KUBELKA contre la REPUBLIQUE TCHEQUE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48287/99 prezentate de Erik KUBELKA împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 9 iulie 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze judecători S. Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 6 iulie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul, Erik Kubelka, este cetățean ceh, născut în 1972 și rezident în Olomouc. În momentul depunerii cererii, acesta a fost reținut în închisoarea Mírov. Circumstanțele din jurul speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 2 august 1991, reclamantul a fost acuzat, în sensul articolului 160-1 din Codul de procedură penală, de fraudă comisă în aceeași zi. La 5 mai 1994, Curtea Regională de la Ostrava (krajský soud) a separat cauza reclamantului de cea a complicilor săi, pe motiv că recurentul refuzase să citească în lanț rapoartele de expertiză medicală. Complicii săi au fost condamnați de Curtea Regională la 9 mai 1994 și condamnarea lor a fost confirmată de Curtea Superioră de la Praga (Vrchní soud) la 23 octombrie 1995. La 21 aprilie 1997, Curtea Regională l-a recunoscut pe reclamant vinovat de fraudă și l-a condamnat la o pedeapsă de cinci ani. Tribunalul a statuat în verdictul său pe depozițiile multor martori audiați la tribunal, procesul-verbal întocmit în timpul recogniției, documentele scrise legate de tranzacția frauduloasă și rapoartele de expertiză în neurologie și psihiatrie. La 11 iulie 1997, reclamantul a solicitat această hotărâre, subminându-și nevinovăția și reproșând Curții Regionale că nu a respectat principiile fundamentale ale procedurii penale. El a susținut că a fost el însuși victima unei fraude, confundând două persoane cu același nume înainte de a efectua tranzacția a cărei natură nu știa că este frauduloasă și, astfel, și-a luat complicele drept membru al societății implicate în tranzacție. La 18 martie 1998, Curtea Superioră a lui Olomouc a respins cererea reclamantului ca fiind nejustificată, neconcludend un viciu de procedură care ar avea ca rezultat o decizie eronată. Potrivit reclamantului, la 20 martie 1998, acesta a introdus o acțiune constituțională (ústavní stížnost) La 25 mai 1998, unul dintre complicii reclamantului a făcut o declarație în favoarea nevinovăției acestuia. Reclamantul a fost reținut în iunie 1998, pentru a fi eliberat condiționat la 20 iunie 2001. Codul de procedură penală (Legea nr. 141/1961) L Potrivit articolului 160-1, anchetatorul intentează o urmărire penală în cazul în care faptele stabilite sugerează că o crimă a fost comisă și dacă există motive suficiente pentru a presupune că infracțiunea a fost comisă de o anumită persoană. Urmărirea penală începe, cel târziu, prin inculpare efectuată la începutul primului interogatoriu al persoanei vizate. GRIFS 1. Invocând art. 5 alin. (1), (3) și (5) din Convenție, reclamantul se plânge că a fost privat în mod arbitrar de libertatea sa. (2) Invocând art. 6 alin. (1) și (2) din Convenție, acesta se plânge de termenul rezonabil, de judecata sa penală și de nerespectarea principiului prezumției de nevinovăție de către instanțele naționale și denunță caracterul arbitrar al hotărârilor judecătorești care decurg din acest proces. (1) În primul rând, reclamantul se plânge că a fost privat de libertatea sa ca urmare a deciziilor considerate arbitrare, invocând art. 5 alineatul (1), art. 3 și art. 5 din Convenția care dispune în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu căile legale dacă este deținut în mod regulat după condamnarea de către o instanță competentă; (...) (c) dacă a fost arestat și reținut pentru a fi condus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de crimă sau de a comite o infracțiune, există motive întemeiate de a crede că este necesar să se împiedice comiterea unei infracțiuni sau de a se ascunde după executarea acesteia; (...) Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a fost acuzat în instanță. (...) Orice persoană care a fost arestată sau deținută în condiții care contravin dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri. Curtea observă că, după ce a fost informat cu privire la obstacolele în calea admisibilității cererii sale, reclamantul a transmis, la 13 noiembrie 1998, o copie a acțiunii sale constituționale în care se plângea că a fost condamnat fără dovezi, susținând că a introdus la 20 martie 1998. În aceste circumstanțe, chiar presupunând că reclamantul a sesizat într-adevăr Curtea Constituțională în termenul stabilit, căile de atac interne nu au fost epuizate așa cum se prevede la art. 35 alineatul (1) din convenție. Curtea ia notă în primul rând de faptul că acțiunea constituțională a reclamantului ar putea fi respinsă pentru vicii de formă, printre altele pe motiv că nu a fost reprezentată de un avocat. Apoi, în măsura în care Curtea Constituțională nu s-a pronunțat încă, cauza reclamantului ar fi prematură. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. (2) Reclamantul se plânge apoi de durata excesivă și de durata la care se face referire în procesul penal, precum și de nerespectarea principiului înculpării de nevinovăție de către instanțele naționale, invocând art. 6 alin. (1) și (2) care se citește după cum urmează: (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...). (2) Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa este stabilită legal. 2.1. În ceea ce privește durata procedurii, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să se comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 2.2. În ceea ce privește obiecțiunile rămase, Curtea consideră că, chiar dacă reclamantul a sesizat Curtea Constituțională în termenul stabilit, căile de atac interne nu au fost epuizate ca fiind impuse la art. 35 alineatul (1) din Convenție. Curtea ia notă de faptul că acțiunea constituțională a recurentului, presupus introdusă la 20 martie 1998, ar putea fi respinsă pentru vicii de formă, printre altele pe motiv că reclamantul nu a fost reprezentat de un avocat. Apoi, în măsura în care Curtea Constituțională nu a luat încă o hotărâre, cauza reclamantului ar fi prematură. În consecință, aceste obiecții trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea spătarului reclamantului întemeiat pe durata procedurii penale Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa greenier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 48287/99

présentée par Erik KUBELKA

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le

9 juillet 2002 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

Gaukur

Jörundsson

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

et

de

M

me

S. Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 6 juillet 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Erik Kubelka, est un ressortissant tchèque, né en 1972 et résidant à Olomouc. Au moment de l’introduction de la requête, il a été détenu dans la prison de Mírov.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 2 août 1991, le requérant fut inculpé, au sens de l’article 160-1 du code de procédure pénale, de fraude commise en complicité le même jour.

Le 5 mai 1994, la cour régionale de Ostrava

(krajský soud)

disjoignit l’affaire du requérant de celle de ses complices, au motif que le requérant avait refusé la lecture à l’audience des rapports d’expertise médicaux. Ses complices furent condamnés par la cour régionale le 9 mai 1994 et leur condamnation fut confirmée par la cour supérieure de Prague

(Vrchní soud)

le 23 octobre 1995.

Le 21 avril 1997, la cour régionale reconnut le requérant coupable de fraude et le condamna à une peine d’emprisonnement de cinq ans. La cour s’appuya dans son verdict sur les dépositions de nombreux témoins entendus à l’audience, le procès-verbal dressé lors de la récognition, les documents écrits liés à la transaction frauduleuse et les rapports d’expertise en neurologie et en psychiatrie.

Le 11 juillet 1997, le requérant interjeta appel de ce jugement, alléguant son innocence et reprochant à la cour régionale de ne pas avoir respecté les principes fondamentaux de la procédure pénale. Il fit valoir avoir été lui-même victime de fraude, ayant confondu deux personnes du même nom avant de procéder à la transaction dont il ne connaissait pas le caractère frauduleux et ayant ainsi pris son complice pour l’employé de la société impliquée dans la transaction.

Le 18 mars 1998, la cour supérieure de Olomouc rejeta l’appel du requérant comme injustifié, n’ayant pas constaté de vice de procédure qui aurait pour conséquence une décision erronée.

Selon le requérant, le 20 mars 1998, il introduisit un recours constitutionnel

(ústavní stížnost)

, se plaignant d’avoir été condamné sans preuves. Il allègue n’avoir reçu, jusqu’à ce jour, aucune réponse de la part de la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

.

Le 25 mai 1998, un des complices du requérant fit une déclaration en faveur de l’innocence de ce dernier.

Le requérant fut emprisonné en juin 1998, pour être mis en liberté conditionnelle le 20 juin 2001.

B.

Le droit interne pertinent

Code de procédure pénale (loi n° 141/1961)

L’article 23 stipule qu’il est possible de disjoindre l’affaire portant sur un des actes reprochés ou concernant un des inculpés, afin de faire accélérer la procédure ou pour un autre motif important.

Selon l’article 160-1, l’enquêteur engage une poursuite pénale si les faits établis donnent à penser qu’un délit a été commis et s’il y a des motifs suffisants pour supposer que le délit a été commis par une personne déterminée. La poursuite pénale commence, au plus tard, par l’inculpation faite au début du premier interrogatoire de la personne concernée.

GRIEFS

EN DROIT

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

:

a)

s’il est détenu régulièrement après condamnation par un tribunal compétent

; (...)

c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

; (...).

3.

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe

1

c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience. (...)

5.

Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.

»

La Cour note qu’après avoir été informé des obstacles à la recevabilité de sa requête, le requérant a fait parvenir, le 13 novembre 1998, une copie de son recours constitutionnel où il se plaint d’avoir été condamné sans preuves, alléguant l’avoir introduit le 20 mars 1998. Il n’aurait pas reçu de réponse jusqu’à ce jour.

Dans ces circonstances, même à supposer que le requérant ait en effet saisi la Cour constitutionnelle dans le délai imparti, les voies de recours internes n’ont pas été épuisées comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention. La Cour note avant tout que le recours constitutionnel du requérant serait peut-être rejeté pour vices de forme, entre autres au motif qu’il n’avait pas été représenté par un avocat. Puis, dans la mesure où la Cour constitutionnelle n’y a toujours pas statué, le grief du requérant serait prématuré.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

:

«

»

2.1. Quant à la durée de la procédure, la Cour

ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

2.2. Pour ce qui est des griefs restants, la Cour considère que, même à supposer que le requérant ait saisi la Cour constitutionnelle dans le délai imparti, les voies de recours internes n’ont pas été épuisées comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention. La Cour note que le recours constitutionnel du requérant, prétendument introduit le 20 mars 1998, serait peut-être rejeté pour vices de forme, entre autres au motif que le requérant n’avait pas été représenté par un avocat. Puis, dans la mesure où la Cour constitutionnelle n’y a toujours pas statué, le grief du requérant serait prématuré.

Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de la longueur de la procédure pénale

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P. Costa

Greffière

Président