedură penală care permite examinarea acestor acțiuni în absența celor interesați și care le desemnează un avocat din oficiu. Cu toate acestea, un reprezentant al Parchetului a fost prezent la aceste audieri, art. La 21 august, 5 septembrie și 17 octombrie 2003, instanța de apel din Oradea a examinat cererile de extindere a reclamanților în prezența lor și le-a respins pe motiv că, având în vedere elementele dosarului, natura infracțiunilor și calitatea lor de ofițeri de poliție, eliberarea acestora prezenta un pericol pentru ordinea publică. Acțiunile formulate de reclamanți împotriva deciziilor menționate anterior au fost declarate inadmisibile la 2 și 12 septembrie și la 24 octombrie 2003, Curtea Supremă considerând că În temeiul articolului 141 din Codul de procedură penală, o cale de atac nu poate fi formulată decât împotriva deciziei înainte de a afirma dreptul prin care o instanță dispune luarea, încheierea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive (...) Or, în speță, instanța de apel nu a dispus niciuna dintre măsurile menționate anterior, dar a respins o cerere de extindere, caz în care legea nu prevede posibilitatea de a formula o acțiune. Curtea Supremă a examinat aceste acțiuni în prezența unui reprezentant al Parchetului, dar în absența reclamanților, pentru care desemnează un avocat din oficiu. La 20 octombrie 2003, reclamanții s-au plâns președintelui tribunalului că erau prezentați în fața acestei instanțe în haine de închisoare, specifice persoanelor condamnate. Ei au cerut să li se permită să poarte haine civile. La octombrie 2003, președintele le-a opus un refuz, fără niciun motiv. Printr-o hotărâre din 12 decembrie 2003, Curtea de Apel a condamnat reclamanții la o pedeapsă de șase ani de închisoare pentru corupție, comportament abuziv și tentativă de atac a martorilor și a eliminat concluziile reconstituirilor efectuate de procurorul general I.M., pe motiv că au avut loc în absența reclamanților. În cursul primei audieri, la 22 ianuarie 2004, Curtea Supremă de Justiție a examinat din oficiu legalitatea detenției provizorii a reclamanților și o menține printr-o decizie din aceeași zi. Acțiunea formulată de reclamanți împotriva acestei decizii a fost declarată inadmisibilă la 23 februarie 2004 printr-o altă formare a Curții Supreme, pe motiv că, în materie de detenție provizorie, legea nu permitea decât acțiuni împotriva deciziilor pronunțate de instanțele de primă instanță; or, Curtea Supremă era sesizată cu privire la examinarea acțiunii împotriva hotărârii pe fond. Prin hotărârea definitivă din 4 martie 2004, Curtea Supremă, într-o formare din care făcea parte judecătorul M.C., a respins acțiunea și a confirmat temeinicia condamnării în primă instanță. Dreptul intern relevant Codul penal (în conținutul său la momentul faptelor) art. 136 În cauzele infracțiunilor pedepsite cu închisoarea fermă, pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal și pentru a împiedica ca persoana suspectată sau acuzată să se abțină (...) la judecată sau la executarea pedepsei, una dintre următoarele măsuri provizorii poate fi adoptată împotriva sa (...) detenția provizorie art. 139 alineatul (2) În cazul în care motivele pentru menținerea unei persoane în detenție provizorie au încetat, eliberarea în libertate trebuie să se facă în mod legal sau la cerere. La cererea procurorului de detenție provizorie (...) poate fi contestată în fața instanței care este competentă să se pronunțe pe baza dreptului întemeiat al acuzațiilor. (...) Hotărârea înainte de a pronunța dreptul instanței poate face obiectul unei acțiuni (...) art. 141 Hotărârea înainte de a pronunța dreptul pronunțat în primă instanță, prin care se dispune, se revoca, se substituie sau se pune capăt unei măsuri provizorii, poate face obiectul unei acțiuni formulate de instanță sau de procuror, indiferent de hotărârea pe fond. art. 148 alineatul (1) litera (d) Deținerea provizorie a unui inculpat nu poate fi pronunțată (...) decât într-unul dintre cazurile enumerate mai jos (...) dacă există suficiente dovezi că persoana acuzată a încercat să descopere adevărul, influențând martori sau experți, distrugând sau modificând mijloacele materiale de probă sau prin orice alt act similar. art. 149 alineatul (1) Durata detenției provizorii a persoanei acuzate nu poate depăși 30 de zile, cu excepția cazului în care este prelungită, în conformitate cu căile legale. Durata detenției provizorii a persoanei acuzate poate fi prelungită în cazul în care este necesar și numai în mod motivat. Prelungirea perioadei de detenție provizorie poate fi ordonată de instanța competentă să se pronunțe pe baza dreptului întemeiat al acuzațiilor (...) art. 156 Prelungirea detenției provizorii este ordonată [de către o instanță] la propunerea motivată a procuraturii publice (...) art. 159 Dacă instanța dispune prelungirea detenției provizorii, aceasta nu poate depăși 30 de zile (...) Procurorul sau procurorul acuzat pot introduce o acțiune împotriva hotărârii înainte de a afirma dreptul prin care instanța a pronunțat asupra prelungirii duratei detenției provizorii (...) Acțiunea împotriva unei decizii de prelungire a duratei detenției provizorii nu este suspensivă a executării (...) Tribunalul poate acorda alte prelungiri ale duratei detenției provizorii, însă fiecare dintre acestea nu poate depăși 30 de zile. art. 300 alineatul (1) Tribunalul trebuie să verifice din oficiu, în cursul primei ședințe, regularitatea actului de punere sub acuzare. art. 385 alineatul (2) Deciziile înainte de a declara drept nu pot fi supuse unei căi de atac indiferent de hotărârea sau hotărârea pe fond decât în cazurile specificate de lege. art. 385 Părțile sunt citate pentru examinarea recursului. Acuzarea nu poate avea loc în absența unei acuzații care se află în detenție. Dispozițiile din paragraful anterior nu se aplică în cazul unei acțiuni împotriva deciziilor înainte de a declara drept privind detenția provizorie. Participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile. Legea nr. 23/96 privind executarea pedepselor art. 40 Persoanele aflate în arest au dreptul să poarte propriile haine, iar din motive întemeiate, vor trebui să poarte haine de închisoare. În formularul de cerere din 29 octombrie 2003, invocând în esență art. 5 alineatul (2) din convenție, reclamanții se plâng că nu au fost informați la 11 februarie 2003 cu privire la motivele pentru care au fost arestați și acuzați. Aceștia se plâng, de asemenea, că nu au fost aduși imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat autorizat prin lege să exercite funcții judiciare, încălcând dispozițiile articolului 5 3 din convenție. Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, aceștia se plâng de faptul că nu au avut posibilitatea de a controla legalitatea menținerii lor în detenție provizorie, din moment ce Curtea Supremă a declarat inadmisibilă acțiunea lor împotriva deciziei înainte de a pronunța dreptul din 25 aprilie 2003 al instanței de recurs din Oradea. Ei susțin că dreptul lor de a respecta prezumția de nevinovăție, prevăzut în art. 6 alin. (2) din Convenție, a fost ignorat în mai multe privințe. Ei se plâng mai întâi de faptul că, în ordonanța de detenție provizorie, procurorul a făcut referire la o vinovăție stabilită și nu la o simplă suspiciune față de ei. Aceștia subliniază, de asemenea, că reprezentanții diferitelor autorități, în special procurorul I.M., au făcut declarații în presa locală care îi prezintă ca fiind vinovați. În cele din urmă, ei se plâng că au fost obligați să se prezinte în fața instanței de apel în hainele de deținuți, în timp ce legea permite persoanelor aflate în arest provizoriu să participe la audieri în ținută civilă. Citând art. 14 din Convenție, ei susțin că menținerea lor în detenție provizorie din cauza calității lor de funcționari de poliție constituia o discriminare față de alte persoane aflate în detenție provizorie. Printr-o scrisoare din 23 februarie 2003, reclamanții invocă încălcarea articolului 5 alineatul (4) din convenție din cauza respingerii de către Curtea Supremă, la 2, 3 și 12 septembrie 2003 și la 3 și 24 octombrie 2003, a unor acțiuni formulate de aceștia împotriva deciziilor înainte de a declara drept prin care Tribunalul de Primă Instanță a prelungit, pe de o parte, reținerea lor provizorie și, pe de altă parte, le-a respins cererile de extindere. Ele arată că aceste acțiuni au fost examinate de Curtea Supremă în absența lor, dar în prezența unui reprezentant al Parchetului. Ei susțin că avocatul lor nu a fost informat că, în aceeași zi a acestor acțiuni, în timp ce el locuiește în Oradea, un oraș situat la 600 kilometrii de București, unde se afla Curtea Supremă. În cele din urmă, ei adaugă că avocații declarați de Curtea Supremă pentru examinarea acestor acțiuni nu le-au asigurat decât o apărare formală. Într-un formular de cerere din 27 iulie 2004, al doilea reclamant, invocând art. 6 din Convenție, se plânge de modul abuziv în care procurorul a studiat cazul, susținând în special că procurorul I.M. a exercitat presiuni asupra mai multor martori și a efectuat reconstituirile din 12 și 13 februarie în absența lor în vederea falsificării concluziilor. Recurentul se plânge de rezultatul procedurii, considerând că instanțele au comis erori în aprecierea faptelor și în aplicarea dreptului intern. Al doilea reclamant susține că aceste erori sunt parțial datorate faptului că judecătorul M.C. al Curții Supreme a făcut parte din formarea de judecată care se pronunță asupra acțiunii formulate împotriva deciziei înainte de a declara dreptul instanței judecătorești din 25 aprilie 2003, precum și din cea care a respins, la 4 martie 2004, acțiunea împotriva hotărârii pe fond. El vede o încălcare a dreptului la o instanță independentă și imparțială, garantată prin art. 1 din Convenție. Prin două scrisori din 8 noiembrie 2004 și 11 iulie 2005, al doilea reclamant se plânge pe de o parte, de comunicarea tardivă, la 14 martie 2003 al noului caz de acuzare, și anume cel privind comportamentul abuziv și instigarea la falsa mărturie, și, pe de altă parte, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii împotriva deciziei înainte de a pronunța dreptul Curții Supreme de Justiție din 22 ianuarie 2004. În cele din urmă, invocând art. 13 din Convenție, al doilea reclamant consideră că a fost privat de o acțiune efectivă în dreptul intern care poate remedia încălcările menționate anterior. Reclamanții se plâng de faptul că arestarea lor a fost impusă de un procuror și că nu au fost aduși în fața unui magistrat autorizat de lege să cenzure legalitatea acestei măsuri decât după nouă zile de detenție provizorie. (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procedurii. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să îl comunice guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. 4 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât acesta hotărăște în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și dispune eliberarea sa în cazul în care deținerea este ilegală. Curtea constată că acest motiv cuprinde două ramuri : Prima se referă la recursul împotriva deciziei înainte de a se pronunța dreptul din 25 aprilie 2003 al instanței judecătorești din Oradea; a doua se referă la neprezentarea la audierile Curții Supreme de Justiție din 2, 3 și 12 septembrie și din 3 și 24 octombrie 2003. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră că este necesar să îl comunice guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamanții se plâng de faptul că au fost obligați să ducă hainele de închisoare în fața instanței de apel și că reprezentanții poliției locale și procurorul general I.M. au făcut declarații presei, le-au prezentat ca fiind vinovați și au declarat o încălcare a art. 6 alin. Orice persoană acuzată de o încălcare este prezumată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră că este necesar să îl comunice guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Alte obiecții ridicate fie de cel de-al doilea reclamant, fie de cei doi reclamanți în comun: lipsa de informații cu privire la motivele arestării și a arestării [art. 5 alineatul (2) ], respingerea acțiunii împotriva deciziei Curții Supreme din 22 ianuarie 2004 de prelungire a detenției provizorii (art. 4. caracterul abuziv al procedurii, rezultatul procedurii, independența și imparțialitatea Curții Supreme, durata procedurii (art. 1), nerespectarea dreptului la prezumția de nevinovăție din cauza termenilor utilizați în ordonanța de plasare în detenție provizorie (art. 2), acțiune efectivă (art. 13) și discriminare în raport cu alți deținuți (art. 14). După examinarea acestor obiecțiuni, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamanților retrași la articolele 5 alineatul (3) și 4 și 6 alineatul (2) din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Bošjan M. Zupančičcorner Președintele

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2006-07-06
0,94
ROSCA c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION Requête n o 38547/03 présentée par Ioan ROŞCA contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 6 juillet 2006 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič, président,
CtEDO 2005-12-08
0,94
DANILA c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 53897/00 présentée par Costica DANILA contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 8 décembre 2005 en une chambre compos
CtEDO 2006-07-06
0,94
OBREJA c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION Requête n o 38558/03 présentée par Gheorghe OBREJA contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 6 juillet 2006 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič, présid
CtEDO 2002-02-19
0,94
ROSCA STANESCU et ARDELEANU contre la ROUMANIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 35441/97 présentée par Sorin ROSCA STANESCU et Cristina ARDELEANU contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 19 février 2002 en
CtEDO 2009-11-03
0,94
PAVALACHE c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 38746/03 présentée par Fănel PĂVĂLACHE contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 3 novembre 2009 en une chambre co
Sursă