KOLIHA contre la REPUBLIQUE TCHEQUE

KOLIHA contre la REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 52863/99 prezentate de Zdeněk KOLIHA împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 6 aprilie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucaide Jungwiert Butkevych Thomassen, domnii Ugrekhelidze, judecătorii S. Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului la 22 septembrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, ia următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Zdeněk Koliha, a fost un cetățean ceh, născut în 1939. V. Jablonský a informat Curtea că reclamantul a decedat. La 27 ianuarie 2003, el a informat Curtea că soția reclamantului, dl R.žena Kolihová, dorește să continue procedura în fața Curții. Aceasta este reprezentată de domnul L. Trojan, avocat în barou ceh. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl V. Schorm. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează. La 28 ianuarie 1993, reclamantul a susținut la biroul de proprietate districtual (okresní pozemkový úřad) din Tábor pretenția sa la restituirea bunurilor agricole, pe baza articolului 9-1 din Legea nr. 229/1991 privind proprietatea asupra terenului. Acesta susținea că părinții săi fuseseră expropriați de bunurile în cauză în 1954, dintre care unul nu ar fi făcut obiectul niciunei compensații; formularul respectiv prevedea în mod expres că reclamantul își lua în considerare obligația de a-și exercita pretenția față de persoana aflată în posesia bunului (pentru a încheia cu acesta, dacă este cazul, un acord de restituire). Potrivit guvernului, abia la 2 martie 1998 reclamantul a solicitat biroului funciar să se pronunțe asupra dreptului de proprietate, informându-l că părțile nu au reușit să încheie un acord de restituire. Reclamantul obiectează că trimiterea sa din 2 martie 1998 avea ca scop relansarea procedurii și că faptul că nu a fost încheiat niciun acord de restituire în acest caz rezultă din simpla scurgere a termenului stabilit în acest scop. La 9 martie 1998, biroul funciar a decis că reclamantul nu era proprietarul bunurilor în litigiu. El a arătat că dreptul de proprietate asupra acestora a fost transferat la momentul respectiv Ministerului Apărării Naționale, în scopul apărării statului și în schimbul unei compensații. În conformitate cu art. 6-1 m) din legea menționată anterior, potrivit Biroului, era necesar să se examineze dacă bunurile erau utilizate în mod durabil pentru scopul pentru care fuseseră expropriați. Cu toate acestea, având în vedere că persoanele aflate în posesia bunurilor nu se pronunțaseră, în ciuda mai multor rechemări, asupra cererii, biroul s-a bazat pe alte avize privind pretențiile persoanelor ale căror clădiri se aflau în apropierea celor revendicate de solicitant și făceau parte din complexul aeroportului Bechyně. Din avizul șefului Statului Major al armatei cehe din 22 februarie 1996 rezultă că ministrul Apărării din Republica Cehă a decis la 29 mai 1995 să creeze 44 de batalioane de recunoaștere aeriană și să îl includă în 4 brigăzi de intervenție rapidă. Aceste trupe vor utiliza pentru activitatea lor toate capacitățile de cazare și de depozitare libere. Pentru a dezvolta o bază de antrenament pentru aceste trupe, este necesar să se mențină întregul complex al aeroportului și al cazărmilor din Bechyně. (...) Șeful Statului-Major a subliniat că spațiile cazărmilor din Bechyně, inclusiv spațiile și terenurile care fac obiectul cererilor de restituire, vor fi exploatate pe deplin pentru instruirea trupelor de intervenție rapidă. Biroul funciar deduce din aceasta că este necesar să se respecte instrucțiunea Ministerului Apărării. În urma modificării Legii nr. 229/91 prin Legea nr. 183/1993, dispoziția art. 6-1 m) prevede ca titlu de restituire actul de expropriere prin compensare, cu condiția ca clădirea să existe și să nu servească în mod durabil scopului pentru care a fost expropriat. Cu toate acestea, rezultă din dovezile cazului că clădirile în litigiu nu au servit scopului lor decât pentru o perioadă limitată, în timp ce, în cazul neexploatarii terenurilor pentru scopurile menționate anterior, trebuie să fie o stare durabilă. În aceste circumstanțe, având în vedere o hotărâre a Tribunalului Regional (krajský soud) České Budějovice, pronunțată într-o cauză similară de restituire și în situația în care nu sunt îndeplinite condițiile legale de restituire, clădirile nu pot fi restituite. Reclamantul a atacat această decizie printr-o acțiune, punându-se la îndoială, pe de o parte, legitimitatea exproprierii și, pe de altă parte, caracterul adecvat al compensației. Argumentul său principal a fost acela că bunurile în litigiu nu au fost utilizate niciodată pentru expropriere, ci, în plus, ar rezulta din opinia șefului Statului Major că aeroportul ar trebui să fie utilizat pentru antrenament numai pentru viitor, în timp ce situația actuală era cea care importa pentru restituire. La 15 iulie 1998, Tribunalul Regional din České Budějovice a confirmat decizia biroului funciar. Având în vedere că cazul trebuia examinat din perspectiva articolului 6-1 m) din Legea privind proprietatea funciară, s-a considerat că noțiunea de neexploatare durabilă nu ar trebui confundată cu noțiunea de neexploatare durabilă. Prin urmare, ar fi decisiv ca terenurile în cauză, care fac parte din complexul aeroportului militar, să fi fost în trecut exploatate de armată în conformitate cu scopul de expropriere și să fie de acum înainte, conform opiniei șefului Statului Major. Tribunalul a adăugat că presupusa ilegalitate a exproprierii nu constituia un motiv pentru anularea deciziei atacate, întrucât impunea autorităților să examineze circumstanțele exproprierii numai din perspectiva articolului 6-1 (m) din Legea privind proprietatea funciară. În ceea ce privește valoarea compensației acordate în timpul exproprierii, Tribunalul a arătat că fusese stabilit de un expert oficial în conformitate cu baremele de preț în vigoare atunci. La 1 octombrie 1998, reclamantul a introdus o acțiune constituțională (ústavní stížnost) , completat la 19 decembrie 1998 și 19 februarie 1999. Acesta a atacat decizia din 9 martie 1998, pronunțată în urma întârzierilor prelungite și a inactivitatei biroului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Acesta susținea că avizul persoanei aflate în posesia bunurilor în litigiu s-a schimbat ca urmare a inactivității autorității administrative, susținând că, până la avizul șefului Statului Major din 22 februarie 1996, acordurile de restituire privind bunurile în apropierea aeroportului au fost în mod curent încheiate. El a criticat autoritățile pentru că nu a examinat scopul în care bunurile au fost expropriate și pe care ar trebui să le servească și a contestat interpretarea lor a noțiunii de neexploatare durabilă; aceasta a însemnat că bunul fusese folosit anterior pentru expropriere, dar nu i-a mai servit. Reclamantul a susținut că, la momentul depunerii cererii sale, bunurile revendicate nu erau exploatate în conformitate cu scopul de expropriere și că nici la 22 februarie 1996 nu erau exploatate, deoarece opinia șefului Statului Major era doar o declarație de intenție. Prin urmare, decizia negativă a biroului funciar s-ar datora inactivitatei sale timp de cinci ani și ar aduce atingere drepturilor reclamantului garantate prin articolele 11-1, 2, 4; 36-1, 2 și 38-2 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale, precum și prin art. 14 din convenție. La 23 martie 1999, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins recursul recurentului pentru lipsa evidentă a temeiului juridic; aceasta nu a invocat în dosar nicio încălcare a drepturilor invocate de solicitant, întrucât Tribunalul și-a examinat în mod corespunzător obiecțiile, precum și legalitatea deciziei biroului funciar și și-a motivat suficient decizia. art. 11-1 garantează tuturor dreptul la proprietate. În conformitate cu alineatul (2) din articolul menționat, legea stabilește bunurile necesare pentru întreaga societate, pentru dezvoltarea economiei naționale și pentru: interesul public, adică bunurile care pot fi deținute exclusiv de stat, de municipalități sau de persoane juridice determinate. art. 11-4 prevede că exproprierea sau restricționarea forțată a dreptului de proprietate nu este posibilă decât în interesul public, în temeiul legii și împotriva unei despăgubiri. În conformitate cu art. 36-1, fiecare are dreptul de a solicita justiție, în conformitate cu o procedură prevăzută, la o instanță independentă și imparțială și, în cazurile stabilite, la o altă autoritate. În temeiul articolului 36-2, persoana care pretinde că a fost prejudiciată în drepturile sale printr-o decizie a unei autorități administrative poate solicita instanței să reexamineze legalitatea unei astfel de decizii, cu excepția cazului în care există dispoziții legale contrare. art. 38-2 conferă fiecăruia dreptul de a-și auzi cauza în mod public, într-un termen rezonabil și în prezența sa, și de a se pronunța asupra tuturor dovezilor administrate. Legea nr. 229/1991 privind proprietatea funciară În conformitate cu art. 6-1 m), persoanele care pot pretinde că au fost transferate către stat sau către o persoană juridică prin expropriere prin intermediul unei compensații, cu condiția ca bunul să existe și să nu servească în mod durabil scopului pentru care a fost expropriat. art. 9 prevede că persoana în cauză trebuie să-și prezinte pretenția la biroul funciar și, în același timp, invită persoana aflată în posesia bunului la restituirea acestuia. Aceasta poate încheia cu reclamantul un acord de restituire, în termen de 60 de zile de la somația menționată (punctul 1). În cazul în care un astfel de acord nu este încheiat, biroul funciar va decide cu privire la dreptul de proprietate al persoanei în cauză (punctul 4). Decizia biroului funciar poate fi atacată printr-o acțiune în fața Tribunalului (punctul 6). La 1 iulie 1993 (data intrării în vigoare a amendamentului nr. 183/1993), alineatul (9) a fost adăugat, printre altele, la art. 9. Acesta prevede că procedura de aprobare a unui acord de restituire începe în ziua în care acordul ajunge la biroul funciar. În lipsa unui astfel de acord, procedura prevăzută la alineatul (4) începe fie la data expirării termenului stabilit pentru încheierea acordului menționat anterior, fie în momentul în care una dintre părți informează biroul funciar că acordul nu va fi încheiat. Codul de procedură administrativă (Legea nr. 71/1967) În conformitate cu art. 3-3, autoritățile administrative trebuie să examineze fiecare caz cu diligență și responsabilitate, să îl trateze fără întârziere și să utilizeze mijloacele cele mai relevante pentru a decide în mod corespunzător și să se asigure că procedura are loc într-un mod economic. (1) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii de restituire, denunțând inactivitatea biroului funciar pentru mai mult de cinci ani. De asemenea, susține că deciziile în litigiu se referă la loturile de terenuri care nu fac obiectul cererii sale. 2. invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că a fost privat de dreptul său de a respecta bunurile prin deciziile autorităților naționale; pe de o parte, declară că exproprierea bunurilor în litigiu a fost contrară legii și, pe de altă parte, că aceste bunuri nu au servit niciodată în scopul exproprierii. 3. 1, reclamantul susține că, înainte de 1995, au fost primite cereri din partea altor persoane privind restituirea terenurilor situate în apropierea propriilor sale terenuri; prin urmare, se consideră discriminat, susținând, de asemenea, că, în cazul său, Curtea Constituțională a decis în mod diferit de celelalte cazuri similare. (1) Curtea constată mai întâi că reclamantul a decedat și că soția sa a informat Curtea cu privire la dorința sa de a continua procedura pe care a inițiat-o. Curtea reamintește că, în mai multe cazuri, aceasta a ținut seama de o dorință similară exprimată de membrii apropiați ai familiei unui solicitant decedat, care și-au exprimat dorința de a continua procedura (a se vedea, de exemplu, Pincová și Pinc c. Republica Cehă (dec.), nr 36548/97, 6 iunie 2000). 25759/94, Decizia Comisiei din 6 martie 1997, Decizia și rapoartele 88, p. 46), Comisia a recunoscut văduvei și copiilor reclamantului decedat, după comunicarea cererii, calitatea de victimă, referindu-se numai la jurământul pe care l-au exprimat pentru a continua procedura și fără a se întreba dacă motivul întemeiat pe art. 10 din convenție poate fi transmis. Prin urmare, în conformitate cu această jurisprudență, Curtea recunoaște văduvei reclamantului calitatea pentru a se substitui acum acestuia. 2. Reclamantul denunță nelegiuirea și durata procedurii de restituire pe care o inițiase, invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, având astfel în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 2.1. Plângând nelegiuirea procedurii, reclamantul contestă în special interpretarea dispoziției relevante făcute de autorități. naționale, presupus arbitrară interpretare care a dus la respingerea cererii sale de restituire și afirmă, de asemenea, că deciziile în litigiu se referă la terenurile care nu au făcut obiectul cererii sale. Guvernul susține că autoritățile au interpretat legislația în mod legitim și în conformitate cu ordinea constituțională, recunoscând că decizia biroului funciar suferea de o eroare de lovire în numărul de înregistrare al terenului în litigiu, el observă că această eroare a fost corectată la 6 aprilie 1998 și că reclamantul a fost informat în mod corespunzător. În observațiile sale, reclamantul susține pentru prima dată că, în cursul procedurii propuse, a numit un expert însărcinat să verifice dacă terenurile în litigiu erau utilizate pentru expropriere. Întrucât cererea sa nu a fost primită și autoritățile s-au bazat doar pe un aviz al șefului Statului Major, acesta consideră că principiul egalității armelor nu a fost respectat. contestarea în esență a hotărârilor pronunțate în cauză. În această privință, Comisia amintește că art. 6 alineatul (1) din convenție nu garantează pledanților un rezultat favorabil al procedurii (Andronicou și Constantinou c. Cipru, Hotărârea din 9 octombrie 1997, Rec., 1997 VI, § 201. Întradevăr, interpretarea legislației interne revine în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor și instanțelor, iar Curtea, în conformitate cu art. 19 din Convenție, are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. ; în special, nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, de exemplu, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). În cazul de față, instanța regională a confirmat decizia administrativă privind respingerea cererii reclamantului, pe motiv că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute la art. 6-1 litera (m) din Legea nr. 229/1991. Potrivit Curții, nu există indicii că garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 1 să fi fost ignorate, în măsura în care hotărârile pronunțate sunt suficient de motivate și nu par să fie afectate de un arbitrar. Reclamantul, reprezentat de un avocat în fața instanței regionale și în fața Curții Constituționale, a avut posibilitatea de a-și prezenta argumentele, de a propune probe și de a se exprima cu privire la probele administrate. Prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru lipsa evidentă a temeiului, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. 2.2. Reclamantul se plânge apoi de durata procedurii privind cererea sa de restituire, care denotă, în special, inactivitatea biroului funciar pentru mai mult de cinci ani. Guvernul este de părere că aceasta nu s-a născut decât la data de 2 martie 1998, când reclamantul a solicitat biroului funciar să se pronunțe asupra dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu. Pe baza articolului 9-9 din Legea nr. 229/1991 susține că a solicitat reclamantului să informeze biroul funciar că acordul de restituire nu ar fi fost încheiat și că termenul de 60 de zile acordat în acest scop (și care începea să curgă din ziua în care reclamantul s-a adresat persoanei aflate în posesia bunurilor) a expirat; biroul funciar nu ar fi primit astfel de informații de la solicitant decât la 2 martie 1998. În plus, chiar presupunând că procedura în fața biroului funciar a suferit întârzieri, guvernul consideră că acest motiv ar fi incompatibil cu dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din convenție. În cele din urmă, consideră că, în acest caz, nu ar trebui să se permită doar aplicarea rigidă a criteriilor obișnuite pentru a judeca durata procedurii, deoarece trebuie să se țină seama de contextul social general și de gestul pozitiv al statului care le oferă cetățenilor posibilitatea de a-și restabili vechile drepturi. În ceea ce privește procedura judiciară (inclusiv tribunalul regional și Curtea Constituțională), aceasta a durat aproximativ opt luni; prin urmare, această parte a cererii ar fi vădit nefondată; în ceea ce o privește, reclamantul insistă asupra faptului că procedura a început la 28 ianuarie 1993, data la care și-a invocat pretenția de restituire la biroul funciar. El observă că somația trebuie adresată persoanei aflate în posesia bunurilor în același termen ca cel stabilit pentru a susține pretențiile la biroul funciar. În opinia sa, din art. 9 din Legea nr. 229/91 nu rezultă nicio obligație de a informa biroul funciar cu privire la desfășurarea negocierilor cu persoana aflată în posesia bunurilor. Având în vedere că art. 9-9 din legea menționată prevede că procedura privind dreptul de proprietate al reclamantului începe la data expirării termenului stabilit pentru încheierea unui acord de restituire, reclamantul susține că neîncheierea unui astfel de acord trebuie să fie cunoscută de biroul funciar ca urmare a unui simplu flux de timp, deoarece nu i s-a prezentat niciun acord în termen de 60 de zile. În plus, procedura administrativă este reglementată de principiul inchiziției: prin urmare, autoritatea competentă exercită un rol esențial în desfășurarea instanței și în căutarea probelor și trebuie să examineze toate cazurile cu atenție și fără întârziere. Având în vedere că, la 28 ianuarie 1993, reclamantul a invitat persoanele aflate în posesia bunurilor solicitate să încheie cu el un acord de restituire și că termenul de 60 de zile a trecut fără ca acestea să fi ajuns la un astfel de acord, reclamantul susține că procedura în litigiu a început cel târziu la 30 martie 1993. Scrisoarea sa din 2 martie 1998 nu ar fi avut ca scop decât relansarea procedurii; prin urmare, nu se poate explica durata excesivă a procedurii prin comportamentul reclamantului. În ceea ce privește perioada care urmează să fie luată în considerare, Curtea amintește în primul rând că, în materie civilă, termenul care trebuie să fie monitorizat cu privire la caracterul rezonabil poate începe să curgă chiar înainte de sesizarea instanței pe care reclamantul o invită să soluționeze contestația. În cazul de față, litigiul implică o procedură judiciară inițiată după o procedură administrativă, reclamantul nu a putut sesiza instanța competentă înainte de examinarea cererii sale de către autoritatea administrativă. Perioada în care se aplică art. 6 alineatul (1) acoperă, prin urmare, întreaga procedură în cauză, al cărei punct de plecare este necesar. Luând în considerare art. 9-9 din Legea nr. 229/1991, Curtea consideră că contestația s-a produs în momentul în care autoritatea competentă a fost obligată să se pronunțe asupra unui obiect concret și precis, în acest caz un acord de restituire sau dreptul de proprietate al reclamantului. Având în vedere termenul acordat pentru încheierea unui astfel de acord, Curtea subscrie la argumentul reclamantului potrivit căruia obiectul procedurii în litigiu trebuia să fie cunoscut de biroul funciar în termen de cel mult 60 de zile de la data la care reclamantul a adresat, în ianuarie 1993, somația persoanei aflate în posesia bunurilor în cauză (a se vedea mutatis mutandis Schmidtová c. Republica Cehă 48568/99, § 55 și 56, 22 iulie 2003). În aceste circumstanțe, Curtea apreciază că În acest caz s-a născut cel târziu în aprilie 1993, data care marchează începutul perioadei care urmează să fie luată în considerare. După ce s-a încheiat la 23 martie 1999 prin decizia Curții Constituționale, procedura a durat aproximativ șase ani, pentru două instanțe, după o procedură administrativă prealabilă. În ceea ce privește fondul plângerii, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond Prin urmare, acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost identificat niciun alt motiv de inadmisibilitate. (3) Reclamantul susține că a suferit o încălcare în dreptul său la respectarea bunurilor, garantată prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulată Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.... 3.1. În măsura în care reclamantul susține că exproprierea bunurilor în litigiu a fost contrară legii, Curtea constată că acest eveniment, survenit în 1954, este anterior datei de 18 martie 1992, data intrării în vigoare a convenției și a Protocolului nr. 1 în ceea ce privește Republica Cehă. Or, Convenția reglementează, pentru fiecare dintre părțile contractante, numai faptele ulterioare intrării sale în vigoare în ceea ce privește Republica Cehă. Prin urmare, această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4). 3.2. Susținând că toate condițiile de restituire prevăzute la art. 6-1 litera (m) din Legea nr. 229/91 erau îndeplinite în acest caz, reclamantul se plânge că nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu. din această parte a cererii cu Convenția, susținând că reclamantul nu a avut calitatea de proprietar al unui Imposibilitatea de a restabili dreptul de proprietate al reclamantului a fost cauzată de faptul că una dintre condițiile legale, și anume cea prin care s-a stabilit că bunurile care nu erau utilizate în mod durabil pentru expropriere pot fi restituite, nu a fost îndeplinită în cazul de față. Într-adevăr, aceasta ar fi doar pentru o perioadă limitată de timp dacă bunurile în cauză nu ar fi fost exploatate în scopul apărării naționale. Reclamantul se opune acestei teze, susținând că speranța sa legitimă s-a bazat în special pe faptul că pretențiile similare ale altor persoane au fost îndeplinite și susține că argumentul întemeiat pe interesul general al apărării naționale a fost utilizat în mod arbitrar în cazul de față. Curtea reamintește jurisprudența constantă a organelor Convenției potrivit căreia bunurile Pe de altă parte, nu trebuie să se considere că sunt bunuri (în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1) speranța de a retrăi un drept de proprietate care se stingese de mult timp, nici o creanță condiționată care se află caducă ca urmare a neîndeplinirii condiției (Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (dec.), n 39794/98, CEDH 2002 VII) Jantner c. Slovacia 39050/97, § 27, 4 martie 2003). În cazul de față, obiectul procedurii inițiate de solicitant nu se referea la un "bine existent" și reclamantul nu avea calitatea de proprietar, aflat în poziția de simplu solicitant. Din motivele expuse în hotărârea sa, Tribunalul Regional a confirmat avizul biroului funciar potrivit căruia reclamantului nu i se putea restitui bunurile în litigiu, întrucât una dintre condițiile prevăzute la art. 6-1 litera (m) din Legea nr. 229/1991 nu a fost îndeplinit. Mai sus, Curtea a considerat că această concluzie a autorităților naționale nu a fost arbitrară sau contrară dispozițiilor relevante ale dreptului ceh (a se vedea mutatis mutandis Baková c. Slovacia (dec.), nr 47227/99, 26 martie 2002). Prin urmare, nu există dovezi că reclamantul deținea o creanță suficient de stabilită pentru a fi exigibil. În aceste circumstanțe, reclamantul nu poate invoca un "bine" așa cum este prevăzut în art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, faptele invocate nu intră sub incidența art. 1 din Protocolul nr. (4) În cele din urmă, reclamantul se plânge că a fost discriminat în dreptul său la respectarea bunurilor, susținând că, înainte de 1995, au fost primite cererile altor persoane privind restituirea terenurilor situate în apropierea propriei sale terenuri și invocă în acest sens art. 14 din Convenția combinată cu art. 1 din Protocolul nr. 1, art. 14 fiind formulat astfel: Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Având în vedere considerațiile sale de mai sus, guvernul susține că acest motiv este incompatibil cu dispozițiile convenției sau, în mod subsidiar, nefondat. Reclamantul insistă asupra motivării sale, susținând că a suferit o discriminare ca urmare a unei schimbări de opinie formulată de armata cehă în 1996. Având în vedere caracterul neautonom al articolului 14 din convenție și faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră că art. 14 din convenție nu poate fi luat în considerare în cazul de față. Prin urmare, motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr 1 coroborat cu art. 14 este, de asemenea, incompatibil cu art. 14 cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie să fie respins în temeiul art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, obiecția reclamantului cu privire la durata procedurii urmate în speță Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

52863/99

présentée par Zdeněk KOLIHA

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le

6 avril 2004 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

L.

Loucaides

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen,

MM.

M.

Ugrekhelidze,

juges

,

et

de

M

me

S. Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Cour européenne des Droits de l'Homme le 22 septembre 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Zdeněk Koliha, était un ressortissant tchèque, né en 1939. Le 5 octobre 2002, son avocat M

e

V. Jablonský informa la Cour que le requérant était décédé. Le 27 janvier 2003, il fit savoir à la Cour que l'épouse du requérant, M

me

Růžena Kolihová, souhaitait poursuivre la procédure devant la Cour. Elle est représentée par M

e

L. Trojan, avocat au barreau tchèque.

Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. V. Schorm.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 28 janvier 1993, le requérant fit valoir auprès du bureau foncier de district

(okresní pozemkový úřad)

de Tábor sa prétention à la restitution des biens agricoles, s'appuyant sur l'article 9-1 de la loi n

o

229/1991 sur la propriété foncière. Il affirmait que ses parents avaient été en 1954 expropriés des biens en question, dont l'un n'aurait fait l'objet d'aucune compensation. Le formulaire respectif disposait expressément que le requérant prenait en compte son obligation de faire valoir sa prétention auprès de la personne en possession du bien (afin de conclure avec elle, le cas échéant, un accord de restitution).

Selon le Gouvernement, ce n'est que le 2 mars 1998 que le requérant demanda au bureau foncier de statuer sur le droit de propriété, en l'informant que les parties n'étaient pas parvenues à conclure un accord de restitution. Le requérant objecte que son envoi du 2 mars 1998 avait pour but de relancer la procédure et que le fait qu'aucun accord de restitution n'avait été conclu en l'espèce résultait du simple écoulement du délai imparti à cette fin.

Le 9 mars 1998, le bureau foncier décida que le requérant n'était pas propriétaire des biens litigieux. Il releva que le droit de propriété sur ceux-ci avait à l'époque été transféré au ministère de la Défense nationale, pour les besoins de la défense de l'Etat et en contrepartie d'une compensation. Conformément à l'article 6-1 m) de la loi précitée, il fallait, selon le bureau, examiner la question de savoir si les biens servaient durablement au but pour lequel ils avaient été expropriés. Cependant, vu que les personnes en possession des biens ne s'étaient pas, malgré plusieurs rappels, prononcées sur la demande, le bureau se fonda dans sa décision sur d'autres avis concernant les prétentions des personnes dont les immeubles se trouvaient à

proximité de ceux revendiqués par le requérant et faisaient partie du complexe d'aéroport de Bechyně. Il releva notamment

:

«

Il résulte de l'avis du chef d'état-major de l'armée tchèque du 22 février 1996 que le ministre de la Défense de la République tchèque a décidé le 29 mai 1995 de créer le 44

e

bataillon de reconnaissance aéroporté et de l'inclure dans la 4

e

brigade d'intervention rapide. Ces troupes utiliseront pour leur activité toutes les capacités d'hébergement et de stockage libres. Afin de développer une base d'entraînement pour ces troupes, il est nécessaire de maintenir l'ensemble du complexe de l'aéroport et des casernes de Bechyně. (...) Le chef d'état-major a souligné que les locaux des casernes de Bechyně, y compris les locaux et terrains concernés par les demandes de restitution, seront entièrement exploités pour l'entraînement des troupes d'intervention rapide.

Le bureau foncier en déduit qu'il est nécessaire de respecter l'instruction du ministère de la Défense. Suite à l'amendement de la loi n

o

229/1991 par la loi n

o

183/1993, la disposition de l'article 6-1 m) énonce comme titre de restitution l'acte d'expropriation moyennant une compensation, à condition que l'immeuble existe et ne serve pas durablement au but pour lequel il avait été exproprié. Il résulte cependant des preuves de l'espèce que les immeubles litigieux n'avaient pas servi à leur but que pendant une période limitée, tandis qu'en cas de non exploitation des terrains pour les buts précités il doit s'agir d'un état durable.

Dans ces circonstances, compte tenu d'un jugement du tribunal régional

(krajský soud)

de České Budějovice rendu dans une affaire de restitution similaire et dans la situation où les conditions légales de restitution ne sont pas réunies, les immeubles ne peuvent pas être restitués.

»

Le requérant attaqua cette décision par un recours, mettant en doute, d'une part, la légitimité de l'expropriation et, d'autre part, le caractère adéquat de la compensation. Son argument principal consistait à dire que les biens litigieux n'avaient jamais servi au but d'expropriation énoncé. Il résulterait de surcroît de l'avis du chef d'état-major que l'aéroport devrait servir à l'entraînement seulement pour le futur, tandis que c'était la situation actuelle qui importait aux fins de la restitution.

Le 15 juillet 1998, le tribunal régional de České Budějovice confirma la décision du bureau foncier. Considérant qu'il fallait examiner l'affaire sous l'angle de l'article 6-1 m) de la loi sur la propriété foncière, il fut d'avis qu'il ne fallait pas confondre la notion de non exploitation durable avec la notion «

jamais

exploitée » prévue par ladite disposition avant l'amendement opéré par la loi n

o

183/1993. Il serait dès lors décisif que les terrains litigieux, faisant partie du complexe d'aéroport militaire, avaient été dans le passé exploités par l'armée conformément au but d'expropriation et qu'ils le seront dorénavant, selon l'avis du chef d'état-major. Le tribunal ajouta que l'illégalité alléguée de l'expropriation ne constituait pas un motif pour annuler la décision attaquée car il incombait aux autorités d'examiner les

circonstances

de

l'expropriation

uniquement

sous l'angle de l'article 6-1

m) de la loi sur la propriété foncière. Quant au montant de la compensation accordée lors de l'expropriation, le tribunal releva qu'il avait été établi par un expert officiel conformément aux barèmes de prix alors en vigueur.

Le 1

er

octobre 1998, le requérant introduisit un recours constitutionnel

(ústavní stížnost)

, complété les 19 décembre 1998 et 19 février 1999. Il y attaquait la décision du 9 mars 1998, rendue «

après de longs retards et l'inactivité du bureau foncier

», ainsi que le jugement du 15 juillet 1998. Il faisait valoir que l'avis de la personne en possession des biens litigieux avait changé du fait de l'inactivité de l'autorité administrative, alléguant que jusqu'à l'avis du chef d'état-major du 22 février 1996, les accords de restitution concernant les biens à proximité de l'aéroport avaient été couramment conclus. Il reprochait aux autorités de ne pas avoir examiné le but dans lequel les biens avaient réellement été expropriés et auquel ils devraient servir, et contestait leur interprétation de la notion de non exploitation durable

; ceci signifiait selon lui que le bien avait auparavant servi au but d'expropriation mais ne lui servait plus. Le requérant soutenait qu'au moment de l'introduction de sa demande, les biens revendiqués n'étaient pas exploités conformément au but d'expropriation, et qu'ils ne l'étaient pas non plus au 22 février 1996 car l'avis du chef d'état-major n'était qu'une déclaration d'intention. La décision négative du bureau foncier serait donc due à son inactivité pendant cinq ans et porterait atteinte aux droits du requérant garantis par les articles 11-1, 2, 4

; 36-1, 2 et 38-2 de la Charte des droits et libertés fondamentaux, ainsi que par l'article 14 de la Convention.

Le 23 mars 1999, la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

rejeta le recours du requérant pour défaut manifeste de fondement. Elle ne releva dans le dossier aucune violation des droits invoqués par le requérant, considérant que le tribunal avait dûment examiné ses objections ainsi que la légalité de la décision du bureau foncier et qu'il avait suffisamment motivé sa décision.

B.

Le droit interne pertinent

Charte des droits et libertés fondamentaux

L'article 11-1 garantit à chacun le droit à la propriété. Selon le paragraphe 2 dudit article, la loi établit quels sont les biens nécessaires à

l'ensemble de la société, au développement de l'économie nationale et à

l'intérêt public, c'est-à-dire les biens qui peuvent être possédés exclusivement par l'Etat, les communes ou les personnes morales déterminées. L'article 11-4 dispose que l'expropriation ou la restriction forcée du droit de propriété n'est possible que dans l'intérêt public, en vertu de la loi et contre une indemnisation.

Selon l'article 36-1, chacun a le droit de demander justice, suivant une procédure prévue, auprès d'un tribunal indépendant et impartial et, dans les cas déterminés, auprès d'une autre autorité. En vertu de l'article 36-2, celui qui affirme avoir été lésé dans ses droits par une décision d'une autorité administrative peut demander au tribunal de réexaminer la légalité d'une telle décision, sauf disposition légale contraire.

L'article 38-2 donne à chacun le droit à ce que sa cause soit entendue publiquement, dans un délai raisonnable et en sa présence, et à ce qu'il puisse se prononcer sur toutes les preuves administrées.

Loi n

o

229/1991 sur la propriété foncière

Selon l'article 6-1 m), seront restitués aux personnes pouvant y prétendre les biens transférés à l'Etat ou à une personne morale par voie d'expropriation moyennant une compensation, à condition que le bien existe et ne serve pas durablement au but pour lequel il avait été exproprié.

L'article 9 prévoit que l'intéressé fait valoir sa prétention auprès du bureau foncier et invite, en même temps, la personne en possession du bien à sa restitution. Celle-ci peut conclure avec le demandeur un accord de restitution, et ce dans le délai de soixante jours à compter de ladite sommation (paragraphe 1). Si un tel accord n'est pas conclu, le bureau foncier statuera sur le droit de propriété de l'intéressé (paragraphe 4). La décision du bureau foncier peut être attaquée par un recours devant le tribunal (paragraphe 6).

Au 1

er

juillet 1993 (date d'entrée en vigueur de l'amendement n

o

183/1993), le paragraphe 9 a, entre autres, été ajouté audit article 9. Il dispose que la procédure portant sur l'approbation d'un accord de restitution débute le jour où cet accord parvient au bureau foncier. A défaut d'un tel accord, la procédure prévue au paragraphe 4 commence soit au moment de l'expiration du délai imparti pour la conclusion de l'accord susmentionné, soit au moment où l'une des parties informe le bureau foncier que l'accord ne sera pas conclu.

Code de procédure administrative (loi n

o

71/1967)

Aux termes de l'article 3-3, les autorités administratives doivent examiner chaque affaire avec diligence et responsabilité, la traiter sans délais inutiles et utiliser les moyens les plus pertinents pour trancher correctement. Elles veillent à ce que la procédure se déroule de façon économique.

GRIEFS

; il fait aussi valoir que les décisions litigieuses portaient sur les lots de terrains qui ne faisaient pas l'objet de sa demande.

o

1, le requérant se plaint d'avoir été privé de son droit au respect des biens par les décisions des autorités nationales. Il allègue, d'une part, que l'expropriation des biens litigieux a été contraire à la loi et, d'autre part, que ces biens n'ont jamais servi au but de l'expropriation.

o

1, le requérant allègue qu'avant 1995 les demandes d'autres personnes portant sur la restitution des terrains situés à proximité des siens ont été accueillies. Il s'estime donc discriminé, faisant valoir également que la Cour constitutionnelle a dans son cas statué de façon différente des autres cas analogues.

EN DROIT

Elle rappelle que, dans plusieurs cas, elle a tenu compte d'un voeu analogue exprimé par les membres de la proche famille d'un requérant décédé, qui ont manifesté le souhait de voir la procédure se poursuivre (voir, par exemple,

Pincová et Pinc c.

République tchèque

(déc.), n

o

36548/97, 6

juin 2000). Par ailleurs, dans l'affaire

Ahmet Sadik c. Grèce

(n

25759/94, décision de la Commission du 6 mars 1997, Décision et rapports 88, p. 46), la Commission a reconnu à la veuve et aux enfants du requérant décédé après la communication de la requête la qualité de victime, en se référant au seul vœu qu'ils avaient exprimé pour poursuivre la procédure et sans s'interroger sur la transmissibilité du grief tiré de l'article 10 de la Convention.

Se conformant donc à cette jurisprudence, la Cour reconnaît à la veuve du requérant la qualité pour se substituer désormais à lui.

disposant ainsi dans sa partie pertinente

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

2.1. Se plaignant de l'iniquité de la procédure, le requérant conteste notamment l'interprétation de la disposition pertinente faite par les autorités

nationales, interprétation prétendument arbitraire qui a mené au rejet de sa demande de restitution. Il allègue également que les décisions litigieuses portaient sur les terrains qui ne faisaient pas l'objet de sa demande.

Le Gouvernement affirme que les autorités ont interprété la législation de façon légitime et conforme à l'ordre constitutionnel. Admettant que la décision du bureau foncier souffrait d'une faute de frappe dans le numéro d'enregistrement du terrain litigieux, il fait observer que cette faute a été corrigée le 6 avril 1998 et que le requérant en a été dûment informé.

Dans ses observations, le requérant fait pour la première fois valoir qu'il avait au cours de la procédure proposé de désigner un expert chargé de vérifier si les terrains litigieux servaient au but de l'expropriation. Etant donné que sa demande n'a pas été accueillie et que les autorités se sont fondées uniquement sur un avis du chef d'état-major, il estime que le principe de l'égalité des armes n'a pas été respecté.

De l'avis la Cour, les allégations du requérant tendent essentiellement à

contester au fond les décisions rendues dans l'affaire. Elle rappelle à cet égard que l'article 6 § 1 de la Convention ne garantit pas aux plaideurs une issue favorable de la procédure (

Andronicou et Constantinou c.

Chypre

, arrêt du 9

octobre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

VI, §

201). En effet, l'interprétation de la législation interne incombe au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux. Quant à la Cour, elle a pour seule tâche, conformément à l'article 19 de la Convention, d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes

; spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, par exemple,

García Ruiz c.

Espagne

[GC], n

o

30544/96, §

28, CEDH 1999

‑

I).

En l'espèce, le tribunal régional a confirmé la décision administrative portant sur le rejet de la demande du requérant, au motif que les conditions prévues à l'article 6-1 m) de la loi n

o

229/1991 n'étaient pas réunies. Selon la Cour, rien n'indique que les garanties procédurales de l'article 6

§

1 aient été méconnues, dans la mesure où les décisions rendues sont suffisamment motivées et ne semblent pas être entachées d'arbitraire. Le requérant, représenté par un avocat devant le tribunal régional ainsi que devant la Cour constitutionnelle, a eu la possibilité de faire valoir ses arguments, proposer des preuves et s'exprimer sur les preuves administrées.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.2. Le requérant se plaint ensuite de la durée de la procédure portant sur sa demande de restitution, dénonçant notamment l'inactivité du bureau foncier pendant plus de cinq ans.

Le Gouvernement est d'avis que la «

contestation

» n'est née que le 2

mars 1998, jour où le requérant a demandé au bureau foncier de statuer sur le droit de propriété sur les terrains litigieux. S'appuyant sur l'article 9-9 de la loi n

o

229/1991, il soutient qu'il incombait au requérant d'informer le bureau foncier que l'accord de restitution ne serait pas conclu et que le délai de soixante jours imparti à cette fin (et commençant à courir le jour où le requérant s'est adressé à la personne en possession des biens) avait expiré. Le bureau foncier n'aurait reçu une telle information de la part du requérant que le 2 mars 1998. De surcroît, même à supposer que la procédure devant le bureau foncier a souffert de retards, le Gouvernement estime que ce grief serait incompatible

ratione materiae

avec la disposition de l'article 6 § 1 de la Convention. Il considère enfin que l'on ne saurait en l'espèce se contenter d'une application rigide des critères habituels pour juger de la durée de la procédure, car il faut prendre en compte le contexte social général et le geste positif de l'Etat offrant aux citoyens la possibilité de rétablir leurs anciens droits. Quant à la procédure judiciaire (incluant le tribunal régional et la Cour constitutionnelle), elle n'a duré que huit mois environ

; cette partie de la requête serait donc manifestement mal fondée.

Pour sa part, le requérant insiste sur le fait que la procédure a débuté le 28 janvier 1993, date à laquelle il a fait valoir sa prétention de restitution auprès du bureau foncier. Il note que la sommation doit être adressée à la personne en possession des biens dans le même délai que celui qui est fixé pour faire valoir les prétentions auprès du bureau foncier. Selon lui, il ne découle de l'article 9 de la loi n

o

229/1991 aucune obligation d'informer le bureau foncier du déroulement des négociations avec la personne en possession des biens. Etant donné que l'article 9-9 de ladite loi prévoit que la procédure portant sur le droit de propriété du demandeur commence au moment de l'expiration du délai imparti pour la conclusion d'un accord de restitution, le requérant soutient que la non conclusion d'un tel accord devait être connue du bureau foncier du fait d'un simple écoulement du temps car aucun accord ne lui avait été soumis dans le délai de soixante jours. De surcroît, la procédure administrative est régie par le principe de l'inquisition

: l'autorité compétente exerce donc un rôle prépondérant dans la conduite de l'instance et dans la recherche des preuves et doit examiner toute affaire avec diligence et sans délai inutile.

Vu que c'est le 28 janvier 1993 que le requérant a invité les personnes en possession des biens demandés à conclure avec lui un accord de restitution et que le délai de soixante jours s'est écoulé sans qu'ils soient parvenus à un tel accord, le requérant soutient que la procédure litigieuse a commencé au plus tard le 30 mars 1993. Sa lettre du 2 mars 1998 n'aurait eu pour but que de relancer la procédure. L'on ne saurait donc expliquer la durée excessive de la procédure par le comportement du requérant.

Pour ce qui est de la période à prendre en considération, la Cour rappelle d'abord qu'en matière civile, le délai dont il convient de contrôler le caractère raisonnable peut commencer à courir avant même la saisine du tribunal que le demandeur invite à trancher la contestation.

En l'espèce, le litige comporte une procédure judiciaire entamée après une procédure administrative, le requérant n'ayant pas pu saisir le tribunal compétent avant d'avoir fait examiner sa demande par l'autorité administrative. La période durant laquelle s'applique l'article 6 § 1 couvre donc l'ensemble de la procédure en cause, dont il est nécessaire de déterminer le point de départ. Prenant en compte l'article 9-9 de la loi n

o

229/1991, la Cour considère que la contestation est née au moment où l'autorité compétente a été amenée à statuer sur un objet concret et précis, en l'occurrence un accord de restitution ou le droit de propriété du requérant. Vu le délai imparti pour la conclusion d'un tel accord, la Cour souscrit à l'argument du requérant selon lequel l'objet de la procédure litigieuse devait être connu du bureau foncier au plus tard soixante jours après que le requérant eut adressé, en janvier 1993, la sommation à la personne en possession des biens en question (voir,

mutatis mutandis

,

Schmidtová c.

République tchèque

,

n

o

48568/99, §§ 55 et 56, 22

juillet

2003).

Dans ces circonstances, la Cour estime que la «

contestation

» à trancher en l'espèce est née au plus tard en avril 1993, date qui marque le début de la période à considérer. Ayant pris fin le 23 mars 1999 par la décision de la Cour constitutionnelle, la procédure a donc duré environ six ans, pour deux instances, après une procédure administrative préalable.

Quant au fond du grief, la Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

o

1, qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. (...)

»

3.1. Dans la mesure où le requérant allègue que l'expropriation des biens litigieux a été contraire à la loi, la Cour constate que cet événement, survenu en 1954, est antérieur au 18 mars 1992, date de l'entrée en vigueur de la Convention et de son Protocole n

o

1 à l'égard de la République tchèque. Or, la Convention ne régit, pour chacune des Parties contractantes, que les faits postérieurs à son entrée en vigueur à l'égard de cette Partie.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est incompatible

ratione temporis

avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35 § 3 et doit être rejetée en application de l'article 35 § 4.

3.2. Soutenant que toutes les conditions de restitution prévues à l'article 6-1 m) de la loi n

o

229/1991 se trouvaient remplies en l'occurrence, le requérant se plaint de ne pas s'être vu reconnaître le droit de propriété sur les biens litigieux.

Le Gouvernement excipe de l'incompatibilité

ratione materiae

de cette partie de la requête avec la Convention, arguant que le requérant n'a pas eu la qualité de propriétaire d'un «

bien existant

» et ne bénéficiait pas non plus d'une «

espérance légitime

». L'impossibilité de rétablir le droit de propriété du requérant résultait du fait que l'une des conditions légales, à savoir celle énonçant que pouvaient faire l'objet d'une restitution les biens qui ne servaient pas durablement au but de l'expropriation, n'a pas été remplie dans le cas d'espèce. En effet, cela ne serait que pendant une période limitée que les biens en question n'avaient pas été exploités pour les besoins de la défense nationale.

Le requérant s'oppose à cette thèse, soutenant que son espérance légitime s'appuyait notamment sur le fait que les prétentions analogues faites par d'autres personnes avaient été satisfaites. Il affirme que l'argument tiré de l'intérêt général à la défense nationale a en l'espèce été utilisé de façon arbitraire.

La Cour rappelle la jurisprudence constante des organes de la Convention selon laquelle des «

biens

» au sens de l'article 1 du Protocole n

o

1 peuvent être soit des «

biens existants

», soit des valeurs patrimoniales, y compris des créances, pour lesquelles un requérant peut prétendre avoir au moins une «

espérance légitime

» de les voir concrétiser. En revanche, ne sont pas à considérer comme des «

biens

» au sens de l'article

1 du Protocole n

o

1 l'espoir de voir revivre un droit de propriété qui s'était éteint depuis longtemps, ni une créance conditionnelle qui se trouve caduque par suite de la non-réalisation de la condition (

Gratzinger et Gratzingerova c.

République tchèque

(déc.), n

o

39794/98, CEDH 2002

‑

VII

;

Jantner c.

Slovaquie

,

n

o

39050/97, §

27, 4

mars 2003).

Dans le cas d'espèce, l'objet de la procédure engagé par le requérant ne portait pas sur un « bien existant » et le requérant n'avait pas la qualité de propriétaire, se trouvant dans la position de simple demandeur. Pour les motifs exposés dans son jugement, le tribunal régional a confirmé l'avis du bureau foncier selon lequel le requérant ne pouvait pas se voir restituer les biens litigieux car l'une des conditions prévues à l'article 6-1 m) de la loi n

o

229/1991 n'était pas remplie. Ci-dessus, la Cour a estimé que cette conclusion des autorités nationales n'a pas été arbitraire ou contraire aux dispositions pertinentes du droit tchèque (voir,

mutatis mutandis

,

Baková c.

Slovaquie

(déc.), n

o

47227/99, 26 mars 2002). Dès lors, rien ne permet de constater que le requérant était titulaire d'une créance suffisamment établie pour être exigible.

Dans ces circonstances, le requérant ne peut pas se prévaloir d'un «

bien

» tel qu'envisagé par l'article 1 du Protocole n

o

o

1.

Il s'ensuit que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4.

o

1, l'article 14 étant libellé

ainsi:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

Au vu de ses considérations susmentionnées, le Gouvernement soutient que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention ou, à titre subsidiaire, manifestement mal fondé.

Le requérant insiste sur son grief, alléguant avoir subi une discrimination du fait d'un changement d'avis énoncé par l'armée tchèque en 1996.

Eu égard au caractère non autonome de l'article 14 de la Convention et à la conclusion d'inapplicabilité de l'article 1 du Protocole n

o

1, la Cour estime que l'article 14 de la Convention ne saurait être pris en compte dans le cas d'espèce.

Il s'ensuit que le grief tiré de l'article 1 du Protocole n

o

1 combiné avec l'article 14 est également incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, au sens de l'article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

recevable, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant concernant la durée de la procédure suivie en l'espèce

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président