NEHRU v. THE NETHERLANDS
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
NEHRU v. THE NETHERLANDS (CtEDO, 2002)
SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 52676/99 de către Joseph NEHRU împotriva Țărilor de Jos Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 27 august 2002 în calitate de Cameră compusă din J.-P. Președintele Costa Gaukur Jörundsson Bîrsan Jungwiert Butkevych dna Thomassen dna Mularoni judecători și dna S. Dollé Având în vedere cererea depusă la 9 noiembrie 1999 și înregistrată la 17 noiembrie 1999, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, Joseph Nehru, este un național din Sri Lanka, care s-a născut în 1955. Locul său actual este necunoscut. Cazul este urmărit în fața Curții de către dl. P.J. Schüller, avocat practicant la Amsterdam. Nu a fost depusă o scrisoare de autoritate. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul și aparent din dosarul Curții, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este un național din Sri Lanka de origine etnică tamilă. Reclamantul a intrat în Canada în decembrie 1986 și a solicitat statutul de refugiat. În august 1992, autoritățile canadiane l-au considerat „fondul credibil” și în martie 1993 l-au recunoscut ca refugiat în temeiul Convenției din 1951 privind statutul refugiaților. Reclamantul a adunat treisprezece condamnari între 1989 și 1995: a fost considerat vinovat, printre altele, de , furt, folosirea ilegală a cardului de credit obținut prin crimă, agresiune și trafic de cocaină. În 1996 autoritățile canadiane l-au pus la curent că el a fost un pericol pentru public. În ciuda acestui lucru, el a fost condamnat de două ori în 1998 pentru traficul în narcotice și pentru furt. Autoritățile canadiane de imigrare au elaborat un „profil de pericol” care conține o evaluare a riscului pe care reclamantul îl va executa dacă ar reveni în țara sa de origine. Acest document, care a fost datat din 15 iunie 1999, afirmă că, în tinerețe, reclamantul s-a alăturat Frontului Tamil al Eliberării Unite (TULF – o organizație politică), dar, atunci când a fost invitat să se alăture Tigrilor de Eliberare al Tamilului Eelam (LTTE), el a refuzat. Cu toate acestea, se menționează că a fost arestat de trei ori (în 1983, 1985 și 1986) cu suspiciune de a fi membru LTTE, dar eliberat după zece până la douăzeci de zile. Documentul încheie: „Obiectul poate fi în pericol după întoarcerea în Sri Lanka; totuși, pericolul pentru societatea canadiană depășește orice risc pe care îl poate confrunta subiectul.” Reclamantul a fost deportat din Canada. La 18 august 1999, reclamantul a solicitat azil în Țările de Jos în timpul tranzitării către Sri Lanka. Reclamantul a fost interogat de două ori de către oficialii Ministerului Justiției, la 18 și 19 august 1999. Prin scrisoarea din 22 septembrie 1999, Guvernul canadian a informat subministrul Justiției ( Staatssecretaris van Justitie ) că ar lua înapoi reclamantul. La 24 septembrie 1999, ministrul Adjunct al Justiției a emis o decizie de respingere a cererii de azil al reclamantului.Decizia s-a bazat pe considerația că autoritățile canadiane sunt dispuse să retragă reclamantul. Întrucât Canada a fost parte atât la Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților, cât și la Convenția de la 1984 împotriva torturei și a altor tratamente sau pedepsele crude, neumane sau degradante, subministrul a considerat că siguranța reclamantului este suficient de garantată. Prin urmare, nu este necesar să se întocmească în fondul afirmațiilor reclamantului. Reclamantul a solicitat președintelui Curții Regionale ( arrondissementsrechtbank ) din Haga, ședința la Haarlem, pentru o măsură provizorie care împiedică expulzarea sa. O audiere a avut loc la 8 octombrie 1999. Președintele Curții Regionale a hotărât la 3 noiembrie 1999. 1999, respingând cererea reclamantului de măsuri provizorii și hotărând, în același timp, că cererea de azil a solicitatului nu a fost justificată cu privire la fondul său. Raționamentul a fost în mare parte același ca cel pe care decizia ministrului adjunct a fost bazată. În plus, s-a remarcat că guvernul canadian va permite reclamantului să solicite o ședere a expulzării repetate din Canada. La 9 noiembrie 1999, reclamantul a solicitat Curții o măsură intermediară în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții, având în vedere faptul că nu exista nicio garanție că autoritățile canadiane nu-l vor returna în Sri Lanka, în cazul în care ar fi în pericol de tratament contrar articolului 3 din Convenție. La 10 noiembrie 1999, președintele primei secțiuni a hotărât să nu indice o astfel de măsură. La 15 noiembrie 1999, reclamantul a depus o a doua cerere de azil la autoritățile Țărilor de Jos. La 17 noiembrie 1999, grefierul primei Camere a Curții, autorizat corespunzător de președintele Camerei, a notificat guvernului părții interesate introducerea cererii (art. 40 din Regulamentul Curții). Reclamantul a fost deportat în Canada la 18 noiembrie 1999. Potrivit informațiilor obținute de avocatul reclamantului, reclamantul a fost deportat din Canada în Sri Lanka în ziua următoare. Nu se știe dacă reclamantul a încercat să întârzie expulziarea sa repetată. La 31 ianuarie 2001, Registrul Curții a scris dlui Schüller, solicitându-i să prezinte o scrisoare de autoritate și să informeze Curții cu privire la soarta reclamantului și locația acestora, precum și dacă reclamantul a dorit să continue procedura. Dl Schüller a răspuns că a încercat, atât de el însuși, cât și prin intercesiunea Ministerului Justiției din Olanda, să obțină informații de la Guvernul canadian cu privire la soarta și locația reclamantului. Guvernul canadian, totuși, a indicat că legislația canadiană privind confidențialitatea a fost împiedicată să furnizeze astfel de informații. Dl Schüller a scris reclamantului la ultima adresă cunoscută din Sri Lanka, dar nu a primit niciun răspuns. În răspuns la o anchetă a Registrului prin scrisoarea din 5 octombrie 2001, dl Schüller a declarat că i-a dat reclamantului cartea profesională și, de asemenea, că reclamantul are în posesia documentelor cu numele și adresa de birou a acestuia, adică a dlui Schüller. art. 15c din Legea privind extraterestrii din 1965, în conformitate cu momentul respectiv, prevedea, în parte relevantă: „1. O cerere de admitere ca refugiat este respinsă ca fiind evident nefondată dacă: ... este evident că o țară de reședință anterioară va admite extraterestrul până când nu a găsit protecție durabilă în altă parte; ...” COMPLAINTS Se presupune, în numele reclamantului, că deportarea reclamantului în Canada, în absența garanțiilor că nu ar fi fost deportat de acolo în Sri Lanka, implică expunerea reclamantului la pericolul de tortură sau de tratamente sau pedepsele inumane sau degradante, în conformitate cu art. 3 din convenție. art. 37 din Convenție prevede următoarele: „1. În orice etapă a procedurii, Curtea poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în cazul în care circumstanțele conduc la concluzia că (a) reclamantul nu intenționează să își continue cererea; sau (b) chestiunea a fost rezolvată; sau (c) din orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii. Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolul respectiv, poate decide să restabilească o cerere la lista sa de cazuri, dacă consideră că circumstanțele justifică o astfel de curs.” Nu a fost depus niciun document din care se pare că reclamantul a autorizat dl Schüller să urmărească cererea în fața Curții. Într-o cerere de a prezenta un astfel de document, dl Schüller a explicat că nu a putut relua contactul cu reclamantul. În continuare, el a declarat, într-o scrisoare din 23 februarie 2001: „În ceea ce privește scrisoarea autorității, aș dori să menționez următoarea poziție. Clientul meu a exprimat dorința de a continua procedurile legale împotriva expulzării sale. Această intenție a clientului meu a fost prevăzută în semnarea celei de-a doua cereri de azil. La 17 noiembrie 1999, Curtea a emis o notă de urgență cu privire la art. 40. Guvernul Țărilor de Jos a returnat cu forță clientul meu în Canada în ziua următoare. După aceea am primit formularele necesare de către Curte, inclusiv scrisoarea autorității. Prin urmare, nu mai eram în măsură să-mi las clienții să semneze scrisoarea. Intențiile sale sunt totuși neechilibrate: el nu a vrut să se întoarcă în Sri Lanka și Canada. Procedura în numele său la nivel național au clarificat această intenție. Eficacitatea Convenției în cazurile de azil ar fi foarte limitată și ar fi subminată dacă un stat membru ar putea, prin expulzare oportună și fără a lua în considerare în mod corespunzător emiterea unei note de urgență, să împiedice un reclamant să caute recurs în fața Curții. Prin urmare, solicit ca a doua cerere de azil să fie citită ca o scrisoare de autoritate atâta timp cât nu există indicații care să facă obiectul contrarului.” Curtea constată, de la început, că nu poate constata că reclamantul nu mai dorește să își continue cererea; nici nu s-a rezolvat problema. A fost depusă o cerere în numele reclamantului de azil din 15 noiembrie 1999 cu semnătura inițială. Cu toate acestea, acest document nu poate fi interpretat ca autorizarea dlui Schüller de a urmări o cerere în fața Curții în numele reclamantului. Curtea constată că, în jurul timpului în care a părăsit Olanda (18 Noiembrie 1999), reclamantul a fost în posesia tuturor informațiilor pe care le-ar putea solicita să le contacteze pe dl Schüller. Din orice motiv, reclamantul nu a contactat fostul său reprezentant de atunci. Dorința reclamantului de a rămâne în Țările de Jos, cu toate acestea exprimată în mod clar, nu justifică, indiferent de circumstanțe, examinarea cazului. Având în vedere imposibilitatea de a înființa orice comunicare cu reclamantul, Curtea consideră că dl Schüller nu poate continua în mod semnificativ procedurile în fața acesteia. Astfel, Curtea constată că examinarea suplimentară a cazului nu este justificată. Prin urmare, cererea ar trebui să fie eliminată din lista de cazuri a Curții (cf. hotărârea Ali c. Elveția din 5 august 1998, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1998-V, p. 2148-49, § 32). Deși Curtea nu ar exclude faptul că o expulzie efectuată rapid ar putea frustra încercările reclamantului de a obține protecția la care are dreptul în temeiul Convenției, Curtea constată că nu există nici o indicație că reclamantul, în cursul perioadei care au trecut de la expulzarea sa din Țările de Jos, a căutat, într-un fel sau altul, să contacteze avocatul său în Țările de Jos în ceea ce privește cererea sa. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate să concludă că nu există nici o indicație a faptului că reclamantul intenționează să își urmeze cererea. În această concluzie, Curtea și-a luat în considerare competența în temeiul articolului 37 § 2 din convenție de a restabili cazul în lista de cazuri, dacă consideră că circumstanțele justifică acest curs. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să excludă cererea din lista de cazuri.