AFFAIRE NOUHAUD ET AUTRES c. FRANCE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 33424/96) îndreptată împotriva Franței și care a fost sesizată Comisiei Europene a Drepturilor Omului (în continuare „Comisia") de către doi cetățeni și o asociație, Domnul René Nouhaud, Doamna Gabrielle Nouhaud și Grupul Informații Azile (în continuare „reclamanți"), pe 10 aprilie 1996, în temeiul fostului art. 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția"). Cea de-a doua reclamantă fiind decedată pe 27 ianuarie 1999, fiul ei, primul reclamant, și fiica ei, Doamna Marie-Louise Bonnet, au declarat că doresc să continue procedura în locul ei.

Reclamanții erau reprezentați, până la stadiul admisibilității cererii, de Domnul P. Bernardet, sociolog. Guvernul francez (în continuare „Guvernul") este reprezentat de Doamna M. Dubrocard, Subdirectoare a Drepturilor Omului la ministerul Afacerilor Externe, în calitate de agent.

Reclamanții se plângeau în special de durata excesivă a unei proceduri de responsabilitate și de despăgubire, și de absența unui recurs intern efectiv prin care să-și valorifice reclamația derivată din această durată.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită celei de-a treia secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Prin decizie din 4 mai 2000, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament).

Pe 9 ianuarie 2001, Curtea a invitat părțile să prezinte observații suplimentare privind reclamația derivată din art. 13 din Convenție.

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observațiile solicitate.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secții astfel remaniate (art. 52 § 1). PE FOND

Pe 18 decembrie 1979, prefectul din Haute-Vienne a luat un ordin dispunând internarea obligatorie a primului reclamant la Centrul Spitalicesc Specializat Esquirol din Limoges (în continuare „CHS"). Pe 16 aprilie 1980, printr-un nou ordin al prefectului, această măsură a fost transformată în internare voluntară. În fine, pe 19 mai 1980, directorul CHS-ului unde se afla reclamantul a decis externarea sa la încercare cu obligația de urmărire.

Pe 15 septembrie 1987, cei doi primi reclamanți au fost admișii să beneficieze de ajutor juridic integral pentru acțiunea pe care urmau să o inițieze în fața tribunalului din Paris. Cel de-al treilea reclamant a obținut același ajutor prin decizii din 16 septembrie 1987 și 22 august 1989.

Pe 3 mai 1989, cei doi primi reclamanți au inițiat în fața tribunalului din Paris o acțiune de responsabilitate și despăgubire împotriva agentului judiciar al Trezoreriei, al CHS, al comunei Château-Chervix și al doctorului G., în urma internării primului reclamant. Al treilea reclamant, Grupul Informații Azile (în continuare „GIA"), reprezentat „de președintele acestuia, Domnul B. Langlois", a declarat intervenirea în procedură în aceeași zi.

Pe 2 februarie 1990, primul reclamant a cerut tribunalului administrativ din Limoges anularea ordinului prefectural din 18 decembrie 1979. Pe 6 februarie 1990, a cerut anularea ordinului din 16 aprilie 1980 și, pe 12 februarie 1990, a depus o cerere de anulare a deciziei directorului CHS din data de 19 mai 1980.

Pe 21 iunie 1990, GIA reprezentat „de Domnul R. Loyen, președintele său", a depus un memoriu de intervenție în triere, cu scop ca să se facă dreptate concluziilor cererii primului reclamant. Concluziile și mijloacele prezentate de GIA se limitau să susțină pe cele prezentate de primul reclamant.

Prin hotărâre anterioară judecării din data de 25 februarie 1991, tribunalul din Paris a ordonat redeschiderea dezbaterilor pentru ca fiecare parte să-și precizeze concluziile, în special ținând seama de Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă competența recunoscută judecătorului să aprecieze necesitatea măsurilor de internare și consecințele care ar putea rezulta din acestea, implicau în mod necesar pe fond aplicarea regulilor responsabilității civile.

Ordinul de închidere a fost pronunțat pe 5 septembrie 1991.

Prin hotărâre din data de 13 ianuarie 1992, tribunalul din Paris a decis să suspende judecata în așteptarea unei decizii definitive din parte a jurisdicției administrative în reconsiderările împotriva ordinelor prefecturale care erau pendinte în fața tribunalului administrativ din Limoges. A ordonat retragerea cauzei din rol și a spus că va fi restabilită la cererea părții mai diligente.

Prin hotărâre din data de 26 martie 1992, tribunalul administrativ din Limoges a anulat ordinul de internare obligatorie din 18 decembrie 1979, ordinul de internare voluntară din 16 aprilie 1980 și decizia de externare la încercare din 19 mai 1980. A admis de asemenea intervenția în triere a GIA „reprezentat de președintele acestuia Domnul Loyen".

CHS și prefectul au depus recours împotriva acestei hotărâri respectiv pe 1 iunie și 4 iunie 1992.

Consiliul de Stat a pronunțat hotărârea pe 11 martie 1996. A respins reconsiderarea prefectului împotriva hotărârii anulând ordinele de internare obligatorie și voluntară, dar a anulat hotărârea tribunalului administrativ privitoare la externarea la încercare, măsură care nu putea face obiectul unui recurs pentru depășire de competență.

Prin scrisoare din 31 iulie 1996, avocata reclamanților a cerut tribunalului din Paris reinscrierea cauzei în rol.

Prin hotărâre din data de 12 ianuarie 1998, tribunalul din Paris a declarat intervenția în triere a GIA, reprezentat de Domnul Langlois, inadmisibilă. Observa că GIA nu a depus niciun document justificând că Domnul Langlois era efectiv președinte al asociației în ziua introducerii instanței, singurul document prezentat în plus cu staturile fiind mandatul dat pe 8 iunie 1990 de adunarea generală „președintelui" asociației, Domnul Loyen, al cărui nume și calitate nu figurau pe niciun act al procedurii. Prin urmare, tribunalul considera că GIA nu stabilea că Domnul Langlois avea calitate pentru a-l reprezenta valabil în justiție.

Tribunalul a constatat de asemenea în hotărârea sa că temeinicia măsurii de internare obligatorie nu era stabilită în mod suficient de probant pentru ca aceasta să fie considerată ca fiind plenamente justificată în ziua pronunțării ordinului. A considerat în plus că atât prefectul cât și CHS-ul se angajau responsabilitatea lor în privarea de libertate a primului reclamant din 22 decembrie 1979 la 19 mai 1980 și a condamnat in solidum agentul Trezoreriei și CHS Esquirol din Limoges să verseze primului reclamant suma de 450 000 franci francezi (în continuare „FRF"), precum și 50 000 FRF suplimentari în sarcina CHS pentru lipsa informării, deoarece reclamantul nu fusese informat despre căile de recurs pe care le putea utiliza împotriva internării obligatorii. A atribuit suma de 60 000 FRF celei de-a doua reclamante. A respins pe reclamanți de pretenții lor împotriva comunei Château-Chervix și doctorului G. A ordonat de asemenea executarea provizoriu a hotărârii.

Prin ordin de urgență din 25 septembrie 1998, primul președinte al curții de apel din Paris a estimat că CHS era îndreptățit să invoce consecințele în mod evident excesive pe care menținerea executării provizoriu ar fi atras-o, întrucât reclamanții nu justificau natura și valoarea resurselor lor cu privire la care afirmau totuși că permiteau să garanteze restituzione eventualelor sumelor în caz de respingere în apel.

Curtea de apel din Paris a pronunțat pe 13 aprilie 1999 o hotărâre prin care confirma parțial hotărârea atacată. A redus despăgubirile la 200 000 FRF pentru primul reclamant și 30 000 FRF pentru cea de-a doua reclamantă. PE FOND I.

În conformitate cu jurisprudența sa (a se vedea în special hotărârea X. c. Franța din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, p. 89, § 26), Curtea le recunoaște calitate pentru a se substitui celei de-a doua reclamante. II.

Procedura a început pe 3 mai 1989 și s-a încheiat pe 13 aprilie 1999 prin hotărârea curții de apel din Paris. A durat deci aproape zece ani pentru patru grade de jurisdicții.

Guvernul expune că cauza era complexă din cauza multiplicității părților în instanță, a vechimii faptelor și a problemei prescripției, a statutului de drept public al pârâților și a repartizării litigiului între jurisdicțiile civile și administrative. Adaugă că reclamanții au, prin comportamentul lor, contribuit la prelungirea duratei procedurii depunând mai multe serii de concluzii uneori la mai mulți luni interval. Face de asemenea observație că jurisdicțiile interne au intotdeauna hotărât în termene rezonabile.

Reclamanții subliniază că Statul este responsabil de ansamblul serviciilor publice și că, în plus, reprezentantul lor fusese desemnat în virtutea ajutorului juridic. Estimează că complexitatea invocată a procedurii nu ar putea justifica singură durata procedurii și că nu au contribuit la ea. Consideră că principala întârziere rezultă din termenul luat de Consilul de Stat (mai mult de trei ani și jumătate) pentru a se pronunța asupra reconsiderării împotriva hotărârii tribunalului administrativ din 26 martie 1992.

Curtea reamintește că caracterul raisonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și în raport cu criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). a) cu privire la admisibilitate

Ea constată din start că intervenția în triere a GIA a fost declarată inadmisibilă de jurisdicțiile civile pe 12 ianuarie 1998 pentru nerespectarea regulilor proceduale din depunerea memoriului de intervenție, și că tribunalul administrativ a admis intervenția GIA numai pentru motiv că concluziile și mijloacele acestuia se limitau să susțină pe cele prezentate de primul reclamant. Curtea estimează deci că GIA în cât atare nu ar putea să se pretindă parte independentă a procedurii în cauză sau victimă a unei încălcări a Convenției. Prin urmare, reclamațiile acestuia sunt incompatibile ratione personae cu dispoziții ale Convenției, în sensul art. 35 § 3 și trebuie să fie declarate inadmisibile conform art. 35 § 4 (in fine). b) cu privire la fond

Curtea observă de asemenea că prezenta cauză a durat în total aproape zece ani. Estimează că nici complexitatea invocată a cauzei, nici comportamentul primilor doi reclamanți nu ar putea singuri justifica durata procedurii, și observă în particular că procedura în fața Consilului de Stat a durat trei ani și nouă luni.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea estimează că a existat în caz de speță o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție cu privire la primii doi reclamanți. III.

Guvernul estimează că la citirea hotărârii Kudla c. Polonia din 26 octombrie 2000 ([GC], nr. 30210/96, §§ 132-160, CEDO 2000-XI), nu apare că Curtea exige existența unor recours specifice pentru a accelera procedura. De fapt, raționamentul urmat de Curtă în această cauză se bazează pe principiul subsidiarității. Or facultatea de a contesta în ordinea juridică internă durata unei proceduri nu implică în mod necesar pe cea de a solicita accelerarea prin calea unui recurs judiciar.

În acest sens, Guvernul subliniază că există o dispoziție în dreptul intern francez care permite să se repare prejudiciile cauzate de durate de proceduri judiciare anormal de lungi, adică art. L. 781-1 din codul organizării judiciare. Guvernul observă că jurisprudența internă privitoare la această dispoziție a evoluat de mai mulți ani. Menționează în particular hotărârea curții de apel din Paris din 20 ianuarie 1999 în cauza Gauthier, care s-a continuat cu alte decizii pronunțate de diferite jurisdicții naționale, cum ar fi tribunalul din Paris și curțile de apel din Lyon, Aix-en-Provence și Paris. Guvernul se referă de asemenea la o hotărâre din 23 februarie 2001 în care Curtea de Casație a lărgit definiția culpei grave în sensul art. L. 781-1 precitat pentru a permite mai ușor punerea în aplicare a responsabilității Statului în caz de disfuncționar al serviciului justiției.

Conform Guvernului, Curtea a ținut seama de această evoluție și a admis eficacitatea recursului bazat pe art. L. 781-1 din codul organizării judiciare în decizia sa Van der Kar și Lissaur van West c. Franța din 7 noiembrie 2000 (nr. 44952/98 și 44953/98). Guvernul estimează în caz de speță că recursul bazat pe art. L. 781-1 din codul organizării judiciare răspunde condițiilor de eficacitate definite de Curtă, și este de natură să satisfacă cerințele art. 13 din Convenție.

Reclamanții estimează, pentru ei, că recursul garantat de art. 13 nu este un recurs pentru a obține o indemnizație, ci o cale de recurs susceptibilă să pună capăt încălcării în cauză, în cauza în speță susceptibilă să permită accelerarea procedurii.

Ei afirmă că recursul bazat pe art. L. 781-1 din codul organizării judiciare nu prezintă nici interes nici „eficacitate", întrucât nu permite să se pună capăt instanței, și nu ar putea deci să fie considerat ca fiind o cale de recurs pertinentă cu privire la art. 13 din Convenție.

Curtea reamintește că art. 13 din Convenție exige „un recurs intern abilitând să examine conținutul unei „reclamații justificabile" bazate pe Convenție și să ofere redresarea corespunzătoare"; acest recurs „trebuie să fie „efectiv" în practică ca și în drept" (a se vedea Kudla c. Polonia precitată, § 157).

Curtea observă că, în decizia Giummarra și alții c. Franța din 12 iunie 2001 (nr. 61166/00), pronunțată asupra unei cereri introduse în august 2000, a considerat că recursul art. L. 781-1 din codul organizării judiciare avusese, la data de 20 septembrie 1999, „dobândit (...) un grad de certitudine juridică suficient pentru a putea și a trebui să fie utilizat în scopuri [ale] art. 35 § 1 din Convenție". Trebuie observat că această dată este clar posterioară datei introducerii prezentei cereri. Or, este la această dată că „eficacitatea" recursului în sensul art. 13 trebuie apreciată, asemănător cu existența căilor de recurs interne de epuizat în sensul art. 35 § 1 din Convenție, aceste două dispoziții prezentând „afinități strânse" (hotărârea Kudla precitată, § 152).

În consecință, pentru a concluziona în caz de speță la încălcarea art. 13 din Convenție cu privire la primii doi reclamanți, Curții îi este suficient să constate că în orice caz, la data introducerii cererii, eficacitatea „în practică" și „în drept" a recursului invocat de Guvern nu era dovedită.

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 13 din Convenție cu privire la primii doi reclamanți. IV.

Primul reclamant solicită, sub titlu de satisfacție echitabilă, 80 000 FRF pentru a asigura „un efect disuasiv" hotărârii și 70 000 FRF sub titlu de prejudiciu moral.

Moștenitorii celei de-a doua reclamante solicită 30 000 FRF pentru a asigura „un efect disuasiv" hotărârii, 50 000 FRF sub titlu de prejudiciu moral și 100 000 FRF sub titlu de pretium doloris.

Guvernul estimează că aceste pretenții sunt excesive și propune alocarea de 30 000 FRF primului reclamant și 15 000 FRF moștenirorilor celei de-a doua reclamante.

Curtea estimează că primul reclamant și cea de-a doua reclamantă au suferit un tort moral cert din cauza duratei procedurii. Ținând seama de circumstanțele cauzei și judecând în echitate cum cere art. 41, acordă la acest titlu 7 500 euro (în continuare „EUR") primului reclamant și 4 500 EUR moștenirorilor celei de-a doua reclamante. B. Cheltuieli și costuri

Primul reclamant solicită plata sumei de 2 000 FRF sub titlu al cheltuielilor suportate în fața jurisdicțiilor interne. Solicită în plus 26 500 FRF sub titlu al cheltuielilor suportate în fața organelor Convenției, descompuse după cum urmează: 15 000 FRF pentru introducerea cererii în fața Comisiei, 5 000 FRF pentru scrisori și memorii produse după comunicarea cererii Guvernului, și 6 500 FRF sub titlu al observațiilor pe fond după admisibilitate, expunerii pretenții pentru satisfacție echitabilă și căutării unui aranjament amiabil.

Moștenitorii celei de-a doua reclamante solicită 1 500 FRF sub titlu al cheltuielilor suportate în fața jurisdicțiilor interne. Solicită în plus plata sumei de 4 500 FRF sub titlu al cheltuielilor suportate în fața organelor Convenției, descompuse după cum urmează: 2 000 FRF pentru completarea formularului de cerere, și 2 500 FRF pentru observații pe fond după admisibilitate, expunerea pretenții pentru satisfacție echitabilă și căutarea unui aranjament amiabil.

Privitor la cheltuielile procedurii în fața organelor Convenției, reclamanții, care erau reprezentați de Domnul Bernardet, sociolog de profesie, produc copie de facturi de onorarii care nu sunt supuse taxei pe valoarea adăugată, în aplicarea art. 293B din codul general al impozitelor.

Curtea reamintește că cheltuielile suportate în fața jurisdicțiilor naționale pot fi luate în considerare numai dacă au fost suportate de reclamanți pentru a reda încălcarea Convenției constatată. Observă de asemenea în caz de speță că reclamanții fusesera admișii să beneficieze de ajutor juridic integral pentru procedura în fața tribunalului din Paris. Observă de asemenea că reclamanții nu justifică în niciun fel cheltuielile invocate.

Privitor la cheltuielile reclamate sub titlu al procedurii în fața organelor Convenției, Curtea reamintește că, în aplicarea art. 36 § 4 a) a Regulamentului său, un reclamant nu poate fi reprezentat, în procedura consecutivă unei decizii asupra admisibilității, decât de un sfătuitor autorizat să practice în oricare dintre Părțile contractante. Nu este cazul Domnului Bernardet. Cu toate acestea, Curtea admite că primii doi reclamanți au trebuit să suporte cheltuieli pentru procedura în fața organelor Convenției, în special înainte de admisibilitatea cererii lor. În consecință, Curtea decide, judecând în echitate, alocarea sumei totale de 1 000 EUR pentru cheltuielile aferente actelor anterioare deciziei asupra admisibilității. C. Dobânzi penalizatoare

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% pe an. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea inadmisibilă în măsura în care a fost introdusă de al treilea reclamant; 2. Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție cu privire la primii doi reclamanți; 3. Declară că a existat o încălcare a art. 13 din Convenție cu privire la primii doi reclamanți; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 7 500 EUR (șapte mii cinci sute euro) primului reclamant și 4 500 EUR (patru mii cinci sute euro) moștenirorilor celei de-a doua reclamante, pentru prejudiciu moral; ii. 1 000 EUR (mie euro) în total primului reclamant și moștenirorilor celei de-a doua reclamante, pentru cheltuieli și costuri; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 4,26% pe an de la expirarea acestui termen și până la versare; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 9 iulie 2002 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé A.B. Baka Grefierer Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n° 33424/96) dirigée contre la France et dont deux ressortissants et une association, M. René Nouhaud, M me Gabrielle Nouhaud et le Groupe Information Asiles (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 10 avril 1996 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La deuxième requérante étant décédée le 27 janvier 1999, son fils, le premier requérant, et sa fille, M me Marie-Louise Bonnet, ont déclaré désirer poursuivre la procédure en ses lieu et place.

Les requérants étaient représentés, jusqu'au stade de la recevabilité de la requête, par M. P. Bernardet, sociologue. Le Gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par M me M. Dubrocard, Sous-directrice des Droits de l'Homme au ministère des Affaires étrangères, en qualité d'agent.

Les requérants se plaignaient notamment de la durée excessive d'une procédure en responsabilité et en dommages-intérêts, et de l'absence de recours interne effectif au travers duquel faire valoir leur grief tiré de cette durée.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 4 mai 2000, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 9 janvier 2001, la Cour a invité les parties à présenter des observations complémentaires sur le grief tiré de l'article 13 de la Convention.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé les observations demandées.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT

Le 18 décembre 1979, le préfet de la Haute-Vienne prit un arrêté ordonnant le placement d'office du premier requérant au Centre Hospitalier Spécialisé Esquirol de Limoges (le « CHS »). Le 16 avril 1980, par un nouvel arrêté du préfet, cette mesure fut transformée en placement volontaire. Enfin, le 19 mai 1980, le directeur du CHS où se trouvait le requérant décida sa sortie à l'essai avec obligation de suivi.

Le 15 septembre 1987, les deux premiers requérants furent admis au bénéfice de l'aide judiciaire totale pour l'action qu'ils allaient entreprendre devant le tribunal de grande instance de Paris. Le troisième requérant obtint la même aide par décisions des 16 septembre 1987 et 22 août 1989.

Le 3 mai 1989, les deux premiers requérants introduisirent devant le tribunal de grande instance de Paris une action en responsabilité et en dommages et intérêts contre l'agent judiciaire du Trésor, le CHS, la commune de Château-Chervix et le docteur G. à la suite de l'internement du premier requérant. Le troisième requérant, le Groupe Information Asiles (« GIA »), représenté « par son président, M. B. Langlois », déclara intervenir dans la procédure le même jour.

Le 2 février 1990, le premier requérant demanda au tribunal administratif de Limoges l'annulation de l'arrêté préfectoral du 18 décembre 1979. Le 6 février 1990, il demanda l'annulation de l'arrêté du 16 avril 1980 et, le 12 février 1990, il fit une requête en annulation de la décision du directeur du CHS en date du 19 mai 1980.

Le 21 juin 1990, le GIA représenté « par M. R. Loyen son président », déposa un mémoire en tierce intervention, tendant à ce qu'il soit fait droit aux conclusions de la requête du premier requérant. Les conclusions et moyens présentés par le GIA se bornaient à soutenir ceux présentés par le premier requérant.

Par jugement avant dire droit en date du 25 février 1991, le tribunal de grande instance de Paris ordonna la réouverture des débats afin que chacune des parties précise par voie de conclusions, au vu notamment de la Convention européenne de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales, si la compétence reconnue au juge judiciaire pour apprécier la nécessité des mesures d'internement et les conséquences qui avaient pu en résulter, emportait nécessairement sur le fond l'application des règles de la responsabilité civile.

L'ordonnance de clôture fut rendue le 5 septembre 1991.

Par jugement en date du 13 janvier 1992, le tribunal de grande instance de Paris décida de surseoir à statuer dans l'attente d'une décision irrévocable de la juridiction administrative dans les recours contre les arrêtés préfectoraux qui étaient pendants devant le tribunal administratif de Limoges. Il ordonna le retrait de l'affaire du rôle et dit qu'elle serait rétablie à la requête de la partie la plus diligente.

Par jugement en date du 26 mars 1992, le tribunal administratif de Limoges annula l'arrêté de placement d'office du 18 décembre 1979, l'arrêté de placement volontaire du 16 avril 1980 et la décision de sortie à l'essai du 19 mai 1980. Il admit également la tierce intervention du GIA « représenté par son président M. Loyen ».

Le CHS et le préfet formèrent des recours contre ce jugement respectivement les 1 er juin et 4 juin 1992.

Le Conseil d'Etat rendit son arrêt le 11 mars 1996. Il rejeta le recours du préfet contre le jugement annulant les arrêtés de placement d'office et de placement volontaire, mais annula le jugement du tribunal administratif concernant la sortie à l'essai, mesure ne pouvant faire l'objet d'un recours pour excès de pouvoir.

Par courrier du 31 juillet 1996, l'avocate des requérants demanda au tribunal de grande instance de Paris la réinscription de l'affaire au rôle.

Par jugement en date du 12 janvier 1998, le tribunal de grande instance de Paris déclara la tierce intervention du GIA, représenté par M. Langlois, irrecevable. Il relevait que le GIA n'avait versé aucun document justifiant que M. Langlois était effectivement président de l'association au jour de l'introduction de l'instance, le seul document produit en plus des statuts étant le mandat donné le 8 juin 1990 par l'assemblée générale au « président » de l'association, M. Loyen, dont le nom et la qualité ne figuraient sur aucun acte de la procédure. Dès lors, le tribunal estimait que le GIA n'établissait pas que M. Langlois avait qualité pour le représenter valablement en justice.

Le tribunal constata par ailleurs dans son jugement que le bien-fondé de la mesure de placement d'office n'était pas établi de manière suffisamment probante pour que celle-ci soit considérée comme étant pleinement justifiée au jour de la prise de l'arrêté. Il considéra en outre que tant le préfet que le CHS engageaient leur responsabilité dans la privation de liberté du premier requérant du 22 décembre 1979 au 19 mai 1980 et condamna in solidum l'agent du Trésor et le CHS Esquirol de Limoges à verser au premier requérant la somme de 450 000 francs français (« FRF »), ainsi que 50 000 FRF supplémentaires à la charge du CHS pour défaut d'information, ce requérant n'ayant pas été informé des voies de recours qu'il pouvait utiliser contre son placement d'office. Il attribua la somme de 60 000 FRF à la seconde requérante. Il débouta les requérants de leurs prétentions à l'égard de la commune de Château-Chervix et du docteur G. Il ordonna en outre l'exécution provisoire du jugement.

Par ordonnance de référé du 25 septembre 1998, le premier président de la cour d'appel de Paris estima que le CHS était fondé à invoquer les conséquences manifestement excessives que le maintien de l'exécution provisoire entraînerait pour lui, dès lors que les requérants ne justifiaient pas de la nature et du montant de leur ressources dont ils affirmaient pourtant qu'elles permettaient de garantir la restitution éventuelle des sommes pour le cas où les requérants se verraient débouter en appel.

La cour d'appel de Paris rendit le 13 avril 1999 un arrêt par lequel elle confirmait partiellement le jugement attaqué. Elle ramena les dommages-intérêts à 200 000 FRF pour le premier requérant et 30 000 FRF pour la deuxième requérante. EN DROIT I.

Conformément à sa jurisprudence (voir. notamment l'arrêt X. c. France du 31 mars 1992, série A n° 234-C, p. 89, § 26), la Cour leur reconnaît qualité pour se substituer à la deuxième requérante. II.

La procédure a débuté le 3 mai 1989 et s'est achevée le 13 avril 1999 par l'arrêt de la cour d'appel de Paris. Elle a donc duré presque dix ans pour quatre degrés de juridictions.

Le Gouvernement expose que l'affaire était complexe du fait de la multiplicité des parties à l'instance, de l'ancienneté des faits et de la question de la prescription, du statut de droit public des défendeurs et de la répartition du contentieux entre les juridictions judiciaire et administrative. Il ajoute que les requérants ont, par leur comportement, contribué à l'allongement de la durée de la procédure en déposant plusieurs jeux de conclusions parfois à plusieurs mois d'intervalle. Il fait enfin observer que les juridictions internes ont toujours statué dans des délais raisonnables.

L es requérants soulignent que l'Etat est responsable de l'ensemble des services publics et, qu'en outre, leur représentant avait été désigné au titre de l'aide juridictionnelle. Ils estiment que la complexité alléguée de la procédure ne saurait justifier à elle seule la durée de la procédure et qu'ils n'y ont pas contribué. Ils considèrent que le principal retard résulte du délai pris par le Conseil d'Etat (plus de trois ans et demi) pour statuer sur le recours formé contre le jugement du tribunal administratif du 26 mars 1992.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n° 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). a) sur la recevabilité

Elle constate d'emblée que la tierce intervention du GIA a été déclarée irrecevable par les juridictions judiciaires le 12 janvier 1998 pour non-respect des règles procédurales dès le dépôt du mémoire en intervention, et que le tribunal administratif a admis l'intervention du GIA uniquement au motif que ses conclusions et moyens se bornaient à soutenir ceux présentés par le premier requérant. La Cour estime dès lors que le GIA en tant que tel ne saurait se prétendre partie indépendante de la procédure concernée ou victime d'une violation de la Convention. Partant, leurs griefs sont incompatibles ratione personae avec les dispositions de la Convention, au sens de l'article 35 § 3 et doivent être déclarés irrecevables selon l'article 35 § 4 ( in fine ). b) sur le fond

La Cour note par ailleurs que la présente affaire a duré globalement presque dix ans. Elle estime que, ni la complexité alléguée de l'affaire, ni le comportement des deux premiers requérants ne sauraient à eux seuls justifier la durée de la procédure, et relève en particulier que la procédure devant le Conseil d'Etat a duré trois ans et neuf mois.

Eu égard à ce qui précède, la Cour estime qu'il y a eu en l'espèce violation de l'article 6 § 1 de la Convention à l'égard des deux premiers requérants. III.

Le Gouvernement estime qu'à la lecture de l'arrêt Kudla c. Pologne du 26 octobre 2000 ([GC], n° 30210/96, §§ 132-160, CEDH 2000-XI), il n'apparaît pas que la Cour exige l'existence de recours spécifiques pour faire accélérer la procédure. En effet, le raisonnement suivi par la Cour dans cette affaire repose sur le principe de subsidiarité. Or la faculté de contester dans l'ordre juridique interne la durée d'une procédure n'emporte pas nécessairement celle d'en demander l'accélération par la voie d'un recours judiciaire.

A cet égard, le Gouvernement souligne qu'il existe une disposition en droit interne français permettant de réparer les dommages causés par les durées de procédures judiciaires anormalement longues, à savoir l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire. Le Gouvernement relève que la jurisprudence interne relative à cette disposition a évolué depuis plusieurs années. Il mentionne en particulier l'arrêt de la cour d'appel de Paris du 20 janvier 1999 dans l'affaire Gauthier, qui s'est poursuivie avec d'autres décisions rendues par différentes juridictions nationales, telles que le tribunal de grande instance de Paris et les cours d'appel de Lyon, Aix-en-Provence et Paris. Le Gouvernement se réfère en outre à un arrêt du 23 février 2001 dans lequel la Cour de cassation a élargi la définition de la faute lourde au sens de l'article L. 781-1 précité afin de permettre plus facilement la mise en œuvre de la responsabilité de l'Etat en cas de dysfonctionnement du service de la justice.

Selon le Gouvernement, la Cour a tenu compte de cette évolution et a admis l'efficacité du recours fondé sur l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire dans sa décision Van der Kar et Lissaur van West c. France du 7 novembre 2000 (n os 44952/98 et 44953/98). Le Gouvernement estime en l'espèce que le recours fondé sur l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire répond aux conditions d'efficacité définies par la Cour, et est de nature à satisfaire aux exigences de l'article 13 de la Convention.

Les requérants estiment, quant à eux, que le recours garanti par l'article 13 n'est pas un recours pour obtenir une indemnisation mais une voie de recours susceptible de mettre fin à la violation en question, en l'occurrence susceptible de permettre l'accélération de la procédure.

Ils affirment que le recours fondé sur l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire ne présente ni intérêt ni « efficacité » puisqu'il ne permet pas de mettre un terme à l'instance, et ne saurait donc être considéré comme une voie de recours pertinente au regard de l'article 13 de la Convention.

La Cour rappelle que l'article 13 de la Convention exige « un recours interne habilitant à examiner le contenu d'un « grief défendable » fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié » ; ce recours « doit être « effectif » en pratique comme en droit » (voir Kudla c. Pologne précité, § 157).

La Cour relève que, dans la décision Giummarra et autres c. France du 12 juin 2001 (n° 61166/00), rendue sur une requête introduite en août 2000, elle a considéré que le recours de l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire avait, à la date du 20 septembre 1999, « acquis (...) un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins [de l']article 35 § 1 de la Convention ». Force est de constater que cette date est nettement postérieure à la date d'introduction de la présente requête. Or, c'est à cette date que l'« effectivité » du recours au sens de l'article 13 doit être appréciée, à l'instar de l'existence de voies de recours interne à épuiser au sens de l'article 35 § 1 de la Convention, ces deux dispositions présentant « d'étroites affinités » (arrêt Kudla précité, § 152).

En conséquence, pour conclure en l'espèce à la violation de l'article 13 de la Convention à l'égard des deux premiers requérants, il suffit à la Cour de constater qu'en tout état de cause, à la date d'introduction de la requête, l'effectivité « en pratique » et « en droit » du recours invoqué par le Gouvernement n'était pas avérée.

Partant, il y a eu violation de l'article 13 de la Convention à l'égard des deux premiers requérants. IV.

Le premier requérant demande, au titre de la satisfaction équitable, 80 000 FRF pour assurer « un effet dissuasif » à l'arrêt et 70 000 FRF au titre du préjudice moral.

Les héritiers de la deuxième requérante demandent 30 000 FRF pour assurer « un effet dissuasif » à l'arrêt, 50 000 FRF au titre du préjudice moral et 100 000 FRF au titre du pretium doloris .

Le Gouvernement estime que ces prétentions sont excessives et propose d'allouer 30 000 FRF au premier requérant et 15 000 FRF aux héritiers de la deuxième requérante.

La Cour estime que le premier requérant et la deuxième requérante ont subi un tort moral certain du fait de la durée de la procédure. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l'article 41, elle octroie à ce titre 7 500 euros (« EUR ») au premier requérant et 4 500 EUR aux héritiers de la deuxième requérante. B. Frais et dépens

Le premier requérant sollicite le paiement de la somme de 2 000 FRF au titre des frais engagés devant les juridictions internes. Il réclame en outre 26 500 FRF au titre des frais engagés devant les organes de la Convention, se décomposant comme suit : 15 000 FRF pour l'introduction de la requête devant la Commission, 5 000 FRF pour les courriers et mémoires produits après la communication de la requête au Gouvernement, et 6 500 FRF au titre des observations sur le fond après recevabilité, de l'exposé des prétentions pour la satisfaction équitable et de la recherche d'un règlement amiable.

Les héritiers de la deuxième requérante demandent 1 500 FRF au titre des frais engagés devant les juridictions internes. Ils sollicitent en outre le paiement de la somme de 4 500 FRF au titre des frais engagés devant les organes de la Convention, se décomposant comme suit : 2 000 FRF pour l'établissement du formulaire de requête, et 2 500 FRF pour les observations sur le fond après recevabilité, l'exposé des prétentions pour la satisfaction équitable et la recherche d'un règlement amiable.

Pour ce qui est des frais de la procédure devant les organes de la Convention, les requérants, qui étaient représentés par M. Bernardet, sociologue de profession, produisent copie de factures d'honoraires qui ne sont pas soumis à la taxe sur la valeur ajoutée, en application de l'article 293B du code général des impôts.

La Cour rappelle que les frais exposés devant les juridictions nationales ne peuvent être pris en compte que s'ils ont été engagés par les requérants pour faire redresser la violation de la Convention constatée. Elle relève en outre en l'espèce que les requérants avaient été admis au bénéfice de l'aide judiciaire totale pour la procédure devant le tribunal de grande instance de Paris. Elle note par ailleurs que les requérants ne justifient nullement les frais invoqués.

S'agissant des frais réclamés au titre de la procédure devant les organes de la Convention, la Cour rappelle, qu'en application de l'article 36 § 4 a) de son Règlement, un requérant ne peut être représenté, dans la procédure consécutive à une décision sur la recevabilité, que par un conseil habilité à exercer dans l'une quelconque des Parties contractantes. Ceci n'est pas le cas de M. Bernardet. Toutefois, la Cour admet que les deux premiers requérants ont dû engager des frais pour la procédure devant les organes de la Convention, en particulier avant la recevabilité de leur requête. En conséquence, la Cour décide, statuant en équité, d'allouer la somme totale de 1 000 EUR pour les frais relatifs aux actes antérieurs à la décision sur la recevabilité. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ' intérêt légal applicable en France à la date d ' adoption du présent arrêt est de 4,26 % l ' an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête irrecevable en tant qu'elle est introduite par le troisième requérant ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne les deux premiers requérants ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention en ce qui concerne les deux premiers requérants ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif, conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 7 500 EUR (sept mille cinq cents euros) au premier requérant et 4 500 EUR (quatre mille cinq cents euros) aux héritiers de la deuxième requérante, pour dommage moral ; ii. 1 000 EUR (mille euros) au total au premier requérant et aux héritiers de la deuxième requérante, pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ' un intérêt simple de 4,26 % l ' an à compter de l ' expiration dudit délai et jusqu ' au versement ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 juillet 2002 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président