[TRADUCERE] (...) ÎN FAVOAREA reclamantului, domnul Antun Slaviček, este un resortisant croat, născut în 1935 și rezident în Čakovec. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 octombrie 1992, reclamantul a împrumutat S.H. suma de 6 820 000 dinari croați (HDR) unei rate a dobânzii de 3 %, pentru o perioadă de trei luni. De asemenea, a împrumutat N.Š.F., o societate din Zagreb, o sumă de 3 100 000 HRD la o rată a dobânzii de 40%, pentru o perioadă de trei până la douăsprezece luni. La 17 noiembrie 1992, a împrumutat T.T.B., o societate din Zagreb, o sumă de 5 370 mărci (DEM) la o rată a dobânzii de 30 %, pentru o perioadă de trei până la douăsprezece luni. Întrucât aceste societăți nu au rambursat sumele împrumutate, reclamantul a inițiat împotriva lor trei proceduri în fața tribunalului municipal Zagreb (Općinski sud u Zagrebu, la 15 octombrie 1993, la mai multe acțiuni civile separate pentru rambursarea împrumuturilor, luna contra T.B., proprietarul T.T.B., iar celălalt împotriva N.Š., proprietarul societății N.Š.F. La 18 aprilie 1994, reclamantul a inițiat o altă acțiune de rambursare a împrumutului acordat societății S.H. Aceste trei proceduri sunt în curs de desfășurare în fața instanței de primă instanță. Dreptul intern relevant la art. 59 alineatul (4) din Legea constituțională privind Curtea Constituțională (intrare în vigoare la 24 septembrie 1999 Ustavni zakon o Ustavnom sudu) se citește astfel Curtea Constituțională poate, în mod excepțional, să examineze o acțiune constituțională înainte ca celelalte acțiuni posibile să fie epuizate dacă consideră că o acțiune sau absența oricărei acțiuni întreprinse într-un termen rezonabil încalcă în mod vădit drepturile și libertățile constituționale ale uneia dintre părți și că, fără intervenția sa, această parte ar fi expusă unor consecințe grave și ireparabile. La art. 26 din Legea constituțională de modificare a Legii privind Curtea Constituțională (intrată în vigoare la 15 martie 2002 și publicată în Jurnalul Oficial nr. 29 din 22 martie 2002 (a), devenit ulterior art. 63 din Legea privind Curtea Constituțională din 2002; pasajele relevante ale acestei dispoziții se citesc astfel: Curtea Constituțională trebuie să examineze o acțiune constituțională chiar înainte ca toate acțiunile să fie epuizate în cazurile în care o instanță competentă nu a pronunțat într-un termen rezonabil asupra drepturilor și obligațiilor unei persoane sau asupra temeiniciei unei acuzații în materie penală îndreptată împotriva acesteia (...) În cazul în care Curtea Constituțională reține acțiunea constituțională (...) prevăzută la alin. (1) din prezentul articol, aceasta stabilește termenul în care o instanță competentă trebuie să se pronunțe asupra fondului cauzei (...) În decizia pronunțată în temeiul alineatului (2) din prezentul articol, Curtea Constituțională stabilește cuantumul corespunzător al despăgubirii care urmează să fie acordată pentru încălcarea drepturilor constituționale constatate (...) Valoarea despăgubirii trebuie plătită din bugetul landului în termen de trei luni de la data la care partea a depus o cerere de plată. Reclamantul denunță pe teren art. 6 alineatul (1) din Convenție durata a trei proceduri civile. Invocând art. 13 din Convenție, a declarat, de asemenea, că a dispus de nici o acțiune efectivă pentru a se plânge de durata procedurilor. Reclamantul se plânge că cele trei acțiuni de rambursare a împrumuturilor pe care le inițiase nu au fost încheiate într-un termen rezonabil, încălcând astfel art. 6 alineatul (1) din convenție, al cărui pasaj relevant este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea a examinat mai întâi dacă reclamantul a respectat regula de epuizare a căilor de atac interne, astfel cum se prevede la art. 35 alineatul (1) din convenție. Comisia observă că, în conformitate cu regula privind epuizarea căilor de atac interne prevăzută la art. 35 alineatul (1) din Convenție, un reclamant trebuie să se prevaleze de căile de atac disponibile în mod normal și suficiente pentru a-i permite să obțină despăgubiri pentru încălcările pe care le deleagă (a se vedea, printre altele, Hotărârea Akdivar și alții c. Turcia din 16 septembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-IV, p. 1210, § 66). Aceste acțiuni trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, în practică și în teorie, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită (ibidem În plus, Curtea trebuie să aplice această regulă ținând seama în mod corespunzător de contextul: mecanismul de protecție a drepturilor omului pe care părțile contractante l-au convenit (ibidem) (ibidem) § 69. Curtea a recunoscut astfel că art. 35 alineatul (1) (fostul articol 26) trebuie să se aplice cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A n În plus, Comisia a recunoscut că regula de epuizare a căilor de atac interne nu se aplică automat și nu are un caracter absolut; prin controlul respectării, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Van Oosterwijk c. Belgia din 6 noiembrie 1980, seria A n 40, p. 18, punctul 35. Aceasta înseamnă, printre altele, că Curtea trebuie să țină seama în mod realist nu numai de acțiunile prevăzute în teorie în sistemul juridic al părții contractante în cauză, ci și de contextul juridic și politic în care se află acestea, precum și de situația personală a reclamanților (hotărârea Akdivar menționată anterior, p. 1211, punctul 69). Curtea amintește că, în cauza Horvat (Horvat c. Croația, n 51585/99, 26 iulie 2001, §§ 41-43, 45, CEDH 2002-...), aceasta a arătat că procedura prevăzută la art. 59 alineatul (4) din Legea privind Curtea Constituțională nu putea fi instituită decât dacă Curtea Constituțională, după o examinare preliminară a cauzei, decide să îl rețină. Prin urmare, dacă persoana în cauză putea sesiza direct Curtea Constituțională, deschiderea oficială a procedurii era lăsată la discreția acestei instanțe. În plus, pentru ca o parte să poată prezenta o acțiune constituțională în temeiul acestei dispoziții, trebuiau îndeplinite două condiții cumulative. În primul rând, drepturile constituționale ale reclamantului trebuiau să fie încălcate în mod clar de faptul că: nici o măsură nu fusese luată într-un termen rezonabil și, în al doilea rând, era necesar ca reclamantul să fie expus unor consecințe grave și ireparabile. Curtea a constatat că termeni cum ar fi: "încalcarea în mod flagrant a dreptului comunitar" și "implicațiile grave și ireparabile" În consecință, o cerere întemeiată pe art. 59 alineatul (4) din Legea privind Curtea Constituțională nu putea fi considerată cu un grad suficient de certitudine ca o acțiune efectivă în ceea ce privește durata unei proceduri (Horvat c. Croația, nr 51585/99, 26 iulie 2001, §§ 41-43, 45, CEDH 2002 ...). Curtea constată că, în urma hotărârii Horvat, Parlamentul croat a adoptat, la 15 martie 2002, legea de modificare a Legii privind Curtea Constituțională, care a fost publicată în Jurnalul Oficial nr. 29 la 22 martie 2002. Această lege a introdus un nou articol 59 (a), acum art. 63 din Legea Constituțională din 2002 privind Curtea Constituțională. Această dispoziție prevede în special că Curtea Constituțională trebuie să examineze o acțiune constituțională chiar înainte ca toate acțiunile să fi fost epuizate în cazurile în care o instanță competentă nu a pronunțat într-un termen rezonabil asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale unei persoane sau asupra binelui unei acuzații în materie penală îndreptate împotriva acesteia. Curtea arată că această nouă dispoziție a eliminat obstacolele care au dus la concluzia că art. 59 alineatul (4) anterior nu îndeplinește toate condițiile necesare pentru a constitui o cale de atac eficientă în ceea ce privește durata unei proceduri. Cu toate că Curtea Constituțională nu a pronunțat încă nicio decizie de la introducerea acestei noi acțiuni, formularea articolului 63 din Legea Curții Constituționale din 2002 indică, fără echivoc, că aceasta vizează în mod expres rezolvarea problemei duratei excesive a procedurilor în fața instanțelor interne. În temeiul noii legi, orice persoană a cărei cauză a fost săvârșită nu a fost încheiată într-un termen rezonabil, cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil sau cu privire la dreptul la o acuzație în materie penală împotriva acesteia. Curtea Constituțională trebuie să examineze această acțiune și, în cazul în care o consideră întemeiată, să stabilească termenul în care o instanță trebuie să se pronunțe asupra fondului cauzei; de asemenea, trebuie să acorde despăgubiri pe baza duratei excesive a procedurii. Curtea consideră că: Curtea subliniază, de asemenea, că legea menționată anterior a fost adoptată de Parlament la 15 martie 2002 și publicată în Jurnalul Oficial la 22 martie 2002. Prezenta cerere a fost prezentată Curții la 10 mai 2002, fie după introducerea noii acțiuni constituționale prevăzute la art. 59 litera (a). În consecință, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. În plus, reclamantul declară că nu are nici o cale de atac eficientă pentru a susține că este formulat pe teren art. 6 alin. (1) din Convenție, contrar dispozițiilor art. 13 din Convenție, astfel cum se prevede la art. 13 din Convenție. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Astfel cum a precizat Curtea de mai sus, noul articol 63 din Legea constituțională din 2002 privind Curtea Constituțională oferă reclamantului o cale de atac eficientă pentru a se plânge de durata procedurilor. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
(...)
Le requérant, M. Antun Slaviček, est un ressortissant croate, né en 1935 et résidant à Čakovec.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 17 octobre 1992, le requérant prêta à S.H. la somme de 6
820
000
dinars croates (HDR) à un taux d’intérêt de 3
%, pour une période de trois mois. Il prêta également à N.Š.F., une société sise à Zagreb, une somme de 3
100
000
HRD à un taux d’intérêt de 40
%, pour une période de trois à douze mois.
Le 17 novembre 1992, il prêta à T.T.B., une société sise à Zagreb, une somme 5
370
marks (DEM) à un taux d’intérêt de 30
%, pour une période de trois à douze mois.
Lesdites sociétés n’ayant pas remboursé les sommes empruntées, le requérant engagea à leur encontre trois procédures devant le tribunal municipal de Zagreb (
Općinski sud u Zagrebu
).
Le 15 octobre 1993, l’intéressé intenta deux actions civiles distinctes en remboursement des prêts, l’une contre T.B., propriétaire de la société T.T.B., et l’autre contre N.Š., propriétaire de la société N.Š.F.
Le 18 avril 1994, le requérant engagea une autre action en remboursement du prêt consenti à S.H.
Ces trois procédures sont pendantes devant la juridiction de première instance.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 59 § 4 de la loi constitutionnelle sur la Cour constitutionnelle (entrée en vigueur le 24 septembre 1999 – ci-après «
la loi de 1999 sur la Cour constitutionnelle
» –
Ustavni zakon o Ustavnom sudu
) se lit ainsi
:
«
La Cour constitutionnelle peut, à titre exceptionnel, examiner un recours constitutionnel avant que les autres recours possibles ne soient épuisés si elle estime qu’une action, ou l’absence de toute action entreprise dans un délai raisonnable, enfreint manifestement les droits et libertés constitutionnels d’une des partie et que sans intervention de sa part, cette partie serait exposée à des conséquences graves et irréparables.
»
L’article 26 de la loi constitutionnelle portant modification de la loi sur la Cour constitutionnelle (entrée en vigueur le 15 mars 2002 et publiée au Journal officiel n
o
29 du 22 mars 2002 – ci-après «
la loi du 15 mars 2002
» –
Ustavni zakon o izmjenama i dopunama Ustavnog zakona o Ustavnom sudu Republike Hrvatske
) a introduit un nouvel article
59
a), devenu par la suite l’article 63 de la loi de 2002 sur la Cour constitutionnelle. Les passages pertinents de cette disposition se lisent ainsi
:
«
1.
La Cour constitutionnelle doit examiner un recours constitutionnel avant même que tous les recours n’aient été épuisés dans les cas où un tribunal compétent n’a pas statué dans un délai raisonnable sur les droits et obligations d’une personne ou sur le bien-fondé d’une accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
2.
Si la Cour constitutionnelle retient le recours constitutionnel (...) prévu par la paragraphe 1 du présent article, elle fixe le délai dans lequel un tribunal compétent doit statuer sur le fond de l’affaire (...)
3.
Dans la décision rendue en vertu du paragraphe 2 du présent article, la Cour constitutionnelle fixe le montant adéquat de la réparation à accorder pour la violation des droits constitutionnels constatée (...) Le montant de la réparation doit être payé sur le budget de l’Etat dans un délai de trois mois à compter de la date à laquelle la partie a présenté une demande en vue du versement.
1.
Le requérant dénonce sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention la durée de trois procédures civiles.
2.
Invoquant l’article 13 de la Convention, il allègue en outre n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour se plaindre de la durée des procédures.
1.
Le requérant se plaint que les trois actions en remboursement de prêts qu’il avait engagées n’ont pas été conclues dans un délai raisonnable, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention, dont le passage pertinent est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour a d’abord examiné si le requérant avait respecté la règle de l’épuisement des voies de recours internes, ainsi que l’exige l’article 35 § 1 de la Convention.
Elle observe que conformément à la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue (voir, parmi d’autres, l’arrêt
Akdivar et autres c. Turquie
du 16 septembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-IV, p. 1210, § 66). Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (
ibidem
).
En outre, la Cour doit appliquer cette règle en tenant dûment compte du contexte
: le mécanisme de sauvegarde des droits de l’homme que les Parties contractantes sont convenues d’instaurer (
ibidem
, § 69). La Cour a ainsi reconnu que l’article 35 § 1 (ancien article 26) doit s’appliquer avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif (voir, par exemple, l’arrêt
Cardot c. France
du 19 mars 1991, série A n
o
200, p. 18, § 34). Elle a de plus admis que la règle de l’épuisement des voies de recours internes ne s’accommode pas d’une application automatique et ne revêt pas un caractère absolu
; en en contrôlant le respect, il faut avoir égard aux circonstances de la cause (voir, par exemple, l’arrêt
Van Oosterwijk c. Belgique
du 6
novembre 1980, série A n
o
40, p. 18, § 35). Cela signifie notamment que la Cour doit tenir compte de manière réaliste non seulement des recours prévus en théorie dans le système juridique de la Partie contractante concernée, mais également du contexte juridique et politique dans lequel ils se situent ainsi que de la situation personnelle des requérants (arrêt
Akdivar
précité, p. 1211, § 69).
La Cour rappelle que dans l’affaire Horvat (
Horvat c. Croatie
, n
o
51585/99, 26 juillet 2001, §§ 41-43, 45, CEDH 2002-...), elle avait relevé que la procédure prévue par l’article 59 § 4 de la loi sur la Cour constitutionnelle ne pouvait être instituée que si la Cour constitutionnelle, après un examen préliminaire du grief, décidait de le retenir. Dès lors, s’il était vrai que la personne concernée pouvait saisir directement la Cour constitutionnelle, l’ouverture formelle de la procédure était laissée à la discrétion de cette juridiction.
En outre, pour qu’une partie pût présenter un recours constitutionnel en vertu de cette disposition, deux conditions cumulatives devaient être remplies. Premièrement, les droits constitutionnels du demandeur devaient être manifestement enfreints du fait qu’aucune mesure n’avait été prise dans un délai raisonnable et, deuxièmement, il fallait que le demandeur fût exposé à des conséquences graves et irréparables.
La Cour avait constaté que des termes tels que «
manifestement enfreints
» et «
conséquences graves et irréparables
» étaient susceptibles d’être interprétés largement et de différentes manières et que, par conséquent, une demande fondée sur l’article 59 § 4 de la loi sur la Cour constitutionnelle ne pouvait être considérée avec un degré suffisant de certitude comme un recours effectif quant à la durée d’une procédure (
Horvat c. Croatie
, n
o
51585/99, 26 juillet 2001, §§ 41-43, 45, CEDH 2002
‑
...).
La Cour constate qu’à la suite de l’arrêt Horvat, le Parlement croate a adopté, le 15 mars 2002, la loi portant modification de la loi sur la Cour constitutionnelle, qui a été publiée au Journal officiel n
o
29 le 22 mars 2002. Cette loi a introduit un nouvel article 59
a), désormais l’article 63 de la loi constitutionnelle de 2002 sur la Cour constitutionnelle. Cette disposition énonce notamment que la Cour constitutionnelle doit examiner un recours constitutionnel avant même que tous les recours n’aient été épuisés dans les cas où un tribunal compétent n’a pas statué dans un délai raisonnable sur les droits et obligations de caractère civil d’une personne ou sur le bien-fondé d’une accusation en matière pénale dirigée contre elle.
La Cour relève que cette nouvelle disposition a supprimé les obstacles qui l’avaient amenée à conclure que l’ancien article 59 § 4 ne remplissait pas toutes les conditions nécessaires pour constituer un recours effectif relativement à la durée d’une procédure.
Bien que la Cour constitutionnelle n’ait encore rendu aucune décision depuis l’introduction de ce nouveau recours, le libellé de l’article 63 de la loi de 2002 sur la Cour constitutionnelle indique, sans équivoque, qu’il vise expressément à régler le problème de la durée excessive de procédures devant les juridictions internes. En vertu de la nouvelle loi, toute personne estimant qu’une procédure visant à décider d’une contestation sur ses droits et obligations de caractère civil ou du bien-fondé d’une accusation en matière pénale dirigée contre elle n’a pas été conclue dans un délai raisonnable peut former un recours constitutionnel. La Cour constitutionnelle doit examiner ce recours et, si elle le juge fondé, fixer le délai dans lequel un tribunal doit statuer sur le fond de l’affaire
; elle doit également accorder un dédommagement au titre de la durée excessive de la procédure. La Cour estime qu’il s’agit d’une voie de recours dont le requérant doit user pour satisfaire à l’article 35 § 1 de la Convention.
La Cour relève en outre que la loi susmentionnée a été adoptée par le Parlement le 15 mars 2002 et publiée au Journal officiel le 22 mars 2002. La présente requête a été portée devant la Cour le 10 mai 2002, soit après l’introduction du nouveau recours constitutionnel prévu par l’article 59
a).
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant allègue en outre n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour faire valoir le grief qu’il formule sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, contrairement à ce qu’exige l’article 13 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Ainsi qu’elle l’a précisé ci-dessus, la Cour estime que le nouvel article 63 de la loi constitutionnelle de 2002 sur la Cour constitutionnelle fournit au requérant un recours effectif pour se plaindre de la durée des procédures.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier de section
Président