cererii nr. 73403/01
prezentată de Jaromír TUREK
împotriva Republicii Cehe
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), ședință la 27 august 2002 într-o cameră compusă din
d-nii
J.-P. Costa,
președinte,
Gaukur Jörundsson,
d-nele
judecători,
și d-na
grefier de secție,
Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 24 august 2001,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, Jaromír Turek, este un cetățean ceh, născut în 1923, domiciliat la Praga și rezident în prezent la Ventura (California, Statele Unite ale Americii).
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
De la 1948, reclamantul locuiește în Statele Unite, după ce a fugit de regimul comunist. În anii optzeci, a cerut autorităților cehoslovace de mai multe ori permisiunea de a se întoarce în țară, dar autoritățile s-au opus.
După moartea tatălui său, a devenit proprietar al unui teren situat la Praga.
În aprilie 1987, a primit o scrisoare de la comitetul național de sector din Praga 10 (obvodní národní výbor) ("comitetul") care i-a anunțat că potrivit planului de ocupare a terenurilor, terenul era destinat construirii unei case de familie. Din acest motiv, reclamantul a fost invitat să vândă terenul Statului, prin intermediul unui reprezentant; în caz contrar, o procedură de expropriere ar fi fost inițiată. Pentru a evita exproprierea, reclamantul a semnat procura (plná moc) și a dat astfel foștei sale mătuși J.P. puterea de a negocia vânzarea.
La 16 octombrie 1987, J.P. a semnat contractul de vânzare referitor la terenul deținut de reclamant. Potrivit spuselor acestuia, J.P. i s-a arătat, în cursul negocierilor în comitet, decizia de expropriere care era deja gata, în timp ce era amenințată că în caz de refuz de a semna contractul, fiica ei (soția reclamantului) ar putea fi refuzată la intrarea în Cehoslovacia. De acum, reclamantul susține că consimțământul lui J.P. a fost smuls prin violență, violență care a dus la nulitatea contractului de vânzare.
La 15 februarie 1988, comitetul atribui terenul în folosință personală a lui I.D., care a construit o casă pe acest teren în decembrie 1989. La 1 decembrie 1989, reclamantul a cerut comitetului să-i restituie în mod amiabil terenul pe care l-ar fi cedat sub amenințarea exproprierii. Comitetul a refuzat să satisfacă această cerere.
La 13 februarie 1990, a intentat acțiune în fața tribunalului de sector din Praga 10 (obvodní soud) împotriva lui I.D., pentru a obține restituirea terenului litigios (žaloba na vyklizení pozemku). Și-a invocat argumentul că contractul de vânzare din 1987, precum și acordul constitutiv de drept de folosință personală în favoarea lui I.D., erau invalide deoarece nu consimțise la vânzare decât sub amenințare de violență și în condiții net dezavantajoase.
La 9 iulie 1991, acțiunea sa a fost respingă. După apelul acestuia, curtea municipală din Praga (městský soud) a anulat sentința trimițând cauza tribunalului pentru a examina în detaliu circumstanțele cedării terenului.
La 19 martie 1993, reclamantul și-a lărgit acțiunea îndreptând-o și împotriva oficiului de sector din Praga 10 (obvodní úřad) și invocând nulitatea contractului din 1987, cauzată de imprecizia procurei date lui J.P.
La 24 martie 1993, tribunalul de sector a admis această lărgire și a respins-o în totalitate, considerând că reclamantul nu a demonstrat nici constrângerea în cazul încheierii contractului, nici condiții net dezavantajoase, că acceptase plata prețului de cumpărare, neavând obiecții decât în decembrie 1989, și că contractul era deci valabil.
Reclamantul a apelat această sentință, contestând opinia tribunalului conform căreia procura delimitată suficient mandatul lui J.P. pentru ca aceasta să poată încheia contractul de vânzare, și invocând lipsa volanței de a vinde terenul. Potrivit acestuia, Statul dorea să se apodere de teren cu orice preț, menținând aparența legalității și recurgând la metode de intimidare.
La 16 mai 1995, curtea municipală a reformulat sentința după ce a examinat favorabil reclamantului chestiunea prejudiciabilă privind nulitatea contractului, și a hotărât că I.D. era obligată să-i restituie terenul. A remarcat că la momentul încheierii contractului, reclamantul nu avea nici un mijloc de a-și realiza dreptul de proprietate și că, în consecință, nu avea altă alegere decât să se conformeze presiunii autorităților, fără ca să existe consimțământul său liber. Din aceste motive, curtea a fost de părere că contractul de vânzare, precum și acordul constitutiv de drept de folosință personală, erau anulate, I.D. neavând niciodată dobândit dreptul de proprietate și al reclamantului neavând încetate niciodată. Potrivit curții, principiul legalității cesiunii de proprietate trebuia să primeze aici asupra protecției unei posibile bune-credințe a cumpărătorului.
În continuare, I.D. a profitat de dreptul sa de a introduce un pourvoi în casație (cassation) împotriva hotărârii în apel prin care sentința de primă instanță fusese reformulată. Alega că argumentul derivat din lipsa consimțământului liber nu era susținut și că concluziile juridice ale curții de apel nu erau conforme cu legea.
La 30 octombrie 1997, Curtea Supremă (Nejvyšší soud) a satisfăcut pouvoi-ul în casație al lui I.D., a anulat decizia din 16 mai 1995 și a trimis cauza curții municipale. A remarcat, printre altele:
"Potrivit teoriei dreptului, (...) contractantul nu acționează liber, dar sub presiune care poate fi directă - cum ar fi o violență fizică (fyzické donucení) - sau atunci când este o amenințare fără titlu (bezprávná výhrůžka). În cazul de față, doar amenințarea fără titlu intră în calcul. Poate fi definită ca o violență psihică care servește la a smulge ceea ce nu poate fi obținut, și care este de natură să inspire o frică justificată persoanei împotriva căreia este îndreptată violența. Din probele administrate (...) rezultă că reclamantul fusese informat că terenul său era destinat construcției și că în caz că nu ar proceda el însuși la construcție, o procedură de expropriere ar fi inițiată. Acest procedeu era conform articolului 108 din legea construcțiilor în vigoare la acea vreme și nu poate fi deci considerat o amenințare fără titlu (...). Prin urmare, concluzia juridică a curții de apel, conform căreia contractul nu fusese încheiat liber, este incorectă și motiv de casație în sensul articolului 241-2 d) se aplică."
La 31 martie 1998, curtea municipală a reexaminat apelul reclamantului depus împotriva sentinței din 24 martie 1993 și a respins cererea reclamantului de a-i fi restituil terenul litigios. A remarcat că potrivit articolului 243d-1 din codul de procedură civilă, opinia Curții de Casație era obligatorie, și că din considerentul deciziei acesteia rezultă că reclamantul nu demonstrase existența dreptului său de proprietate asupra terenului, teren pe care l-ar fi cedat liber Statului cu ajutorul procurei date lui J.P., acceptând prețul de cumpărare pe care nu îl pusese deloc în îndoială în vizita sa în Cehoslovacia în 1988. Potrivit Curții de Casație, reclamantul nu avea deci capacitate de a revendica terenul, și curtea de apel nu ar putea se abata de la această opinie, cu excepția unor fapte noi. Curtea municipală a respins de asemenea obiecția reclamantului derivată din imprecizia procurei și constând în a spune că în semnarea contractului de vânzare, J.P. depășise mandatul. În sfârșit, considerând că decizia sa nu trata o chestiune de importanță juridică crucială, curtea nu a admis un eventual pourvoi în casație împotriva sentinței sale.
La 25 mai 1998, reclamantul s-a pus în casație pe baza articolului 239-2 din codul de procedură civilă, invocând că tribunalele de drept comun nu apreciaseră corect conținutul procurei date lui J.P. Potrivit acestuia, această procură nu satisfăcea cerințelor de precizie și claritate impuse oricărui act juridic.
La 19 iunie 1998, adică în termenul de 60 de zile de la notificarea hotărârii curții de apel, reclamantul a introdus și un recurs constituțional (ústavní stížnost). Alega că fusese lipsit de protecția judiciară a drepturilor sale, acestea fiind limitate mai mult decât necesar, și că suferise o încălcare a dreptului său de proprietate. A contestat, de asemenea, definiția amenințării fără titlu conținută în hotărârea Curții Supreme. Potrivit acestuia, deși amenințarea avea drept scop o cale de drept (expropriere), fusese folosită în mod abuziv și deviată de la scopul seu, în beneficiul lui I.D., al cărui tată era funcționar comunist. A reamintit că consimțământul lui J.P. la vânzare fusese smuls sub influența unei decizii de expropriere deja gata și sub amenințare de a împiedica pe fiica sa să se întoarcă în țară. Invocând că formularul procurei fusese trimis de comitet și că nu putuse schimba nimic în el, reclamantul a susținut că această procură nu-și exprima clar propria voință care era de a autoriza pe J.P. doar să negocieze condițiile vânzării, dar nu să încheie contractul.
La 23 martie 1999, judecătorul raportor al Curții Constituționale (soudce zpravodaj Ústavního soudu) a respins recusul constituțional al reclamantului ca prematur, deoarece pouvoi-ul sa în casație era în curs de examinare în fața Curții Supreme. S-a referit la jurisprudența predominantă după amendamentul codului de procedură civilă intrat în vigoare la 1 ianuarie 1996, conform căreia toate căile de atac interne sunt epuizate doar după ce o decizie a Curții de Casație este pronunțată. Înainte ca Curtea Supremă să se pronunțe asupra importanței juridice cruciale a chestiunii ridicate de pourvoi conform articolului 239-2 din codul de procedură civilă, recusul constituțional trebuie declarat inadmisibil pentru a evita ca două proceduri să fie conduse în aceeași cauză, deoarece aparține Curții Supreme, și nu Curții Constituționale, să unifice jurisprudența. Prin urmare, termenul impatrunit pentru introducerea unui recurs constituțional nu începe să curgă decât după notificarea reclamantului despre decizia Curții Supreme (deciziile Curții Constituționale nr. I ÚS 171/96, nr. IV ÚS 93/98).
La 21 august 2000, Curtea Supremă a declarat inadmisibil pouvoi-ul în casație al reclamantului, considerând că chestiunea referitoare la caracterul procurei, care fusese deja tranșată de curtea municipală, nu prezenta o importanță juridică crucială (rozhodnutí po právní stránce zásadního významlu) susceptibilă de a justifica admisibilitatea pouvoi-ului.
La 27 decembrie 2000, reclamantul a introdus, în termenul de 60 de zile de la notificarea deciziei pronunțate de Curtea Supremă, un al doilea recurs constituțional îndreptând se atât împotriva hotărârii curții municipale din 31 martie 1998 cât și împotriva deciziei în casație.
La 28 iunie 2001, a treia cameră a Curții Constituționale a respins recusul pentru lipsă manifesto de temei în partea referitoare la decizia Curții Supreme, și pentru tardivitate în partea referitoare la hotărârea curții municipale, considerând că dacă pouvoi-ul în casație fusese declarat inadmisibil, decizia asupra ultimei căi de atac care declanșase cursul termenului de 60 de zile era cea a curții municipale.
Dreptul și practica internă relevante
Drept constituțional
Potrivit articolului 90 din Constituție, tribunalele sunt chemate în primul rând să asigure protecția drepturilor în modul prevăzut de lege.
art. 11 din Carta Drepturilor și Libertăților Fundamentale (Listina základních práv a svovod) prevede că fiecare are dreptul la proprietate, că dreptul de proprietate are același conținut legal și este protejat identic pentru toți. Exproprierea sau restricția forțată a dreptului de proprietate este posibilă doar în interes public și pe baza legii și cu plată de indemnizație.
Potrivit articolului 36-1 din aceeași Cartă, fiecare are dreptul să ceară justiție, după o procedură definită, de la un tribunal independent și imparțial și, în cazuri determinate, de la o altă autoritate.
Cod de procedură civilă
Potrivit articolului 239-1, este admisibil un pourvoi în casație împotriva hotărârilor sau ordonanțelor pe fond ale curții de apel, prin care o decizie a tribunalului de primă instanță fusese confirmată, atunci când curtea de apel estimează că admisibilitatea pouvoi-ului în casație este justificată de importanța judiciară crucială a deciziei sale. Curtea de apel poate admite pouvoi-ul în casație fără ca părțile să o ceară.
Potrivit articolului 239-2, atunci când curtea de apel nu admite pouvoi-ul în casație la cererea uneia dintre părți făcută cel mai târziu înainte de hotărârea sau ordonanța care confirmă decizia tribunalului de primă instanță, pouvoi-ul în casație este admisibil atunci când Curtea de Casație însăși consideră că decizia curții de apel prezintă o importanță crucială din punct de vedere juridic.
Legea nr. 182/1993 privind Curtea Constituțională
Potrivit articolului 72-1, un recurs constituțional poate fi introdus de orice persoană fizică care se pretinde victimă a unei încălcări comise de "o autoritate publică" a drepturilor sau libertăților fundamentale recunoscute într-o lege constituțională sau într-un tratat internațional în virtutea articolului 10 din Constituție. art. 72-2 prevede că recusul constituțional trebuie introdus într-un termen de 60 de zile de la data la care a fost notificată reclamantului decizia asupra ultimei căi de atac oferite de lege pentru a-și apăra drepturile.
Potrivit articolului 75-1, recusul constituțional este inadmisibil atunci când reclamantul nu a epuizat toate căile de atac oferite de lege pentru a-și apăra drepturile, cu excepția cererii de redeschidere a unei proceduri. În aplicarea paragrafului 2a al acestui articol, Curtea Constituțională nu respinge recusul constituțional, deși nu toate căile de atac au fost epuizate, atunci când cererea depășește, prin enjeu, în mod substanțial interesele proprii reclamantului și dacă a fost introdusă în termenul de un an de la faptul care constituie obiectul cererii.
Jurisprudența Curții Constituționale
Prin decizia nr. IV ÚS 93/98 din 28 aprilie 1998, Curtea Constituțională a respins un recurs constituțional pentru neepuizarea tuturor căilor de atac oferite de lege pentru a-și apăra drepturile (art. 75 §1 din legea nr. 182/1993 privind Curtea Constituțională), constatând că în cazul în care reclamantul a expus în recusul seu constituțional o argumentație identică ca conținut cu aceea pe care a prezentat-o tribunalelor de drept comun și pe care dorea să o prezinte curții de casație, ar putea fi vorba de neepuizarea căilor de atac interne dacă nu a profitat de dreptul de a introduce un pourvoi în casație în aplicarea articolului 239-2 din codul de procedură civilă.
În decizia sa nr. III ÚS 53/98 din 8 septembrie 1998, Curtea Constituțională a constatat, printre altele, că dacă curtea de apel respinguse cererea de admitere a pouvoi-ului în casație, reclamanții dispuneau, conform articolului 239-2 din codul de procedură civilă, de dreptul de a introduce un pourvoi în casație, deoarece îndeplineau condițiile necesare. Cu toate acestea, nu epuizaseră această cale de atac care le era la dispoziție, de aceea examinarea recusului lor constituțional nu putea fi acceptată.
Prin decizia sa nr. II ÚS 113/97 din 8 octombrie 1998, Curtea Constituțională a remarcat că dacă curtea de apel nu acceptă cererea reclamantului de a admite pouvoi-ul în casație, participanții la o procedură au, totuși, posibilitatea de a se adresa curții de casație în aplicarea articolului 239-2 din codul de procedură civilă. Dacă nu profită de această posibilitate legală, nu au epuizat toate căile de atac oferite de lege pentru a-și apăra drepturile.
La 8 iulie 1999, a treia cameră a Curții Constituționale a anulat deciziile curții regionale și tribunalului de sector. În motivare a deciziei sale nr. III ÚS 224/98, a susținut, printre altele, că dacă o parte la o procedură vede cererea de admitere a pouvoi-ului respingă de curtea de apel, este indispensabil pentru admisibilitatea recusului constituțional să introducă pouvoi-ul în casație potrivit articolului 239-2 din codul de procedură civilă.
Prin decizia sa nr. III ÚS 148/99 din 15 septembrie 1999, Curtea Constituțională a declarat inadmisibil recusul constituțional al reclamantei, pe motiv că, dacă participantul la o procedură cere curții de apel să admită pouvoi-ul său în casație și aceasta respinge această cerere, participantul nu a epuizat toate căile de atac dacă nu a introdus pouvoi-ul în casație în fața Curții Supreme, deși prin cererea sa curții de apel a creat pentru aceasta condițiile necesare.
Prin această decizie nr. I ÚS 22/93 din 5 ianuarie 1995, Curtea Constituțională s-a pronunțat, printre altele, asupra admisibilității unui recurs constituțional din punctul de vedere al respectării termenului legal imparțunit în cazul în care demandantul nu este sigur că pouvoi-ul sa în casație este admisibil. Curtea Constituțională a constatat că dacă reclamanta a hotărât să introducă un pourvoi în casație împotriva deciziei curții de apel în cauza sa și dacă nu este evident că pouvoi-ul sa este admisibil, trebuie să introducă recusul constituțional simultan pentru a nu depăși termenul imparțunit de lege pentru depunerea acestui recurs.
În decizia nr. I ÚS 213/96 din 26 noiembrie 1996, Curtea Constituțională a constatat că, întrucât reclamantul era în îndoială privind admisibilitatea pouvoi-ului în casație pe care tocmai l-introducuse, putea depune recusul constituțional simultan cu pouvoi-ul în casație fără a aștepta decizia asupra admisibilității pouvoi-ului, și aceasta pentru a nu risca depășirea termenului legal impartunit pentru introducerea recusului seu constituțional. În ipoteza în care pouvoi-ul sa în casație ar fi inadmisibil, decizia finală în cauza sa era cea a curții de apel.
1.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge mai întâi de faptul că Curtea Constituțională a respins recusurile sale constituționale pentru neepuizare a căilor de atac și pentru tardivitate, fără a decide pe fond.
2.Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, alega că deciziile tribunalelor naționale au prejudiciat dreptul seu la respectul bunurilor.
3.Reclamantul se plânge apoi de o diferență de tratament neîntemeiată, contrară articolului 14 din Convenție.
4.Fără a-și susține pretențiile, denunță în final încălcarea articolelor 8 § 1, 9 § 1 din Convenție și art. 3 § 2 din Protocolul nr. 4.
1.Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a face reexaminarea pe fond a cauzei sale de Curtea Constituțională. Se referă în acest sens la art. 6 § 1 din Convenție, care este formulat astfel:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) de către un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
În starea actuală a dosarului, Curia nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei pretenții și apreciază necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, conform articolului 54 § 3 b) al regulamentului seu.
2.Reclamantul se plânge apoi de a suferi o încălcare a dreptului seu la respectul bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:
"Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectul bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât din cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
"
Susține că tribunalele naționale ar fi trebuit să hotărască că contractul prin care îșicer terenul în 1987 era anulat și că era deci încă proprietar al acestui teren.
În acest sens, Curia reamintește jurisprudența constantă a organelor Convenției potrivit căreia "bunurile" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 pot fi "bunuri existente" (a se vedea hotărârea Van der Mussele împotriva Belgiei din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 23, § 48; Brezný și Brezný împotriva Slovaciei, decizie citată; Malhous împotriva Republicii Cehe, (hotărâre) [GC], nr. 33071/96, 13 decembrie 2000) sau valori patrimoniale, inclusiv creanțe, pentru care un reclamant poate pretinde a avea cel puțin o "speranță legitimă" de a le vedea concretizate (a se vedea, de exemplu, hotărârile Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei citată, și Ouzounis și alții împotriva Greciei, nr. 49144/99, 18 aprilie 2002, § 24). În schimb, nu sunt de considerat "bunuri" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 speranța de a vedea renaște un drept de proprietate care se stinsese de mult, nici o creanță condiționată care devine caducă din cauza nerealizării condiției (a se vedea Gratzinger împotriva Republicii Cehe (hotărâre) [GC], nr. 39794/98, § 69, să apară în colecția oficială a Curții).
În cazul de faț, Curia observă că dreptul de proprietate invocat de reclamant era obiectul procedurii judiciare, reclamantul cerând tribunalelor să constey nulitatea contractului prin care vinduse terenul Statului. Procedura astfel inițiată nu se referea la "bunuri existente" și reclamantul nu avea calitatea de proprietar. Reclamantul nu a arătat nici că era titularul unei creanțe suficient stabilite pentru a fi exigibilă și că putea deci se invocă un "bun" cum este prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1. De aceea, deciziile tribunalelor naționale nu au putut constitui o ingerință în exercitarea drepturilor sale asupra bunurilor, și faptele invocate scapă de sub incidența articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Rezultă că pretenția derivată din art. 1 din Protocolul nr. 1 este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.
3.În cele din urmă, reclamantul invocă articolele 8 § 1, 9 § 1 și 14 din Convenție și art. 3 § 2 din Protocolul nr. 4. Cu toate acestea, nu precizează în niciun fel în ce privire drepturile sale garantate de aceste prevederi ar fi trebuit încălcate. De altfel, nu a ridicat aceste pretenții în niciunul din recusurile sale constituționale.
În aceste circumstanțe, și în absența argumentelor pentru a susține aceste pretenții, Curia nu observă nici o apariție de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele sale.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respingă pentru lipsă manifesto de temei, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curia, în unanimitate,
Amână
examinarea pretenției reclamantului derivate din art. 6 § 1 din Convenție privind accesul la Curtea Constituțională;
Declară
cererea inadmisibilă pentru rest.
J.-P. Costa
Grefier
Președinte
de la requête n° 73403/01
présentée par Jaromír TUREK
contre la République tchèque
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
27 août 2002 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni
,
juges
,
et
de
M
me
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 août 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Jaromír Turek, est un ressortissant tchèque, né en 1923, domicilié à Prague et résidant actuellement à Ventura (Californie, Etats-Unis d’Amérique).
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Depuis 1948, le requérant vit aux Etats-Unis, ayant fui le régime communiste. Dans les années quatre-vingt, il demanda plusieurs fois aux autorités tchécoslovaques l’autorisation de retourner dans le pays, mais les autorités s’y opposèrent.
Après la mort de son père, il devint propriétaire d’un terrain sis à Prague.
En avril 1987, il reçut une lettre de la part du comité national d’arrondissement de Prague 10
(obvodní národní výbor)
(«
le comité
») qui lui fit savoir que selon le plan d’occupation des sols, le terrain était destiné à la construction d’une maison familiale. Pour cette raison, le requérant fut invité à vendre ce terrain à l’Etat, par l’intermédiaire d’un représentant
; en cas contraire, une procédure d’expropriation serait engagée. Afin d’éviter l’expropriation, le requérant signa la procuration
(plná moc)
et donna ainsi à
sa belle-mère J.P. le pouvoir de négocier la vente.
Le 16 octobre 1987, J.P. signa le contrat de vente concernant le terrain possédé par le requérant. Selon les dires de ce dernier, J.P. se vit montrer, lors des négociations au comité, la décision d’expropriation qui était déjà prête, tout en étant menacée qu’en cas de refus de signer le contrat, sa fille (épouse du requérant) pourrait se voir refuser l’entrée en Tchécoslovaquie. Dès lors, le requérant soutient que le consentement de J.P. avait été extorqué par violence, violence qui entraîna la nullité du contrat de vente.
Le 15 février 1988, le comité attribua le terrain en usage personnel de I.D. qui procéda à la construction d’une maison sur ce terrain en décembre 1989. Le 1
er
décembre 1989, le requérant demanda au comité de lui remettre, à l’amiable, le terrain qu’il aurait cédé sous menace d’expropriation. Le comité refusa de satisfaire à cette demande.
Le 13 février 1990, il intenta auprès du tribunal d’arrondissement de Prague 10
(obvodní soud)
une action dirigée contre I.D., tendant à se faire remettre le terrain litigieux
(žaloba na vyklizení pozemku)
. Il fit valoir que le contrat de vente de 1987, ainsi que l’accord constitutif de droit d’usage personnel au profit de I.D., étaient invalides car il n’avait consenti à la vente que sous menace de violence et dans des conditions nettement désavantageuses.
Le 9 juillet 1991, le requérant vit son action rejetée. Suite à son appel, la cour municipale de Prague
(městský soud)
annula le jugement en renvoyant l’affaire au tribunal afin que ce dernier examine en détail les circonstances de la cession du terrain.
Le 19 mars 1993, le requérant élargit son action en la dirigeant également contre l’office d’arrondissement de Prague 10
(obvodní úřad)
et en invoquant la nullité du contrat de 1987, causée par l’imprécision de la procuration donnée à J.P.
Le 24 mars 1993, le tribunal d’arrondissement admit cet élargissement et rejeta celle-ci dans sa totalité, considérant que le requérant n’avait démontré ni la contrainte lors de la conclusion du contrat ni des conditions nettement désavantageuses, qu’il avait accepté le versement du prix d’achat, n’ayant exprimé son désaccord qu’en décembre 1989, et que le contrat était donc valable.
Le requérant interjeta appel de ce jugement, contestant l’avis du tribunal selon lequel la procuration délimitait suffisamment le mandat de J.P. afin qu’elle puisse conclure le contrat de vente, et faisant valoir le manque de volonté pour vendre le terrain. Selon lui, l’Etat voulait s’emparer du terrain à tout prix, ménageant une apparence de légalité et recourant à des méthodes d’intimidation.
Le 16 mai 1995, la cour municipale réforma le jugement après avoir examiné en faveur du requérant la question préjudicielle portant sur la nullité de contrat, et décida que I.D. était obligée de lui remettre le terrain. Elle releva qu’au moment de la conclusion du contrat, le requérant ne disposait d’aucun moyen pour réaliser son droit de propriété et que, par conséquent, il n’avait pas d’autre choix que de se conformer à la pression des autorités, sans qu’il y ait eu son libre consentement. Pour ces motifs, la cour fut d’avis que le contrat de vente ainsi que l’accord constitutif de droit d’usage personnel étaient frappés de nullité, I.D. n’ayant jamais acquis le droit de propriété et celui du requérant n’ayant jamais cessé d’exister. Selon la cour, le principe de la légalité de la cession de propriété devait l’emporter ici sur la protection d’une éventuelle bonne foi de l’acquéreur.
Par la suite, I.D. tira parti de son droit d’introduire un pourvoi en cassation à l’encontre de l’arrêt en appel par lequel le jugement de première instance avait été réformé. Elle allégua que l’argument tiré du manque de libre consentement n’était pas étayé et que les conclusions juridiques de la cour d’appel n’étaient pas conformes à la loi.
Le 30 octobre 1997, la Cour suprême
(Nejvyšší soud)
satisfit au pourvoi en cassation de I.D., annula la décision du 16 mai 1995 et renvoya l’affaire à la cour municipale. Elle releva entre autres
:
«
Selon la théorie de droit, (...) le contractant n’agit pas librement mais sous la pression qui peut être directe - telle qu’une violence physique
(fyzické donucení)
- ou quand il s’agit d’une menace sans titre
(bezprávná výhrůžka)
. Dans le cas d’espèce, seule la menace sans titre entre en ligne de compte. Elle peut être définie comme une violence psychique qui sert à extorquer ce qui ne peut pas être obtenu, et qui est de nature à inspirer une crainte justifiée chez la personne contre laquelle la violence est dirigée. Il résulte des preuves administrées (...) que le requérant avait été informé que son terrain était destiné à la construction et qu’au cas où il ne procéderait pas lui-même à la construction, une procédure d’expropriation serait engagée. Ce procédé correspondait à l’article 108 de la loi sur les constructions en vigueur à l’époque et ne peut donc être considéré comme une menace sans titre (...). Par conséquent, la conclusion juridique de la cour d’appel, selon laquelle le contrat n’a pas été conclu librement, est incorrecte et le motif de cassation au sens de l’article 241-2 d) s’applique.
»
Le 31 mars 1998, la cour municipale réexamina l’appel du requérant interjeté contre le jugement du 24 mars 1993 et rejeta la demande du requérant tendant à se voir remettre le terrain litigieux. Elle releva que selon l’article 243d-1 du code de procédure civile, l’avis de la Cour de cassation était obligatoire, et qu’il résultait du considérant de la décision de cette dernière que le requérant n’avait pas démontré l’existence de son droit de propriété sur le terrain, terrain qu’il avait librement cédé à l’Etat à l’aide de la procuration donnée à J.P. en acceptant le prix d’achat qu’il n’avait nullement mis en doute lors de sa visite en Tchécoslovaquie en 1988. Selon la Cour de cassation, le requérant n’avait donc pas la capacité pour revendiquer le terrain, et la cour d’appel ne pourrait pas s’écarter de cet avis, sous réserve de faits nouveaux. La cour municipale rejeta également l’objection du requérant tirée de l’imprécision de la procuration et consistant à dire qu’en signant le contrat de vente, J.P. avait dépassé son mandat. Enfin, considérant que sa décision ne traitait pas une question d’importance juridique cruciale, la cour n’admit pas un éventuel pourvoi en cassation contre son jugement.
Le 25 mai 1998, le requérant se pourvut en cassation sur la base de l’article 239-2 du code de procédure civile, faisant valoir que les tribunaux de droit commun n’avaient pas correctement apprécié le contenu de la procuration donnée à J.P. Selon lui, cette procuration ne satisfaisait pas aux exigences de précision et de clarté imposées à tout acte juridique.
Le 19 juin 1998, à savoir dans le délai de 60 jours à compter de la notification de l’arrêt de la cour d’appel, le requérant introduisit également un recours constitutionnel
(ústavní stížnost)
. Il allégua avoir été privé de la protection judiciaire de ses droits, ceux-ci ayant été limités plus que nécessaire, et avoir subi une atteinte dans son droit de propriété. Il contesta également la définition de la menace sans titre contenue dans l’arrêt de la Cour suprême. Selon lui, bien que la menace ait eu pour objet une voie de droit (expropriation), elle fut employée de façon abusive et détournée de son but, au profit de I.D. dont le père était un fonctionnaire communiste. Il rappela que le consentement de J.P. à la vente avait été extorqué sous l’influence d’une décision d’expropriation déjà prête et sous menace d’empêcher sa fille de retourner dans le pays. Faisant valoir que le formulaire de procuration lui avait été envoyé par le comité et qu’il n’avait pu rien y changer, le requérant soutint que cette procuration n’exprimait pas clairement sa propre volonté qui était d’autoriser J.P. uniquement à négocier les conditions de vente,
mais non pas à conclure le contrat.
Le 23 mars 1999, le juge rapporteur de la Cour constitutionnelle
(soudce zpravodaj Ústavního soudu)
rejeta le recours constitutionnel du requérant comme prématuré, son pourvoi en cassation étant pendant devant la Cour suprême. Il se référa à la jurisprudence prédominante suite à l’amendement du code de procédure civile entré en vigueur le 1
er
janvier 1996, selon laquelle toutes les voies de recours internes ne sont épuisées qu’après qu’une décision de la cour de cassation est rendue. Avant que la Cour suprême ne se prononce sur l’importance juridique cruciale de la question soulevée par le pourvoi conformément à l’article 239-2 du code de procédure civile, le recours constitutionnel doit être déclaré irrecevable afin d’éviter que deux procédures soient menées dans la même affaire, car il appartient à la Cour suprême, et non pas à la Cour constitutionnelle, d’unifier la jurisprudence. Par conséquent, le délai imparti pour introduire un recours constitutionnel ne commence à courir qu’après la notification au plaignant de la décision de la Cour suprême (décisions de la Cour constitutionnelle n° I ÚS 171/96, n° IV ÚS 93/98).
Le 21 août 2000, la Cour suprême déclara irrecevable le pourvoi en cassation du requérant, considérant que la question relative au caractère de la procuration, qui avait été déjà tranchée par la cour municipale, ne revêtait pas une importance juridique cruciale
(rozhodnutí po právní stránce zásadního významu)
susceptible de justifier l’admissibilité du pourvoi.
Le 27 décembre 2000, le requérant introduisit, dans le délai de 60 jours à
compter de la notification de la décision rendue par la Cour suprême, un second recours constitutionnel dirigé à la fois contre l’arrêt de la cour municipale du 31 mars 1998 et contre la décision en cassation.
Le 28 juin 2001, la troisième chambre de la Cour constitutionnelle rejeta le recours pour défaut manifeste de fondement dans la partie relative à la décision de la Cour suprême, et pour tardiveté dans la partie relative à l’arrêt de la cour municipale, considérant que si le pourvoi en cassation avait été déclaré irrecevable, la décision sur la dernière voie de recours déclenchant le cours du délai de 60 jours était celle de la cour municipale.
Le droit et pratique internes pertinents
Droit constitutionnel
Selon l’article 90 de la Constitution, les tribunaux sont appelés avant tout à assurer la protection des droits de façon prévue par la loi.
L’article 11 de la Charte des droits et libertés fondamentaux
(Listina základních práv a svovod)
dispose que chacun a droit à la propriété, que le droit de propriété a la même teneur légale et est protégé identiquement pour tous. L’expropriation ou la restriction forcée du droit de propriété n’est possible que dans l’intérêt public et ceci en vertu de la loi et contre indemnisation.
Selon l’article 36-1 de ladite Charte, chacun a le droit de demander justice, suivant une procédure définie, auprès d’un tribunal indépendant et impartial et, dans des cas déterminés, auprès d’une autre autorité.
Code de procédure civile
Selon l’article 239-1, est recevable un pourvoi en cassation contre les jugements ou ordonnances au fond de la cour d’appel, par lesquels une décision du tribunal de première instance a été confirmée, lorsque la cour d’appel estime que la recevabilité du pourvoi en cassation est motivée par l’importance judiciaire cruciale de sa décision. La cour d’appel peut admettre le pourvoi en cassation sans que les parties le demandent.
Selon l’article 239-2, lorsque la cour d’appel n’admet pas le pourvoi en cassation sur demande d’une des parties faite au plus tard avant le jugement ou l’ordonnance confirmant la décision du tribunal de première instance, le pourvoi en cassation est recevable lorsque la Cour de cassation elle-même considère que la décision de la cour d’appel revêt une importance cruciale du point de vue juridique.
Loi n° 182/1993 sur la Cour constitutionnelle
Selon l’article 72-1, un recours constitutionnel peut être introduit par toute personne physique qui se prétend victime d’une violation commise par «
une autorité publique
» des droits ou libertés fondamentaux reconnus dans une loi constitutionnelle ou dans un traité international en vertu de l’article 10 de la Constitution. L’article 72-2 dispose que le recours constitutionnel doit être introduit dans un délai de 60 jours à compter de la date à laquelle a
été notifiée au requérant la décision sur la dernière voie de recours offerte par la loi pour défendre ses droits.
Selon l’article 75-1, le recours constitutionnel est irrecevable lorsque le requérant n’a pas épuisé toutes les voies de recours offertes par la loi pour défendre ses droits, à l’exception de la demande de réouverture d’une procédure. En application du paragraphe 2a de cet article, la Cour constitutionnelle ne rejette pas le recours constitutionnel bien que toutes les voies de recours n’aient pas été épuisées, lorsque la requête dépasse par son enjeu d’une façon substantielle les intérêts propres au requérant et si elle a été introduite dans le délai d’un an à compter du fait qui constitue l’objet de la requête.
Jurisprudence de la Cour constitutionnelle
Par décision n° IV ÚS 93/98 du 28 avril 1998, la Cour constitutionnelle a
rejeté un recours constitutionnel pour non-épuisement de toutes les voies de recours offertes par la loi pour défendre ses droits (article 75 §1 de la loi n°
182/1993 sur la Cour constitutionnelle), constatant qu’au cas où le requérant a exposé dans son recours constitutionnel une argumentation identique par son contenu à celle qu’il a présenté devant les tribunaux de droit commun et qu’il voulait présenter devant la cour de cassation, il peut s’agir du non-épuisement des voies de recours internes s’il n’a pas profité de son droit d’introduire un pourvoi en cassation en application de l’article 239-2 du code de procédure civile.
Dans sa décision n° III ÚS 53/98 du 8 septembre 1998, la Cour constitutionnelle a constaté, entre autres, que si la cour d’appel avait rejeté la demande d’admission du pourvoi en cassation, les requérants disposaient, conformément à l’article 239-2 du code de procédure civile, du droit d’introduire un pourvoi en cassation car ils remplissaient les conditions nécessaires. Cependant, ils n’ont pas épuisé cette voie de recours qui était à
leur disposition, c’est pourquoi l’examen de leur recours constitutionnel ne peut pas être accepté.
Par sa décision n° II ÚS 113/97
du 8 octobre 1998, la Cour constitutionnelle a relevé que si la cour d’appel n’accepte pas la demande du requérant d’admettre le pourvoi en cassation, les participants à une procédure ont, tout de même, une possibilité de s’adresser à la cour de cassation en application de l’article 239-2 du code de procédure civile. S’ils ne profitent pas de cette possibilité légale, ils n’ont pas épuisé toutes les voies de recours offertes par la loi pour défendre leurs droits.
Le 8 juillet 1999, la troisième chambre de la Cour constitutionnelle a
annulé les décisions de la cour régionale et du tribunal d’arrondissement. Dans la motivation de sa décision n° III ÚS 224/98, elle a fait valoir, entre autres, que si une partie à la procédure voit sa demande d’admission du pourvoi rejetée par la cour d’appel, il est indispensable pour la recevabilité du recours constitutionnel d’introduire le pourvoi en cassation selon l’article 239-2 du code de procédure civile.
Par sa décision n° III ÚS 148/99 du 15 septembre 1999, la Cour constitutionnelle a déclaré irrecevable le recours constitutionnel de la requérante, au motif que, si le participant à une procédure demande à la cour d’appel d’admettre son pourvoi en cassation et que celle-ci rejette cette demande, le participant n’a pas épuisé toutes les voies de recours s’il n’a pas introduit le pourvoi en cassation devant la Cour suprême, bien que par sa demande à la cour d’appel il ait créé pour cela les conditions nécessaires.
Par cette décision n° I ÚS 22/93
du 5 janvier 1995, la Cour constitutionnelle s’est prononcée, entre autres, sur la recevabilité d’un recours constitutionnel du point de vue du respect du délai légal imparti dans le cas où le demandeur n’est pas sûr que son pourvoi en cassation est recevable. La Cour constitutionnelle a constaté que si la requérante a décidé d’introduire un pourvoi en cassation contre la décision de la cour d’appel dans son affaire et s’il n’est pas évident que son pourvoi est recevable, elle doit introduire son recours constitutionnel simultanément afin de ne pas dépasser le délai imparti par la loi pour le dépôt de ce recours.
Dans la décision n° I ÚS 213/96 du 26 novembre 1996, la Cour constitutionnelle a constaté que, comme le requérant était dans le doute quant à la recevabilité du pourvoi en cassation qu’il venait d’introduire, il pouvait déposer son recours constitutionnel simultanément avec le pourvoi en cassation sans attendre la décision sur la recevabilité du pourvoi, et ce afin de ne pas risquer de dépasser le délai légal imparti pour l’introduction de son recours constitutionnel. Dans l’hypothèse où son pourvoi en cassation serait irrecevable, la décision finale dans son affaire était celle de la cour d’appel.
1.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint en premier lieu de ce que la Cour constitutionnelle a rejeté ses recours constitutionnels pour non-épuisement des voies de recours et pour tardiveté, sans décider au fond.
2.Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, il allègue que les décisions des tribunaux nationaux ont porté atteinte à son droit au respect des biens.
3.Le requérant se plaint ensuite d’une différence de traitement injustifiée, contraire à l’article 14 de la Convention.
4.Sans étayer ses allégations, il dénonce enfin la violation des articles 8 § 1, 9 § 1 de la Convention et de l’article 3 § 2 du Protocole n° 4.
1.Le requérant se plaint de l’impossibilité de faire réexaminer le fond de son affaire par la Cour constitutionnelle. Il invoque à cet égard l’article 6 §
1 de la Convention qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à
l’article 54 § 3 b) de son règlement.
2.Le requérant se plaint ensuite d’avoir subi une atteinte dans son droit au respect des biens garanti par l’article 1 du Protocole n° 1 qui dispose
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Il soutient que les tribunaux nationaux auraient dû statuer que le contrat par lequel il avait cédé son terrain en 1987 était frappé de nullité et qu’il était donc toujours propriétaire de ce terrain.
A cet égard, la Cour rappelle la jurisprudence constante des organes de la Convention selon laquelle des « biens » au sens de l’article 1 du Protocole n° 1 peuvent être soit des « biens existants » (voir l’arrêt
Van der Mussele
c.
Belgique
du 23 novembre 1983, série A n° 70, p. 23, § 48 ; Brezný et Brezný c. Slovaquie, décision précitée ;
Malhous c. République tchèque
,
(déc.) [GC], n° 33071/96, 13 décembre 2000), soit des valeurs patrimoniales, y compris des créances, pour lesquelles un requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » de les voir concrétiser (voir, par exemple, les arrêts
Pressos Compania Naviera S.A. et autres c.
Belgique
précité, et
Ouzounis et autres c. Grèce
, n° 49144/99, 18 avril 2002, § 24). En revanche, ne sont pas à considérer comme des « biens » au sens de l’article 1 du Protocole n° 1 l’espoir de voir revivre un droit de propriété qui s’était éteint depuis longtemps, ni une créance conditionnelle qui se trouve caduque par suite de la non-réalisation de la condition (voir
Gratzinger c. République tchèque
(déc.) [GC], n° 39794/98, § 69, à paraître dans le recueil officiel de la Cour).
Dans le cas d’espèce, la Cour observe que le droit de propriété allégué par le requérant faisait l’objet de la procédure judiciaire, le requérant ayant demandé aux tribunaux de constater la nullité du contrat par lequel il avait vendu son terrain à l’Etat. La procédure ainsi engagée ne portait donc pas sur des « biens existants » et le requérant n’avait pas la qualité de propriétaire. Le requérant n’a pas montré non plus qu’il était titulaire d’une créance suffisamment établie pour être exigible et qu’il pouvait donc se prévaloir d’un « bien » tel qu’envisagé par l’article 1 du Protocole n° 1. Dès lors, les décisions des tribunaux nationaux n’ont pas pu constituer une ingérence dans la jouissance de ses biens, et les faits invoqués échappent au champ d’application de l’article 1 du Protocole n° 1.
Il s’ensuit que le grief tiré de l’article 1 du Protocole n° 1 est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
3.Enfin, le requérant invoque les articles 8 § 1, 9 § 1 et 14 de la Convention et l’article 3 § 2 du Protocole n° 4. Toutefois, il ne précise nullement en quoi ses droits garantis par ces dispositions auraient dû être violés. Par ailleurs, il n’a soulevé ces griefs dans aucun de ses recours constitutionnels.
Dans ces circonstances, et en l’absence des arguments pour étayer ces griefs, la Cour n’y relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 de la Convention concernant l’accès à la Cour constitutionnelle
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président