KOSEK contre la REPUBLIQUE TCHEQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
KOSEK contre la REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2003)
A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 68376/01 prezentată de Josef KOŠEK împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 2 decembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen, Ugrekhelidze, judecători și T.L Early; Grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 ianuarie 2001, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie, recurentul, dl Josef Košek, este un cetățean ceh, născut în 1921 și rezident la Liberec. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul P. Neumann, avocat în barou ceh. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1971, reclamantul a vândut unei întreprinderi naționale proprietatea pe care o moștenise de la părinții săi, prin intermediul Oficiului de Construcții Liberec. Valoarea bunului a fost stabilită în conformitate cu Regulamentul nr. 43/1969 privind prețurile construcțiilor în proprietate privată și indemnizațiile de expropriere. În 1991, reclamantul sesizează instanța de district (okresní soud) din Liberec cu privire la o acțiune în restituire a bunului în cauză, inclusiv un garaj și o casă cu grădină. 87/1991 privind reabilitarea extrajudiciară, acesta susținea că a încheiat contractul de vânzare sub constrângere și în condiții vădit dezavantajoase (nápadně nevýhodné podmínky) Hotărârea din 15 februarie 1994, prin care instanța de district a primit cererea reclamantului, a fost anulată de instanța de apel la 27 septembrie 1994. Aceaceasta a fost de acord cu argumentul reclamantului cu privire la existența constrângerii în momentul tranzacției, dar a solicitat instanței de primă instanță să examineze mai în detaliu problema condițiilor vădit dezavantajoase invocate de solicitant. Prin decizia sa din 11 decembrie 1995, tribunalul de district a decis să elaboreze un raport de competență cu privire la evaluarea proprietății. Potrivit acestui raport elaborat la 10 martie 1996, prețul terenului a fost stabilit în mod eronat și dăunător reclamantului în 1971. La 20 iunie 1996, instanța l-a invitat pe pârât să încheie cu reclamantul un acord de restituire privind garajul și casa revendicate. După ședința părților, audierea la expert și examinarea contractului de vânzare, precum și a rapoartelor de expertiză din 1971 și 1996, instanța concluzionează că contractul de vânzare a fost încheiat nu numai sub constrângere, ci și în condiții în mod vădit dezavantajoase, dat fiind că prețul de cumpărare nu a fost în conformitate cu normele în vigoare la momentul respectiv. Pârâtul a făcut apel la această hotărâre, susținând că regulamentul de preț aplicabil în 1971 nu permitea să se ia ca bază pentru evaluarea prețului comun (obecná cena) al bunului, așa cum a procedat la data de 10 decembrie 1996. La 10 decembrie 1996, instanța regională (krajský soud) (c) în cazul în care instanța a respins cererea reclamantului de restituire a casei în litigiu; partea din hotărâre privind restituirea garajului a rămas neschimbată, întrucât instanța a acceptat în mod lamentabil un aviz al instanței potrivit căruia garajul ar fi trebuit, la momentul respectiv, să fie evaluat în funcție de baremele valabile pentru construcțiile mici cu funcții multiple (Drobné víceúčelové stavby) și, prin urmare, prețul de cumpărare ar fi trebuit să fie mult mai ridicat. În ceea ce privește casa revendicată de reclamant, instanța a considerat că, pentru a concluziona existența unor condiții vădit dezavantajoase, este necesar ca echivalența drepturilor și obligațiilor părților la contract să fie încălcată, în special în cazul în care prețul de cumpărare nu corespunde normelor de preț în vigoare. 43/1969 nu permitea să se bazeze pe prețul comun al casei, așa cum era considerat de către expert în 1996 și prețul stabilit în 1971 era chiar mai mare decât cel care corespundea regulilor de la data respectivă. Având în vedere aprecierea juridică făcută de instanța regională în ceea ce privește problema condițiilor în mod vădit dezavantajoase și care se plâng de discriminarea proprietății private care rezultă din legislația de la data respectivă, reclamantul a luat măsuri în casare (dovolání) prin hotărârea sa din 26 noiembrie 1999, Curtea Supremă (Nejvyší soud) a respins recursul în casarea reclamantului. Aceasta a arătat că, potrivit jurisprudenței instanțelor inferioare, nu era posibil să se ia un regulament financiar pentru neadecvare din cauza faptului că prețul de achiziție a fost stabilit în conformitate cu normele privind prețul în vigoare la momentul faptelor și că prețul concret era de examinat în raport cu valorile pe care le reprezenta la momentul relevant. Prin urmare, în cazul de față, Curtea de Casație subscrie la concluzia Tribunalului Regional, potrivit căreia prețul stabilit în 1971 era mai ridicat decât valoarea compensației , în care se plângea de încălcarea dreptului său de proprietate. La 13 iulie 2000, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins recursul reclamantului pentru lipsa evidentă a temeiului. În primul rând, Comisia a considerat că reclamantul nu făcea decât să repete argumentele invocate în fața instanțelor inferioare pe care acestea le luaseră în considerare în mod corespunzător și că condițiile vădit dezavantajoase trebuie examinate în lumina circumstanțelor concrete. În al doilea rând, Comisia a remarcat că, în cazul în care Tribunalul ar fi considerat, în speță, că condițiile legale pentru restituirea bunurilor nu au fost îndeplinite, protecția dreptului de proprietate nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului, în lipsa existenței unui astfel de drept. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata și durata procedurii pe care a inițiat-o în scopul de a obține restituirea bunurilor sale. Pe teren la art. 1 din Protocolul nr. 1, acesta declară că această procedură și-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor. 1 din Convenție, care dispune astfel în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). 1.1. În primul rând, el denunță întârzierile cu care se confrunta procedura din speță, care a durat mai mult de opt ani. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 1.2. În al doilea rând, în scrisoarea sa din 22 aprilie 2002, reclamantul a invocat dreptul la un proces echitabil, fără a face distincție între afirmațiile sale privind încălcarea acestei dispoziții și cele referitoare la litigiul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1. În orice caz, Curtea constată că procedura din speță s-a încheiat definitiv la data de 13 iulie 2000, adică cu mai mult de șase luni înainte ca reclamantul să ridice această chestiune; în consecință, acest aspect este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Reclamantul se plânge că a suferit o încălcare în dreptul său la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, formulat astfel: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Având în vedere rezultatul procedurii, acesta susține, în special, că instanțele naționale nu au examinat în mod corespunzător problema existenței unor condiții în mod vădit dezavantajoase, fiind mai degrabă axate pe justificarea dispozițiilor în vigoare la momentul faptelor. Curtea constată că reclamantul reiterează în fața sa argumentele pe care le are deja ridicate în fața instanțelor naționale, și nu face decât să discrimineze cu concluziile la care au ajuns acestea. Ea amintește mai întâi jurisprudența constantă a organelor Convenției potrivit căreia bunurile (în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 pot fi fie bunuri existente (a se vedea Van der Mussele Belgia, Hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria A n 70, § 48, și Malhous c. Republica Cehă (dec.) [GC], n 33071/96, 13 decembrie 2000), fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă mai mare decât aceasta (a se vedea, de exemplu, Pressos Compania Naviera S.A. și alte c. Belgia, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A n 332, § 31; și Grecia, nr. 49144/99, § 24, 18 aprilie 2002. Pe de altă parte, nu trebuie să fie considerate ca fiind bunuri mai mici decât cele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Protocolul nr. 1 la Speranța de a retrăi un drept de proprietate care a fost închis de mult timp, nici o creanță condiționată care se află caduce ca urmare a nerealizării condiției (Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (dec.), nr. 39794/98, CEDH 2002 VII. În speță, reclamantul a inițiat o procedură în vederea obținerii restituirii bunurilor pe care le-a vândut în 1971 și care, prin urmare, nu mai erau proprietatea sa în momentul depunerii cererii. Prin urmare, procedura nu se raporta la un foarte actual Curtea observă apoi că instanțele cehe au decis să restituie reclamantului numai o parte din bunurile revendicate, ceea ce pune în aplicare dispozițiile legii privind reabilitarea extrajudiciară. În temeiul acestora, dreptul la restituire era supus unor condiții legate de circumstanțele cedării bunurilor efectuate în perioada respectivă, și anume existența constrângerii și a condițiilor în mod evident dezavantajoase pentru vânzător. Or, potrivit instanțelor naționale, această ultimă condiție a fost îndeplinită numai în ceea ce privește garajul, a cărui valoare a fost stabilită la momentul respectiv în mod eronat și care prejudiciază reclamantul ;în schimb, nu a fost îndeplinită în ceea ce privește casa în litigiu, deoarece prețul la care reclamantul a vândut-o în 1971 era chiar mai mare decât cel care corespundea normelor de la momentul respectiv. Curtea nu percepe niciun element de natură să-l facă să creadă că această concluzie, bazată în special pe avizul unui expert independent, era arbitrară și contrară dispozițiilor dreptului intern aplicate de instanțele naționale. Aceasta concluzionează că reclamantul nu putea avea o speranță legitimă mai degrabă decât să obțină restituirea casei revendicate. Prin urmare, nici hotărârile instanțelor naționale, nici aplicarea legii privind reabilitarea extrajudiciară în cazul reclamantului nu au putut constitui o interferență în ceea ce privește bunurile sale, iar faptele invocate nu intră sub incidența art. 1 din Protocolul nr. cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie să fie respins în temeiul art. 35 alin. (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea ... ...................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................