Nehru împotriva Țărilor de Jos

SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 52676/99 de către Joseph NEHRU împotriva Țărilor de Jos Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 27 august 2002 în calitate de Cameră compusă din J.-P. Președintele Costa Gaukur Jörundsson Bîrsan Jungwiert Butkevych dna Thomassen dna Mularoni judecători și dna S. Dollé Având în vedere cererea depusă la 9 noiembrie 1999 și înregistrată la 17 noiembrie 1999, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, Joseph Nehru, este un național din Sri Lanka, care s-a născut în 1955. Locul său actual este necunoscut. Cazul este urmărit în fața Curții de către dl. P.J. Schüller, avocat practicant la Amsterdam. Nu a fost depusă o scrisoare de autoritate.

Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul și aparent din dosarul Curții, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este un național din Sri Lanka de origine etnică tamilă. Reclamantul a intrat în Canada în decembrie 1986 și a solicitat statutul de refugiat. În august 1992, autoritățile canadiane l-au considerat „fondul credibil” și în martie 1993 l-au recunoscut ca refugiat în temeiul Convenției din 1951 privind statutul refugiaților. Reclamantul a adunat treisprezece condamnari între 1989 și 1995: a fost considerat vinovat, printre altele, de , furt, folosirea ilegală a cardului de credit obținut prin crimă, agresiune și trafic de cocaină. În 1996 autoritățile canadiane l-au pus la curent că el a fost un pericol pentru public.

În ciuda acestui lucru, el a fost condamnat de două ori în 1998 pentru traficul în narcotice și pentru furt. Autoritățile canadiane de imigrare au elaborat un „profil de pericol” care conține o evaluare a riscului pe care reclamantul îl va executa dacă ar reveni în țara sa de origine. Acest document, care a fost datat din 15 iunie 1999, afirmă că, în tinerețe, reclamantul s-a alăturat Frontului Tamil al Eliberării Unite (TULF – o organizație politică), dar, atunci când a fost invitat să se alăture Tigrilor de Eliberare al Tamilului Eelam (LTTE), el a refuzat. Cu toate acestea, se menționează că a fost arestat de trei ori (în 1983, 1985 și 1986) cu suspiciune de a fi membru LTTE, dar eliberat după zece până la douăzeci de zile.

Documentul încheie: „Obiectul poate fi în pericol după întoarcerea în Sri Lanka; totuși, pericolul pentru societatea canadiană depășește orice risc pe care îl poate confrunta subiectul.” Reclamantul a fost deportat din Canada. La 18 august 1999, reclamantul a solicitat azil în Țările de Jos în timpul tranzitării către Sri Lanka. Reclamantul a fost interogat de două ori de către oficialii Ministerului Justiției, la 18 și 19 august 1999. Prin scrisoarea din 22 septembrie 1999, Guvernul canadian a informat subministrul Justiției ( Staatssecretaris van Justitie ) că ar lua înapoi reclamantul. La 24 septembrie 1999, ministrul Adjunct al Justiției a emis o decizie de respingere a cererii de azil al reclamantului.Decizia s-a bazat pe considerația că autoritățile canadiane sunt dispuse să retragă reclamantul.

Întrucât Canada a fost parte atât la Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților, cât și la Convenția de la 1984 împotriva torturei și a altor tratamente sau pedepsele crude, neumane sau degradante, subministrul a considerat că siguranța reclamantului este suficient de garantată. Prin urmare, nu este necesar să se întocmească în fondul afirmațiilor reclamantului. Reclamantul a solicitat președintelui Curții Regionale ( arrondissementsrechtbank ) din Haga, ședința la Haarlem, pentru o măsură provizorie care împiedică expulzarea sa. O audiere a avut loc la 8 octombrie 1999. Președintele Curții Regionale a hotărât la 3 noiembrie 1999. 1999, respingând cererea reclamantului de măsuri provizorii și hotărând, în același timp, că cererea de azil a solicitatului nu a fost justificată cu privire la fondul său.

Raționamentul a fost în mare parte același ca cel pe care decizia ministrului adjunct a fost bazată. În plus, s-a remarcat că guvernul canadian va permite reclamantului să solicite o ședere a expulzării repetate din Canada. La 9 noiembrie 1999, reclamantul a solicitat Curții o măsură intermediară în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții, având în vedere faptul că nu exista nicio garanție că autoritățile canadiane nu-l vor returna în Sri Lanka, în cazul în care ar fi în pericol de tratament contrar articolului 3 din Convenție. La 10 noiembrie 1999, președintele primei secțiuni a hotărât să nu indice o astfel de măsură. La 15 noiembrie 1999, reclamantul a depus o a doua cerere de azil la autoritățile Țărilor de Jos.

La 17 noiembrie 1999, grefierul primei Camere a Curții, autorizat corespunzător de președintele Camerei, a notificat guvernului părții interesate introducerea cererii (art. 40 din Regulamentul Curții). Reclamantul a fost deportat în Canada la 18 noiembrie 1999. Potrivit informațiilor obținute de avocatul reclamantului, reclamantul a fost deportat din Canada în Sri Lanka în ziua următoare. Nu se știe dacă reclamantul a încercat să întârzie expulziarea sa repetată. La 31 ianuarie 2001, Registrul Curții a scris dlui Schüller, solicitându-i să prezinte o scrisoare de autoritate și să informeze Curții cu privire la soarta reclamantului și locația acestora, precum și dacă reclamantul a dorit să continue procedura.

Dl Schüller a răspuns că a încercat, atât de el însuși, cât și prin intercesiunea Ministerului Justiției din Olanda, să obțină informații de la Guvernul canadian cu privire la soarta și locația reclamantului. Guvernul canadian, totuși, a indicat că legislația canadiană privind confidențialitatea a fost împiedicată să furnizeze astfel de informații. Dl Schüller a scris reclamantului la ultima adresă cunoscută din Sri Lanka, dar nu a primit niciun răspuns. În răspuns la o anchetă a Registrului prin scrisoarea din 5 octombrie 2001, dl Schüller a declarat că i-a dat reclamantului cartea profesională și, de asemenea, că reclamantul are în posesia documentelor cu numele și adresa de birou a acestuia, adică a dlui Schüller.

art. 15c din Legea privind extraterestrii din 1965, în conformitate cu momentul respectiv, prevedea, în parte relevantă: „1. O cerere de admitere ca refugiat este respinsă ca fiind evident nefondată dacă: ... este evident că o țară de reședință anterioară va admite extraterestrul până când nu a găsit protecție durabilă în altă parte; ...” COMPLAINTS Se presupune, în numele reclamantului, că deportarea reclamantului în Canada, în absența garanțiilor că nu ar fi fost deportat de acolo în Sri Lanka, implică expunerea reclamantului la pericolul de tortură sau de tratamente sau pedepsele inumane sau degradante, în conformitate cu art. 3 din convenție. art. 37 din Convenție prevede următoarele: „1.

În orice etapă a procedurii, Curtea poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în cazul în care circumstanțele conduc la concluzia că (a) reclamantul nu intenționează să își continue cererea; sau (b) chestiunea a fost rezolvată; sau (c) din orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii. Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolul respectiv, poate decide să restabilească o cerere la lista sa de cazuri, dacă consideră că circumstanțele justifică o astfel de curs.” Nu a fost depus niciun document din care se pare că reclamantul a autorizat dl Schüller să urmărească cererea în fața Curții.

Într-o cerere de a prezenta un astfel de document, dl Schüller a explicat că nu a putut relua contactul cu reclamantul. În continuare, el a declarat, într-o scrisoare din 23 februarie 2001: „În ceea ce privește scrisoarea autorității, aș dori să menționez următoarea poziție. Clientul meu a exprimat dorința de a continua procedurile legale împotriva expulzării sale. Această intenție a clientului meu a fost prevăzută în semnarea celei de-a doua cereri de azil. La 17 noiembrie 1999, Curtea a emis o notă de urgență cu privire la art. 40. Guvernul Țărilor de Jos a returnat cu forță clientul meu în Canada în ziua următoare. După aceea am primit formularele necesare de către Curte, inclusiv scrisoarea autorității.

Prin urmare, nu mai eram în măsură să-mi las clienții să semneze scrisoarea. Intențiile sale sunt totuși neechilibrate: el nu a vrut să se întoarcă în Sri Lanka și Canada. Procedura în numele său la nivel național au clarificat această intenție. Eficacitatea Convenției în cazurile de azil ar fi foarte limitată și ar fi subminată dacă un stat membru ar putea, prin expulzare oportună și fără a lua în considerare în mod corespunzător emiterea unei note de urgență, să împiedice un reclamant să caute recurs în fața Curții. Prin urmare, solicit ca a doua cerere de azil să fie citită ca o scrisoare de autoritate atâta timp cât nu există indicații care să facă obiectul contrarului.” Curtea constată, de la început, că nu poate constata că reclamantul nu mai dorește să își continue cererea; nici nu s-a rezolvat problema.

A fost depusă o cerere în numele reclamantului de azil din 15 noiembrie 1999 cu semnătura inițială. Cu toate acestea, acest document nu poate fi interpretat ca autorizarea dlui Schüller de a urmări o cerere în fața Curții în numele reclamantului. Curtea constată că, în jurul timpului în care a părăsit Olanda (18 Noiembrie 1999), reclamantul a fost în posesia tuturor informațiilor pe care le-ar putea solicita să le contacteze pe dl Schüller. Din orice motiv, reclamantul nu a contactat fostul său reprezentant de atunci. Dorința reclamantului de a rămâne în Țările de Jos, cu toate acestea exprimată în mod clar, nu justifică, indiferent de circumstanțe, examinarea cazului. Având în vedere imposibilitatea de a înființa orice comunicare cu reclamantul, Curtea consideră că dl Schüller nu poate continua în mod semnificativ procedurile în fața acesteia.

Astfel, Curtea constată că examinarea suplimentară a cazului nu este justificată. Prin urmare, cererea ar trebui să fie eliminată din lista de cazuri a Curții (cf. hotărârea Ali c. Elveția din 5 august 1998, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1998-V, p. 2148-49, § 32). Deși Curtea nu ar exclude faptul că o expulzie efectuată rapid ar putea frustra încercările reclamantului de a obține protecția la care are dreptul în temeiul Convenției, Curtea constată că nu există nici o indicație că reclamantul, în cursul perioadei care au trecut de la expulzarea sa din Țările de Jos, a căutat, într-un fel sau altul, să contacteze avocatul său în Țările de Jos în ceea ce privește cererea sa. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate să concludă că nu există nici o indicație a faptului că reclamantul intenționează să își urmeze cererea.

În această concluzie, Curtea și-a luat în considerare competența în temeiul articolului 37 § 2 din convenție de a restabili cazul în lista de cazuri, dacă consideră că circumstanțele justifică acest curs. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să excludă cererea din lista de cazuri.

SECOND SECTION

DECISION Application no. 52676/99 by Joseph NEHRU against the Netherlands The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 27 August 2002 as a Chamber composed of Mr J.-P. Costa , President , Mr Gaukur Jörundsson , Mr C. Bîrsan , Mr K. Jungwiert , Mr V. Butkevych , Mrs W. Thomassen , Mrs A. Mularoni , judges , and Mrs S. Dollé , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 9 November 1999 and registered on 17 November 1999, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Joseph Nehru, is a Sri Lankan national, who was born in 1955. His current whereabouts are unknown. The case is being pursued before the Court by Mr P.J. Schüller, a lawyer practising in Amsterdam.

A letter of authority has not been submitted. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant and apparent from the Court’s case-file, may be summarised as follows. The applicant is a Sri Lankan national of Tamil ethnic origin. The applicant entered Canada in December 1986 and claimed refugee status. In August 1992 the Canadian authorities found him to have “credible basis” and in March 1993 they recognised him as a refugee under the 1951 Convention relating to the Status of Refugees. The applicant amassed thirteen convictions between 1989 and 1995: he was found guilty of, inter alia , theft, unlawful use of a credit card obtained by crime, assault, and dealing in cocaine.

In 1996 the Canadian authorities put him on notice that he was a danger to the public. Despite this, he was convicted twice in 1998 for dealing in narcotics and for theft. The Canadian immigration authorities drew up a “danger profile” containing an assessment of the risk the applicant would run if returned to his country of origin. This document, which was dated 15 June 1999, states that in his youth the applicant joined the Tamil United Liberation Front (TULF – a political organisation) but, when invited to join the Liberation Tigers of Tamil Eelam (LTTE), he refused. Nonetheless it is stated that he was arrested three times (in 1983, 1985 and 1986) on suspicion of being an LTTE member, but released after ten to twenty days.

The document concludes: “The subject may be at risk upon return to Sri Lanka; however, the danger to Canadian society outweighs any risk the subject may face.” The applicant was deported from Canada. On 18 August 1999 the applicant applied for asylum in the Netherlands while in transit to Sri Lanka. The applicant was interrogated twice by Ministry of Justice officials, on 18 and 19 August 1999. By letter of 22 September 1999 the Canadian Government informed the Deputy Minister of Justice ( Staatssecretaris van Justitie ) that they would take the applicant back. On 24 September 1999 the Deputy Minister of Justice issued a decision rejecting the applicant’s asylum claim. The decision was based on the consideration that the Canadian authorities were prepared to take the applicant back.

Since Canada was a party to both the 1951 Geneva Convention relating to the Status of Refugees and the 1984 Convention against Torture and Other Cruel, Inhuman or Degrading Treatment or Punishment, the Deputy Minister considered that the applicant’s safety was sufficiently guaranteed. It was therefore not necessary to go into the merits of the applicant’s claims. The applicant applied to the President of the Regional Court ( arrondissementsrechtbank ) of The Hague, sitting in Haarlem, for a provisional measure preventing his expulsion. A hearing was held on 8 October 1999. The President of the Regional Court gave a decision on 3 November 1999, dismissing the applicant’s request for a provisional measure and deciding at the same time that the applicant’s asylum claim was unfounded on the merits.

The reasoning was largely the same as that on which the Deputy Minister’s decision was based. It was noted in addition that the Canadian Government would allow the applicant to apply for a stay of his repeated expulsion from Canada. On 9 November 1999 the applicant applied to the Court for an interim measure under Rule 39 of the Rules of Court on the ground that there was no guarantee that the Canadian authorities would not return him to Sri Lanka, where he would be at risk of treatment contrary to Article 3 of the Convention. On 10 November 1999 the President of the First Section decided not to indicate such a measure. On 15 November 1999 the applicant lodged a second application for asylum with the Netherlands authorities.

On 17 November 1999 the Registrar of the First Chamber of the Court, duly authorised by the President of the Chamber, notified the Government of the respondent Party of the introduction of the application (Rule 40 of the Rules of Court). The applicant was deported to Canada on 18 November 1999. According to information obtained from the applicant’s lawyer, the applicant was deported from Canada to Sri Lanka the following day. It is not known whether the applicant sought to delay his repeated expulsion. On 31 January 2001 the Registry of the Court wrote to Mr Schüller, asking him to submit a letter of authority and to inform the Court of the applicant’s fate and whereabouts, and also whether the applicant wished to pursue the proceedings.

Mr Schüller replied that he had attempted, both by himself and through the intercession of the Netherlands Ministry of Justice, to obtain information from the Canadian Government on the applicant’s fate and whereabouts. The Canadian Government, however, had indicated that it was prevented by Canadian privacy legislation from giving such information. Mr Schüller had written to the applicant at his last known address in Sri Lanka but had received no reply. In reply to an enquiry of the Registry by letter of 5 October 2001, Mr Schüller stated that he had given the applicant his professional card and also that the applicant was in possession of documents bearing his – i.e. Mr Schüller’s – name and office address.

B. Relevant domestic law Article 15c of the 1965 Aliens Act, as in force at the relevant time, provided, in relevant part: “1. An application for admission as a refugee shall be rejected as manifestly ill-founded if: ... c. it is apparent that a country of prior residence will admit the alien until he has found durable protection elsewhere; ...” COMPLAINTS It is alleged on the applicant’s behalf that the applicant’s deportation to Canada, in the absence of guarantees that he would not be deported from there to Sri Lanka, involved exposing the applicant to the danger of torture or inhuman or degrading treatment or punishment, contrary to Article 3 of the Convention. THE LAW Article 37 of the Convention provides as follows: “1.

The Court may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to the conclusion that (a) the applicant does not intend to pursue his application; or (b) the matter has been resolved; or (c) for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application. However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto so requires. 2. The Court may decide to restore an application to its list of cases if it considers that the circumstances justify such a course.” No document has been submitted from which it appears that the applicant authorised Mr Schüller to pursue the application before the Court.

Asked to produce such a document, Mr Schüller explained that he had been unable to resume contact with the applicant. He further stated, in a letter dated 23 February 2001: “With regard to the letter of authority, I would like to state the following position. My client expressed the wish to continue legal proceedings against his expulsion. This intention of my client was stipulated in the signing of the second asylum request. On 17 November 1999 the Court issued an urgency note on the Rule 40. The Government of the Netherlands forcefully returned my client to Canada the following day. Afterwards I received the required forms by the Court, including the letter of authority. I was thus no longer in a position to let my client sign the letter.

His intentions are however unequivocal: he did not want to return to Sri Lanka and Canada. Proceedings on his behalf at a national level have made that intention clear. The effectiveness of the Convention in asylum cases would be seriously limited and undermined if a member state could, by expedient expulsion and without due consideration to the issuing of an urgency note, prevent an applicant from seeking redress to the Court. I therefore request the second asylum request to be read as a letter of authority so long as there are no indications to the contrary.” The Court notes at the outset that it cannot find it established that the applicant no longer wishes to pursue his application; nor has the matter been resolved.

A request in the applicant’s name for asylum dated 15 November 1999 and bearing an original signature has been submitted. However, this document cannot be construed as authorising Mr Schüller to pursue an application before the Court in the applicant’s name. The Court notes that, around the time when he left the Netherlands (18 November 1999), the applicant was in possession of all the information he might require to get in touch with Mr Schüller. For whatever reason, the applicant has not contacted his former representative since then. The applicant’s wish to remain in the Netherlands, however clearly expressed, does not, irrespective of the circumstances, justify pursuing the examination of the case.

Given the impossibility of establishing any communication with the applicant, the Court considers that Mr Schüller cannot now meaningfully pursue the proceedings before it. That being so, the Court finds that further examination of the case is not justified. The application should therefore be struck out of the Court’s list of cases (cf. the Ali v. Switzerland judgment of 5 August 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-V, pp. 2148-49, § 32). Although the Court would not exclude that an expulsion carried out speedily might frustrate an applicant’s attempts to obtain the protection to which he or she is entitled under the Convention, the Court notes that there is no indication that the applicant, during the period that has elapsed since his expulsion from the Netherlands, has sought in one way or another to contact his lawyer in the Netherlands in relation to his application.

In these circumstances, the Court cannot but conclude that there is no indication whatsoever that the applicant intends to pursue his application. In reaching this conclusion, the Court has taken into account its competence under Article 37 § 2 of the Convention to restore the case to its list of cases if it considers that the circumstances justify such a course. For these reasons, the Court unanimously Decides to strike the application out of its list of cases. S. Dollé J.-P. Costa Registrar President