SCAMACCIA contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 61282/00 prezentate de Patrizia SCAMACCIA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 septembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei este un resortisant italian, născut în 1955 și rezident la Bucciano (Benevent). Ascione, avocat în barou al lui Torre Annunziata (Naples). Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta are un apartament în Napoli, pe care tatăl ei îl închiriase în P.F. Printr-un act notificat la 4 iulie 1989, tatăl recurentei l-a informat pe chiriaș cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere și a solicitat instanței din Napoli să se prezinte în fața instanței din Napoli.

Printr-o ordonanță din 23 mai 1991, acesta din urmă a confirmat în mod oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 31 mai 1991 decembrie 1992. Această decizie a devenit executorie la 13 decembrie 1993. Între timp, la o dată nespecificată, tatăl reclamantei a decedat. La 28 decembrie 1993, reclamanta a indicat locatarului comanda de a elibera apartamentul. La 31 ianuarie 1994, ea i-a comunicat la lit. (a) că deportarea va fi executată la 11 februarie 1994, prin intermediul executorului justiției. La 30 mai 1994, reclamanta a făcut o declarație solemnă că avea o nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-i face reședința copiilor săi. Între 11 februarie 1994 și 21 iunie 2000, executorul judiciar a făcut douăzeci și unu de încercări de expulzare, toate prin eșec, deoarece reclamanta nu a putut niciodată să beneficieze de ajutorul forței publice pentru executarea procedurii de expulzare.

La 26 iulie 2000, reclamanta și-a recuperat apartamentul. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge cu privire la durata în executarea procedurii de deportare. Curtea a examinat, de asemenea, instanța din punctul de vedere al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în ceea ce privește dreptul de prorietate al reclamantei. Guvernul susține că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne; ea ar fi omis să sesizeze justiția administrativă pentru a contesta refuzul acordării de asistență forței publice. Recurenta denunță lipsa unei căi de atac interne și susține că prefectul nu a luat niciodată o decizie privind refuzul acordării de asistență publică. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Imobiliar Saffi (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 2774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V).

Întrucât Curtea nu are motiv să deroge de la concluziile sale anterioare, instanța guvernamentală trebuie, prin urmare, să fie respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză țin de un control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan. Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al recurentei nu pare disproporționată și, prin urmare, nu a încălcat art. 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că întârzierea acordării de asistență publică este justificată de ordinea de prioritate stabilită în conformitate cu cerințele de securitate publică.

În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu este mai competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele de execuție vor trebui stabilite de instanță. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, cererea nu poate fi declarată vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 61282/00 présentée par Patrizia SCAMACCIA contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 9 juillet 2002 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky, M me E. Steiner , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 14 septembre 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une ressortissante italienne, née en 1955 et résidant à Bucciano (Bénévent). Elle est représentée devant la Cour par M e C. Ascione, avocat au barreau de Torre Annunziata (Naples).

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. La requérante est propriétaire d’un appartement à Naples, que son père avait loué à P.F. Par un acte signifié le 4 juillet 1989, le père de la requérante informa le locataire de son intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail et assigna l’intéressé à comparaître devant le juge d’instance de Naples. Par une ordonnance du 23 mai 1991, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1992. Cette décision devint exécutoire le 13 décembre 1993. Entre temps, à une date non précisée, le père de la requérante décéda.

Le 28 décembre 1993, la requérante signifia au locataire le commandement de libérer l’appartement. Le 31 janvier 1994, elle lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 11 février 1994, par voie d’huissier de justice. Le 30 mai 1994, la requérante fit une déclaration solennelle qu’elle avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire l’habitation de ses enfants. Entre le 11 février 1994 et le 21 juin 2000, l’huissier de justice procéda à vingt et une tentatives d’expulsion, qui se soldèrent toutes par un échec, car la requérante n’a jamais pu bénéficier du concours de la force publique pour exécuter la procédure d’expulsion. Le 26 juillet 2000, la requérante récupéra son appartement.

EN DROIT La requérante se plaint, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée dans l’exécution de la procédure d’expulsion. La Cour a également examiné la requête sous l’angle de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, quant à l’atteinte au droit de proriété de la requérante. Le Gouvernement soutient que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes. Elle aurait omis de saisir la justice administrative pour contester le refus de lui octroyer l’assistance de la force publique. La requérante dénonce le défaut d’une voie de recours interne et soutient que le préfet n’a jamais pris une décision en matière de refus d’octroi de l’assistance de la force publique. La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté cette objection dans l’affaire Immobiliare Saffi (arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n° 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V).

La Cour n’ayant pas de motif de déroger à ses précédentes conclusions, l’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée. Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété de la requérante ne semble pas disproportionné et par conséquent, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1. En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement soutient que le retard dans l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par l’ordre de priorité établi selon les besoins en matière de sécurité publique.

En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la Loi n° 431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions devront désormais être fixées par le juge d’instance. La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président