TUREK c. REPUBLIQUE TCHEQUE

A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 73403/01 prezentate de Jaromír TUREK împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 12 octombrie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Me Thomassen Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 24 august 2001, având în vedere decizia parțială din 27 august 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, Jaromír Turek, este un cetățean ceh, născut în 1923, cu reședința în Praga și rezident în prezent în Ventura (California, Statele Unite ale Americii). Guvernul pârât era reprezentat de agentul său, dl V. A. Schorm, de la Ministerul Justiției. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Din 1948, reclamantul a locuit în Statele Unite, fugind de regimul comunist. După moartea tatălui său, a devenit proprietarul unui teren situat la Praga. În aprilie 1987, a primit o scrisoare de la Comitetul Național de Ruraliză de la Praga 10 (obvodní národní výbor) Comitetul În acest scop, reclamantul a fost invitat să vândă acest teren statului, prin intermediul unui reprezentant; în caz contrar, ar fi inițiată o procedură de expropriere. Pentru a evita exproprierea, reclamantul semnează procurația (plná moc) și, astfel, a dat dreptul la expropriere. Pe 16 octombrie 1987, J.P. a semnat contractul de vânzare pentru terenul deținut de solicitant. În timpul negocierilor din cadrul comitetului, s-a constatat că decizia de expropriere care era deja pregătită, fiind amenințată că, în cazul refuzului de a semna contractul, fiicei sale (soția reclamantului) i s-ar putea refuza intrarea în Cehoslovacia și, prin urmare, reclamantul susține că acordul lui J.P. a fost șantajat prin violență, violență care a dus la anularea contractului de vânzare. La 15 februarie 1988, comitetul a atribuit terenul pentru uz personal al I.D. care a construit o casă pe acest teren în decembrie 1989. La 1 decembrie 1989, reclamantul a solicitat comitetului să-i dea pe cale amiabilă terenul pe care l-ar fi cedat sub amenințarea exproprierii. La 13 februarie 1990, a intentat la Tribunalul raional Praga 10 (obvodní soud) O acțiune împotriva I.D., având ca scop predarea terenului în litigiu, a susținut că contractul de vânzare din 1987, precum și acordul constitutiv de drepturi de utilizare personală în beneficiul I.D. erau invalide, deoarece nu a fost de acord cu vânzarea decât sub amenințarea violenței și în condiții foarte dezavantajoase. La 9 iulie 1991, reclamantul și-a văzut acțiunea respinsă. În urma apelului său, Curtea Municipală din Praga (městský soud) a anulat hotărârea prin trimiterea cauzei la instanță pentru ca acesta din urmă să examineze în detaliu circumstanțele cedării terenului. La 19 martie 1993, reclamantul și-a extins acțiunea, de asemenea, împotriva Oficiului raional Praga 10 (obvodní úřad) și invocând nulitatea contractului din 1987, cauzată de lipsa de precizie a împuternicirii acordate J.P. La 24 martie 1993, Tribunalul raional a aprobat această extindere și a respins acțiunea în întregime, considerând că reclamantul nu a demonstrat nici constrângerile în momentul încheierii contractului, nici condițiile în mod clar dezavantajoase, că a acceptat plata prețului de achiziție, deoarece nu și-a exprimat dezacordul abia în decembrie 1989 și că, prin urmare, contractul era valabil. La 16 mai 1995, Curtea Municipală, la apelul reclamantului, a reformat hotărârea după examinarea în favoarea reclamantului a întrebării preliminare referitoare la nulitatea contractului și a decis că I.D. era obligată să-i dea terenul. Comisia a constatat că, în momentul încheierii contractului, reclamantul nu dispunea de nicio modalitate de a-și îndeplini dreptul de proprietate și, prin urmare, nu avea de ales decât să se conformeze presiunii autorităților fără consimțământul său liber. Din aceste motive, Curtea a considerat că contractul de vânzare, precum și acordul constitutiv al dreptului de utilizare personal erau afectate de nulitate, I.D. nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate și cel al reclamantului care nu a încetat niciodată să existe. Potrivit Curții, principiul legalității cedării de proprietate trebuia să depășească aici protecția unei eventuale bune credințe a cumpărătorului. Ulterior, I.D. a introdus un recurs în casation (dovolání) împotriva hotărârii în apel prin care a fost reformată hotărârea de primă instanță. Ea a susținut că argumentul întemeiat pe lipsa de consimțământ liber nu era justificat și că concluziile juridice ale Curții de Apel nu erau conforme cu legea. La 30 octombrie 1997, Curtea Supremă (Nejvyší soud) a anulat decizia din 16 mai 1995 și a trimis cazul Curții Municipale, printre altele conform teoriei de drept, (...) contractantul nu acționează liber, ci sub presiunea care poate fi directă - cum ar fi violența fizică (fizické donucení) - sau atunci când este vorba de o amenințare fără titlu (bezprávná výhrnažka) În cazul de față, doar amenințarea fără titlu este luată în considerare și poate fi definită ca o violență psihică care este folosită pentru a extorca ceea ce nu poate fi obținut și care este de natură să inspire o teamă justificată în persoana împotriva căreia este condusă violența. Din dovezile administrate (...) rezultă că reclamantul a fost informat că terenul său era destinat construcției și că, în cazul în care nu ar fi efectuat el însuși construcția, ar fi inițiat o procedură de expropriere. Acest proces corespunde articolului 108 din Legea privind construcțiile în vigoare la momentul respectiv și, prin urmare, nu poate fi considerat o amenințare fără titlu (...). În consecință, se aplică concluzia juridică a Curții de Apel, potrivit căreia contractul nu a fost încheiat în mod liber, este incorect și motivul de casare în sensul articolului 241-2 litera (d) se aplică. La 31 martie 1998, Curtea Municipală reexaminează apelul reclamantului introdus împotriva hotărârii din 24 martie 1993 și a respins cererea reclamantului de a fi repusă în litigiu. Aceasta a arătat că, în conformitate cu art. 243d-1 din Codul de procedură civilă, avizul Curții de Casație era obligatoriu și că rezultă din considerentul deciziei acesteia din urmă că reclamantul nu a demonstrat existența dreptului său de proprietate pe teren, teren pe care l-a cedat în mod liber statului prin intermediul împuternicirii acordate J.P. acceptând prețul de achiziție pe care nu l-a pus la îndoială în cursul vizitei sale în Cehoslovacia în 1988; potrivit Curții de Casație, reclamantul nu avea capacitatea de a revendica terenul, iar Curtea de Apel nu ar putea să se depărteze de acest aviz, sub rezerva unor fapte noi. Instanța municipală a respins, de asemenea, obiecția reclamantului întemeiat pe lipsa de precizie a împuternicirii și constând în faptul că, prin semnarea contractului de vânzare, J.P. și-a depășit mandatul. În cele din urmă, întrucât decizia sa nu se referea la o chestiune de importanță juridică crucială, Curtea nu admitea niciun recurs în Casație împotriva hotărârii sale. La 25 mai 1998, reclamantul s-a ocupat de casarea în temeiul articolului 239-2 din Codul de procedură civilă, susținând că instanțele de drept comun nu au apreciat în mod corespunzător conținutul împuternicirii acordate J.P. În opinia sa, această împuternicire nu îndeplinește cerințele de precizie și claritate impuse oricărui act juridic. La 19 iunie 1998, și anume în termen de 60 de zile de la notificarea hotărârii Curții de Apel, reclamantul a introdus, de asemenea, o acțiune constituțională (ústavní stížnost) Elalgua a fost privat de protecția judiciară a drepturilor sale, acestea fiind limitate mai mult decât este necesar și a suferit o încălcare a dreptului său de proprietate. El a contestat, de asemenea, definiția amenințării fără titlu conținută în hotărârea Curții Supreme. În opinia sa, deși amenințarea a avut ca obiect o cale de drept (expropriere), ea a fost utilizată în mod abuziv și deviată de la scopul său, în beneficiul I.D. al cărui tată era un funcționar comunist. El a amintit că acordul lui J.P. Vânzarea a fost șantajată sub influența unei decizii de expropriere deja gata și sub amenințarea de a-și împiedica fiica să se întoarcă în țară, susținând că formularul de împuternicire i-a fost trimis de comitet și că nu a putut schimba acest lucru, reclamantul susținea că această împuternicire nu și-a exprimat în mod clar voința de a-l autoriza pe J.P. să negocieze numai condițiile de vânzare, dar nu și să încheie contractul. La 23 martie 1999, judecătorul raportor al Curții Constituționale (sudce zpravodaj Ústavního sudu) a respins acțiunea constituțională a reclamantului ca prematură, recursul său în Casație fiind în fața Curții Supreme și s-a referit la jurisprudența predominantă ca urmare a modificării Codului de procedură civilă care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1996, conform căreia toate căile de atac interne nu sunt epuizate decât după ce se pronunță o hotărâre a Curții de Casație. Înainte ca Curtea Supremă să se pronunțe cu privire la importanța juridică crucială a problemei ridicate de recurs în conformitate cu art. 239-2 din Codul de procedură civilă, acțiunea constituțională trebuie declarată inadmisibilă pentru a evita ca două proceduri să se desfășoare în aceeași cauză, deoarece este de competența Curții Supreme, nu a Curții Constituționale, să unifice jurisprudența. Prin urmare, termenul de introducere a unei căi de atac constituționale începe să curgă numai după notificarea reclamantului cu privire la decizia Curții Supreme (deciziile Curții Constituționale n I ÚS 171/96, n IV ÚS 93/98). La 21 august 2000, Curtea Supremă a declarat inadmisibil recursul în Casație al reclamantului, întrucât întrebarea referitoare la caracterul împuternicirii, care fusese deja pronunțată de Curtea Municipală, nu avea o importanță juridică crucială (rozhodnutí po právní stránce zásadního významu) care ar putea justifica eligibilitatea recursului. La 27 decembrie 2000, reclamantul a introdus, în termen de 60 de zile de la notificarea hotărârii Curții Supreme, o a doua acțiune constituțională îndreptată atât împotriva hotărârii Curții Municipale din 31 martie 1998, cât și împotriva hotărârii în Casație. La 28 iunie 2001, a treia cameră a Curții Constituționale a respins recursul pentru neatenție vădită de fond în partea referitoare la decizia Curții Supreme și pentru întârziere în partea referitoare la hotărârea Curții Municipale, considerând că, în cazul în care recursul în Casație ar fi fost declarat inadmisibil, decizia pe ultima cale de atac care declanșa cursul termenului de 60 de zile era cea a Curții Municipale. Dreptul și practica internă relevantă Cea mai mare parte a dispozițiilor legale și a jurisprudenței interne relevante este descrisă în Hotărârea Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă din 12 noiembrie 2002 (n 46129/99, §§ 18-36). C. Comunicarea Curții Constituționale publicată în Jurnalul Oficial nr. 32/2003 din 3 februarie 2003 În cadrul ședințelor sale din ianuarie 2003 și având în vedere avizul Curții Europene a Drepturilor Omului enunțat în hotărârile adoptate de a doua secțiune a Curții la 12 noiembrie 2002 în cauzele Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă menționată anterior și Běleš și altele c. Republica Cehă 47273/99), pleumul Curții Constituționale a ajuns la un acord privind modificarea practicii urmate de majoritatea judecătorilor Curții Constituționale și prin care se admite introducerea simultană a unei căi de atac extraordinare și a unei căi de atac constituționale îndreptate împotriva hotărârii unei instanțe inferioare în putere de lucru judecat. De acum înainte, admisibilitatea și termenul-limită pentru introducerea unei căi de atac constituționale, în cazul introducerii sale simultane cu recursurile extraordinare (cu excepția acțiunii de revizuire a procedurii), vor fi interpretate de judecători și de camerele Curții Constituționale după cum urmează: (1) În cazul introducerii unei căi de atac extraordinare, acțiunea constituțională nu va fi considerată admisibilă decât după decizia privind recursul extraordinar (cu excepția acțiunii de revizuire a procedurii). Termenul de 60 de zile pentru introducerea căii de atac constituționale va începe să curgă la data notificării deciziei privind acțiunea extraordinară (cu excepția acțiunii în revizuire a procedurii), indiferent de modul în care s-a decis cu privire la acțiunea extraordinară. Termenul va fi considerat respectat și în raport cu decizia anterioară în forță de lucru judecat. GRIEF invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că Curtea Constituțională și-a respins acțiunile constituționale pentru neobosirea căilor de atac și pentru întârziere, fără a decide în fond. În acest sens, recurentul se plânge de imposibilitatea de a-și reexamina fondul cauzei de către Curtea Constituțională. În acest sens, invocă art. 6 1 din Convenție, care este formulat astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că calificarea majorității procedurilor în fața Curții Constituționale ca făcând obiectul articolului 6 din convenție face ca o eventuală încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin convenție în cadrul procedurii în fața acestei instanțe să fie considerată o încălcare a articolului 13 din convenție, iar reclamantul trebuie, de asemenea, să dispună de o cale de atac eficientă împotriva încălcării convenției cauzate de Curtea Constituțională, chiar dacă posibilitatea de a sesiza Curtea Constituțională prezintă în sine o astfel de acțiune. Prin urmare, guvernul este de părere că prezenta cauză trebuie examinată doar ca o presupusă încălcare a dreptului la o cale de atac eficientă în sensul articolului 13 din convenție și propune respingerea motivului întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție pentru incompatibilitate materială În cazul de față, guvernul nu arată nicio încălcare a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la respectarea bunurilor de către instanțele naționale, astfel cum a afirmat reclamantul în acțiunile sale constituționale, afirmațiile sale fiind mai degrabă expresia nemulțumirii sale cu privire la rezultatul, pentru acesta, al procedurii. Nepotrivirea sa cu hotărârile instanțelor de drept comun o face să fie convinsă de încălcarea dreptului său la un proces echitabil și a dreptului la respectarea bunurilor. Or, Curtea a respins partea din cererea referitoare la art. 1 din Protocolul nr 1 ca fiind incompatibilă cu raționalitatea materială . Guvernul concluzionează că, prin urmare, art. 13 din convenție nu putea fi aplicat în cazul de față. Reclamantul se opune argumentelor guvernului și susține că art. 13 din convenție nu poate invoca art. 6 din convenție, posibilitatea de a dispune de căile de atac efective în fața instanțelor naționale, inclusiv a instanței constituționale, neexistând în sine posibilitatea de a sesiza Curtea cu privire la o cerere împotriva Curții Constituționale. Reclamantul contestă teza guvernului că documentele prezentate în fața Curții nu dezvăluie nicio încălcare a dreptului său la un proces echitabil. În primul rând, Curtea consideră că situația în litigiu ridică o problemă referitoare la dreptul de acces la o instanță, componentă a dreptului la un proces echitabil, mai degrabă decât problema unei căi de atac efective în sensul articolului 13 din convenție, și că, prin urmare, ar trebui să fie examinată în continuare pe teren la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a făcut deja Curtea în cauze Běleš și alții c. Republica Cehă 47273/99, CEDO 2002 IX) și Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă 46129/99, CEDO 2002 IX). În ceea ce privește justificarea cererii, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că motivul invocat ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle J.-P. Costa Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

73403/01

présentée par Jaromír TUREK

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 12 octobre 2004 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

W.

Thomassen

,

A.

Mularoni,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 24 août 2001,

Vu la décision partielle du 27 août 2002,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Jaromír Turek, est un ressortissant tchèque, né en 1923, domicilié à Prague et résidant actuellement à Ventura (Californie, Etats-Unis d'Amérique). Le gouvernement défendeur était représenté par son Agent, M. V. A. Schorm, du ministère de la Justice.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Depuis 1948, le requérant vit aux Etats-Unis, ayant fui le régime communiste.

Après la mort de son père, il devint propriétaire d'un terrain sis à Prague. En avril 1987, il reçut une lettre de la part du comité national d'arrondissement de Prague 10

(obvodní národní výbor)

(«

le comité

») qui lui fit savoir que, selon le plan d'occupation des sols, le terrain était destiné à la construction d'une maison familiale. Pour cette raison, le requérant fut invité à vendre ce terrain à l'Etat, par l'intermédiaire d'un représentant

; en cas contraire, une procédure d'expropriation serait engagée. Afin d'éviter l'expropriation, le requérant signa la procuration

(plná moc)

et donna ainsi à

sa belle-mère J.P. le pouvoir de négocier la vente.

Le 16 octobre 1987, J.P. signa le contrat de vente concernant le terrain possédé par le requérant. Selon les dires de ce dernier, J.P. se vit montrer, lors des négociations au comité, la décision d'expropriation qui était déjà prête, tout en étant menacée qu'en cas de refus de signer le contrat, sa fille (épouse du requérant) pourrait se voir refuser l'entrée en Tchécoslovaquie. Dès lors, le requérant soutient que le consentement de J.P. avait été extorqué par violence, violence qui entraîna la nullité du contrat de vente.

Le 15 février 1988, le comité attribua le terrain en usage personnel de I.D. qui procéda à la construction d'une maison sur ce terrain en décembre

er

décembre 1989, le requérant demanda au comité de lui remettre, à l'amiable, le terrain qu'il aurait cédé sous menace d'expropriation. Le comité refusa de satisfaire à cette demande.

Le 13 février 1990, il intenta auprès du tribunal d'arrondissement de Prague 10

(obvodní soud)

une action dirigée contre I.D., tendant à se faire remettre le terrain litigieux. Il fit valoir que le contrat de vente de 1987, ainsi que l'accord constitutif de droit d'usage personnel au profit de I.D., étaient invalides car il n'avait consenti à la vente que sous menace de violence et dans des conditions nettement désavantageuses.

Le 9 juillet 1991, le requérant vit son action rejetée. Suite à son appel, la cour municipale de Prague

(městský soud)

annula le jugement en renvoyant l'affaire au tribunal afin que ce dernier examine en détail les circonstances de la cession du terrain.

Le 19 mars 1993, le requérant élargit son action en la dirigeant également contre l'office d'arrondissement de Prague 10

(obvodní úřad)

et en invoquant la nullité du contrat de 1987, causée par l'imprécision de la procuration donnée à J.P. Le 24 mars 1993, le tribunal d'arrondissement admit cet élargissement et rejeta l'action dans sa totalité, considérant que le requérant n'avait démontré ni la contrainte lors de la conclusion du contrat ni des conditions nettement désavantageuses, qu'il avait accepté le versement du prix d'achat, n'ayant exprimé son désaccord qu'en décembre

1989, et que le contrat était donc valable.

Le 16 mai 1995, la cour municipale, sur appel du requérant, réforma le jugement après avoir examiné en faveur du requérant la question préjudicielle portant sur la nullité de contrat, et décida que I.D. était obligée de lui remettre le terrain. Elle releva qu'au moment de la conclusion du contrat, le requérant ne disposait d'aucun moyen pour réaliser son droit de propriété et que, par conséquent, il n'avait pas d'autre choix que de se conformer à la pression des autorités, sans qu'il y ait eu son libre consentement. Pour ces motifs, la cour fut d'avis que le contrat de vente ainsi que l'accord constitutif de droit d'usage personnel étaient frappés de nullité, I.D. n'ayant jamais acquis le droit de propriété et celui du requérant n'ayant jamais cessé d'exister. Selon la cour, le principe de la légalité de la cession de propriété devait l'emporter ici sur la protection d'une éventuelle bonne foi de l'acquéreur.

Par la suite, I.D. introduisit un pourvoi en cassation

(dovolání)

à

l'encontre de l'arrêt en appel par lequel le jugement de première instance avait été réformé. Elle allégua que l'argument tiré du manque de libre consentement n'était pas étayé et que les conclusions juridiques de la cour d'appel n'étaient pas conformes à la loi.

Le 30 octobre 1997, la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

satisfit au pourvoi en cassation de I.D., annula la décision du 16 mai 1995 et renvoya l'affaire à la cour municipale. Elle releva entre autres

:

«

Selon la théorie de droit, (...) le contractant n'agit pas librement mais sous la pression qui peut être directe - telle qu'une violence physique

(fyzické donucení)

- ou quand il s'agit d'une menace sans titre

(bezprávná výhrůžka)

. Dans le cas d'espèce, seule la menace sans titre entre en ligne de compte. Elle peut être définie comme une violence psychique qui sert à extorquer ce qui ne peut pas être obtenu, et qui est de nature à inspirer une crainte justifiée chez la personne contre laquelle la violence est dirigée. Il résulte des preuves administrées (...) que le requérant avait été informé que son terrain était destiné à la construction et qu'au cas où il ne procéderait pas lui-même à la construction, une procédure d'expropriation serait engagée. Ce procédé correspondait à l'article 108 de la loi sur les constructions en vigueur à l'époque et ne peut donc être considéré comme une menace sans titre (...). Par conséquent, la conclusion juridique de la cour d'appel, selon laquelle le contrat n'a pas été conclu librement, est incorrecte et le motif de cassation au sens de l'article 241-2 d) s'applique.

»

Le 31 mars 1998, la cour municipale réexamina l'appel du requérant interjeté contre le jugement du 24 mars 1993 et rejeta la demande du requérant tendant à se voir remettre le terrain litigieux. Elle releva que selon l'article 243d-1 du code de procédure civile, l'avis de la Cour de cassation était obligatoire, et qu'il résultait du considérant de la décision de cette dernière que le requérant n'avait pas démontré l'existence de son droit de propriété sur le terrain, terrain qu'il avait librement cédé à l'Etat à l'aide de la procuration donnée à J.P. en acceptant le prix d'achat qu'il n'avait nullement mis en doute lors de sa visite en Tchécoslovaquie en 1988. Selon la Cour de cassation, le requérant n'avait donc pas la capacité pour revendiquer le terrain, et la cour d'appel ne pourrait pas s'écarter de cet avis, sous réserve de faits nouveaux. La cour municipale rejeta également l'objection du requérant tirée de l'imprécision de la procuration et consistant à dire qu'en signant le contrat de vente, J.P. avait dépassé son mandat. Enfin, considérant que sa décision ne traitait pas une question d'importance juridique cruciale, la cour n'admit pas un éventuel pourvoi en cassation contre son jugement.

Le 25 mai 1998, le requérant se pourvut en cassation sur la base de l'article 239-2 du code de procédure civile, faisant valoir que les tribunaux de droit commun n'avaient pas correctement apprécié le contenu de la procuration donnée à J.P. Selon lui, cette procuration ne satisfaisait pas aux exigences de précision et de clarté imposées à tout acte juridique.

Le 19 juin 1998, à savoir dans le délai de 60 jours à compter de la notification de l'arrêt de la cour d'appel, le requérant introduisit également un recours constitutionnel

(ústavní stížnost)

. Il allégua avoir été privé de la protection judiciaire de ses droits, ceux-ci ayant été limités plus que nécessaire, et avoir subi une atteinte dans son droit de propriété. Il contesta également la définition de la menace sans titre contenue dans l'arrêt de la Cour suprême. Selon lui, bien que la menace ait eu pour objet une voie de droit (expropriation), elle fut employée de façon abusive et détournée de son but, au profit de I.D. dont le père était un fonctionnaire communiste. Il rappela que le consentement de J.P. à la vente avait été extorqué sous l'influence d'une décision d'expropriation déjà prête et sous menace d'empêcher sa fille de retourner dans le pays. Faisant valoir que le formulaire de procuration lui avait été envoyé par le comité et qu'il n'avait pu rien y changer, le requérant soutint que cette procuration n'exprimait pas clairement sa propre volonté qui était d'autoriser J.P. à négocier uniquement les conditions de vente,

mais non pas à conclure le contrat.

Le 23 mars 1999, le juge rapporteur de la Cour constitutionnelle

(soudce zpravodaj Ústavního soudu)

rejeta le recours constitutionnel du requérant comme prématuré, son pourvoi en cassation étant pendant devant la Cour suprême. Il se référa à la jurisprudence prédominante suite à l'amendement du code de procédure civile entré en vigueur le 1

er

janvier 1996, selon laquelle toutes les voies de recours internes ne sont épuisées qu'après qu'une décision de la cour de cassation soit rendue. Avant que la Cour suprême ne se prononce sur l'importance juridique cruciale de la question soulevée par le pourvoi conformément à l'article 239-2 du code de procédure civile, le recours constitutionnel doit être déclaré irrecevable afin d'éviter que deux procédures soient menées dans la même affaire, car il appartient à la Cour suprême, et non pas à la Cour constitutionnelle, d'unifier la jurisprudence. Par conséquent, le délai imparti pour introduire un recours constitutionnel ne commence à courir qu'après la notification au plaignant de la décision de la Cour suprême (décisions de la Cour constitutionnelle n

o

I ÚS 171/96, n

o

IV ÚS 93/98).

Le 21 août 2000, la Cour suprême déclara irrecevable le pourvoi en cassation du requérant, considérant que la question relative au caractère de la procuration, qui avait été déjà tranchée par la cour municipale, ne revêtait pas une importance juridique cruciale

(rozhodnutí po právní stránce zásadního významu)

susceptible de justifier l'admissibilité du pourvoi.

Le 27 décembre 2000, le requérant introduisit, dans le délai de 60 jours à

compter de la notification de la décision rendue par la Cour suprême, un second recours constitutionnel dirigé à la fois contre l'arrêt de la cour municipale du 31 mars 1998 et contre la décision en cassation.

Le 28 juin 2001, la troisième chambre de la Cour constitutionnelle rejeta le recours pour défaut manifeste de fondement dans la partie relative à la décision de la Cour suprême, et pour tardiveté dans la partie relative à l'arrêt de la cour municipale, considérant que si le pourvoi en cassation avait été déclaré irrecevable, la décision sur la dernière voie de recours déclenchant le cours du délai de 60 jours était celle de la cour municipale.

Le droit et la pratique internes pertinents

L'essentiel des dispositions légales et de la jurisprudence interne pertinente est décrit dans l'arrêt

Zvolský et Zvolská c.

République tchèque

du 12

novembre 2002 (n

o

46129/99, §§ 18-36).

C. Communication de la Cour constitutionnelle publiée dans le Journal officiel n

o

32/2003 datant du 3 février 2003

Lors de ses réunions tenues en janvier 2003 et compte tenu de l'avis de la Cour européenne des Droits de l'Homme énoncé dans les arrêts adoptés par la deuxième section de cette Cour le 12 novembre 2002 dans les affaires

Zvolský et Zvolská c.

République tchèque

précitée et

Běleš et autres c.

République tchèque

(n

o

47273/99), le plénum de la Cour constitutionnelle est arrivé à un accord concernant le changement de la pratique suivie par la plupart des juges de la Cour constitutionnelle et admettant l'introduction simultanée d'un recours extraordinaire et d'un recours constitutionnel dirigés contre la décision d'une juridiction inférieure passée en force de chose jugée. Dorénavant, la recevabilité et le délai ouvert pour l'introduction d'un recours constitutionnel, en cas de son introduction simultanée avec les recours extraordinaires (à l'exception du recours en révision de la procédure), seront interprétés par les juges et les chambres de la Cour constitutionnelle comme suit

:

«

»

GRIEF

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que

la Cour constitutionnelle a rejeté ses recours constitutionnels pour non-épuisement des voies de recours et pour tardiveté, sans décider au fond.

EN DROIT

Le requérant se plaint de l'impossibilité de faire réexaminer le fond de son affaire par la Cour constitutionnelle. Il invoque à cet égard l'article 6

§

1 de la Convention qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement soutient que la qualification de la plupart des procédures devant la Cour constitutionnelle comme relevant de l'article 6 de la Convention fait qu'une éventuelle violation des droits et libertés garantis par la Convention dans la procédure devant cette instance doit être considérée comme une violation de l'article 13 de la Convention, le requérant devant alors également disposer d'un recours effectif contre la violation de la Convention causée par la Cour constitutionnelle, même si la possibilité de saisir cette dernière présente en soi un tel recours.

Le Gouvernement est donc d'avis que la présente affaire doit être examinée uniquement comme une violation alléguée du droit à un recours effectif au sens de l'article 13 de la Convention, et propose de rejeter le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention pour incompatibilité

ratione materiae

.

En l'espèce, le Gouvernement ne relève aucune apparence d'une violation du droit à un procès équitable et du droit au respect des biens par les tribunaux nationaux comme le prétendait le requérant dans ses recours constitutionnels, ses allégations étant plutôt l'expression de son mécontentement de l'issue, pour lui défavorable, de la procédure. Son désaccord avec les décisions des tribunaux de droit commun l'amène à être persuadé de la violation de son droit à un procès équitable et du droit au respect des biens. Or, la Cour a rejeté la partie de la requête relative à

l'article 1 du Protocole n

o

1 comme incompatible

ratione materiae

. Le Gouvernement en conclut que l'article 13 de la Convention ne pouvait donc être appliqué dans le cas d'espèce.

Le requérant combat les arguments du Gouvernement. Il soutient que l'article 13 de la Convention ne peut pas prévaloir sur l'article 6 de la Convention, la possibilité de pouvoir disposer des voies de recours effectives devant les instances nationales, y compris la juridiction constitutionnelle, n'excluant en soi la possibilité de saisir la Cour d'une requête contre la Cour constitutionnelle.

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement que les documents présentés devant la Cour ne révèlent aucune violation de son droit à un procès équitable.

La Cour estime tout d'abord que la situation litigieuse soulève un problème relatif au droit d'accès à un tribunal, composante du droit à un procès équitable, plutôt que la question d'un recours effectif au sens de l'article 13 de la Convention, et qu'il convient donc de continuer à

l'examiner sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention, comme la Cour l'a déjà fait dans les affaires

Běleš et autres c. République tchèque

(n

o

47273/99, CEDH 2002

‑

IX) et

Zvolský et Zvolská c. République tchèque

(n

o

46129/99, CEDH 2002

‑

IX).

Quant au bien-fondé de la requête, la Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que le grief énoncé pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Il s'ensuit que la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée, au sens de l'article 35

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président