SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48296/99 prezentate de Jiří KLÁSEK împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 27 august 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Gaukur Jörundsson Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 aprilie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, Jiří Klásek, este un resortisant ceh, născut în 1951 și rezident în Olomouc. Este în prezent deținut în închisoarea Mírov. În fața Curții, acesta este reprezentat de domnul V. Kliment, avocat în barou ceh. La 13 ianuarie 1996, reclamantul a fost acuzat, în temeiul articolului 160-1 din Codul de procedură penală, de crimă și de port de armă ilicită. Potrivit acuzației, la 12 ianuarie 1996 ar fi ucis trei persoane cu mai multe focuri de armă. La 15 octombrie 1996, a fost elaborat un raport de expertiză psihiatrică privind starea psihică a reclamantului, la cererea investigatorului, de către Centrul psihiatric Praga. Potrivit raportului, reclamantul nu suferea de nicio boală mentală, doar câteva anomalii de caracter fiind constatate, iar motivul acțiunii sale ar fi fost teama sau chiar panica, cauzată de amenințările la adresa violenței provocate de victimele care erau creditorii săi. Nu trebuie să ne bazăm pe schimbări importante în structura personalității celui acuzat. Resocializarea sa este, în cadrul trăsăturilor sale de caracter, posibilă și probabilă. S-a constatat că nu există nici o tulburare sau boală mintală în cazul în care șederea sa în libertate este considerată periculoasă din motive psihiatrice. La 15 octombrie 1997, Tribunalul Regional Ostrava (krajský soud) l-a recunoscut pe reclamant vinovat de cele două capete de acuzare și l-a condamnat, în temeiul articolelor 29-1 și 2, 35-1 și 219-2 din Codul penal, la o pedeapsă excepțională totală (úhrnný výjimečný trest) de douăzeci și unu de ani de închisoare. În verdictul său cu privire la vinovăție, tribunalul s-a bazat pe mărturisirea reclamantului, pe rezultatele raidului la fața locului și pe experiența privind urmele infracțiunii. El a auzit, de asemenea, mulți martori, autorii raportului de competență psihiatrică și a administrat dovezi scrise. Pentru alegerea pedepsei, tribunalul a luat în considerare gradul de pericol al înălbirii pentru societate (stupe. nebezpečnosti trestného. činu pro společnost), posibilitatea corectării (možnost nápravy) la solicitant și condițiile sale de viață. Acesta a reamintit că, în conformitate cu art. 29-2 din Codul penal, pedeapsa cu închisoarea excepțională între 15 și 25 de ani nu poate fi aplicată decât în cazul în care gradul de pericol al limbii este foarte ridicat și în cazul în care posibilitatea corectării reclamantului este deosebit de redusă. În ceea ce privește gradul de pericol al infracțiunii în speță, Tribunalul l-a considerat într-adevăr foarte ridicat, având în vedere în special modul în care reclamantul și-a ucis victimele și prejudiciul moral cauzat familiilor lor. În ceea ce privește a doua condiție pentru a impune o pedeapsă excepțională, și anume posibilitatea unei corecții deosebit de reduse (obzvlá ště ztížená možnost nápravy) Această concluzie trebuie să se bazeze pe o evaluare complexă a personalității autorului infracțiunii și trebuie să decurgă din comportamentul său în trecut, precum și din caracteristicile sale actuale de personalitate. În ceea ce privește acuzatul în speță, instanța a constatat, la fel ca în trecut, că apar trăsături de caracter neobișnuite în persoana acuzată (...). [El] poate fi caracterizat ca un individ cu o tulburare legată de evoluția personalității sale, care practic nu se schimbă la un adult, și în viitor, nu trebuie să se bazeze pe schimbări importante în structura personalității sale. Este adevărat că experții au recunoscut o posibilă resocializare a acuzatului, dar numai în condițiile optime ale vieții de familie. În acest caz, tribunalul deduce că pârâtul, care este în mod considerabil îndatorat și va fi, fără îndoială, obligat să își asume obligațiile, ar intra în conflict cu creditorii săi și că, având în vedere caracteristicile sale, ar fi adus la decizii imprevizibile ; rezultă din circumstanțele speculei că persoana acuzată nu este în măsură să soluționeze legal aceste situații de conflict și că aceasta se referă la acte ilegale (...). Abordarea sa negativă este confirmată de faptul că, dacă ar fi simțit o responsabilitate morală pentru actul său, ar fi denunțat autoritățile, ceea ce nu a făcut. Tribunalul concluzionează că acuzatul nu respectă standardele sociale de bază, că este dezechilibrat și că corectarea sa ar fi dificilă. Nu se poate lua în considerare apărarea care constă în a spune că, dacă experții s-au pronunțat pentru o resocializare posibilă și probabilă, condițiile pentru impunerea unei pedepse excepționale nu sunt îndeplinite. Dispoziția Codului penal privind încălcarea unei pedepse excepționale cu închisoarea recunoaște posibilitatea corectării reclamantului, în timp ce o caracterizează ca fiind deosebit de redusă. Gradul de reducere a corecției nu poate fi apreciat decât de instanță, pe baza unei evaluări a personalității autorului infracțiunii de către experți și pe baza altor circumstanțe importante. (...) Reclamantul, precum și procurorul regional au solicitat această hotărâre. Reclamantul a atacat dispozitivul referitor la pedeapsa aplicată, susținând că una dintre condițiile pentru a impune pedeapsa excepțională, la să cunoască posibilitatea corectării deosebit de reduse, nu a fost satisfăcută în cazul de față, deoarece experții au fost de părere că resocializarea sa era posibilă și probabilă și că șederea sa în libertate nu era periculoasă pentru societate. Procurorul a susținut în cererea sa interjudecată în defavoarea reclamantului că instanța nu a aplicat în mod corespunzător dispozițiile articolului 23-1 din Codul penal care impune ca pedeapsa aplicată să aibă un efect de prevenire generală. În opinia procurorului general, o pedeapsă mai mare de un an numai jumătate din pedeapsa penală legală nu a îndeplinit acest efect, având în vedere gravitatea deosebită a infracțiunii de către pârâtul acuzat. Gradul de pericol al delincvenței ar fi, de asemenea, agravat de faptul că acuzatul a acționat cu o intenție clară și premeditată de a ucide. La 17 decembrie 1997, curtea superioară a lui Olomouc (vschní soud) a respins cererea reclamantului ca fiind nejustificată și a anulat hotărârea pe baza cererii procurorului și l-a condamnat pe reclamant pentru crimă și port cu armă ilegală la douăzeci și patru de ani de închisoare și la sechestrarea armei sale, interzicându-i în același timp portul cu armă în cursul perioadei de opt ani. Aceasta a arătat că procedura anterioară nu suferea de niciun viciu și că instanța administrase și apreciase dovezile în conformitate cu dispozițiile legale relevante. În ceea ce privește inculpatul reclamantului la pedeapsa excepțională în sensul art. 29-2 din Codul penal, Curtea subscrie la Avizul tribunalului regional și a adăugat că ar trebui să se țină seama în primul rând de modul de executare a actului care a fost destul de insidios. Ea a constatat, printre altele, (...) În cadrul evaluării posibilității corectării la autorul infracțiunii, instanța trebuie să evalueze în mod complex personalitatea individului, comportamentul său în trecut, caracteristicile sale personale actuale și, mai presus de toate, prognosticul evoluției sale. Concluziile experților în psihiatrie și psihologie referitoare la prognosticul resocializării autorului infracțiunii servesc drept bază importantă pentru o astfel de evaluare. Cu toate acestea, aceste concluzii trebuie, de asemenea, să fie prezentate la aprecierea dovezilor în sensul articolului 2-6 din Codul de procedură penală și, prin urmare, trebuie să fie evaluate în contextul celorlalte probe administrate în acest sens. Un alt proces ar fi în contradicție cu sarcina Tribunalului care este singurul care decide cu privire la vinovăție și la pedeapsă și care nu poate transfera responsabilitatea sa de a soluționa aceste probleme experților, deoarece este vorba despre o chestiune juridică care nu trebuie apreciată de experți, ci numai de instanță. (...) Trebuie adăugat faptul că pârâtul adoptă întotdeauna o atitudine necritică față de actul său (...). În această situație, instanța de apel concluzionează că toate condițiile pentru a impune pedeapsa excepțională în sensul art. 29-2 din Codul penal sunt întrunite (...) și decide cu privire la pedeapsa care se apropie de limita maximă, ținând cont de predominanța circumstanțelor agravante care precedă gradul de pericol al infracțiunii și respectând obiectivul pedepsei în sensul art. 23-1 din Codul penal. Ulterior, reclamantul a introdus o acțiune constituțională (ústavní stížnost) în care își va reitera obiecțiile cu privire la pedeapsa comisă, subminând încălcarea articolului 39 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale și a dreptului său la un proces echitabil garantat prin art. 6 din convenție. La 4 noiembrie 1998, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins acțiunea constituțională a reclamantului pentru lipsa evidentă a temeiului juridic; aceasta a subliniat că aceasta nu face parte din sistemul instanțelor de drept comun și că intervenția sa în deciziile acestora din urmă era posibilă numai în cazul încălcării constituționalității în cadrul procedurii în fața acestor instanțe. În cazul de față, Comisia nu a constatat nicio încălcare a constituționalității, împărtășind avizul instanței judecătorești judecătorești, potrivit căruia aprecierea posibilității de corecție în cazul autorului infracțiunii a constituit o încălcare numai în instanță, instanță care trebuie să evalueze concluziile experților în contextul celorlalte probe și în lumina convingerii sale interne, bazată pe aprecierea tuturor circumstanțelor cauzei luate în mod izolat și în complexitatea lor. Dreptul intern relevant Carta drepturilor și libertăților fundamentale la art. 39 prevede că numai legea specifică ce act este considerat drept infracțiune, ce pedeapsă sau alte prejudicii aduse drepturilor sau bunurilor pentru acest act. Codul penal (Legea nr. 140/1961) art. 23-1 prevede că obiectivul pedepsei este de a proteja societatea de cei care comit infracțiuni, de a-l împiedica pe condamnat să-și continue activitatea infracțională și de a duce o viață legală și de a-i ridica astfel pe ceilalți membri ai societății. În conformitate cu art. 29-1 și art. 2, pedeapsa numită excepțională include pedeapsa cu închisoarea cuprinsă între 15 și 25 de ani sau pedeapsa cu închisoarea. Pe viață. Pedeapsa între 15 și 25 de ani de închisoare nu poate fi aplicată decât dacă gradul de pericol al dreptului de proprietate asupra societății este foarte ridicat și dacă posibilitatea de corecție în rândul autorului de infracțiuni este deosebit de redusă. La art. 35-1 prevede că, în cazul în care instanța condamnă o persoană pentru două sau mai multe infracțiuni, aceasta îi aplică o pedeapsă totală în temeiul dispoziției legale privind încălcarea dreptului la pedeapsa cea mai mare. Conform articolului 219-2 litera (a), celui care a comis crima asupra a două sau mai multe persoane i se va aplica o pedeapsă cu închisoarea între 12 și 15 ani sau o pedeapsă excepțională. Codul de procedură penală (Legea nr. 141/1961) În temeiul articolului 2-6, organismele care acționează în materie penală apreciază dovezile în conformitate cu convingerile lor interne, bazate pe aprecierea atentă a tuturor circumstanțelor cauzei luate în mod individual și în ansamblul lor. Potrivit articolului 160-1, anchetatorul inițiază urmărirea penală în cazul în care faptele stabilite sugerează că o infracțiune a fost comisă și există motive suficiente să se presupună că aceasta a fost comisă de o anumită persoană. Acuzațiile penale încep cel târziu prin inculparea la începutul primului interogatoriu al persoanei vizate. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la un proces echitabil, susținând că dispozițiile Codului penal nu i-ar permite să i se aplice o pedeapsă excepțională. o pedeapsă excepțională nu recunoaște dispozițiile legale, ținând cont de concluziile experților în psihiatrie conform cărora resocializarea sa era posibilă și probabilă. Cu toate acestea, în această privință, aceasta se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție, Curtea consideră că este mai bine să se examineze acest aspect din perspectiva articolului 7 alineatul (1) din Convenție, care dispune astfel Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legislației naționale sau internaționale. Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, art. 7 din Convenție consacră în special principiul legalității infracțiunilor și pedepselor (nullum infracțional, nulla poena sine legie) , element esențial al preeminenței dreptului care ocupă un loc primordial în sistemul de protecție a convenției. Astfel cum rezultă din obiectul și scopul său, trebuie să se asigure o protecție efectivă împotriva urmăririi penale, a condamnărilor și a sancțiunilor arbitrare (a se vedea Hotărârea S.W. Regatul Unit din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335-B, § 34). De asemenea, solicită să nu se aplice în mod extensiv legea penală în detrimentul persoanei acuzate, de exemplu prin analogie. Prin urmare, legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le reproșează. Această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, pe baza formulării dispoziției relevante și, dacă este necesar, pe baza interpretării sale de către instanțe, ce acte și omisiuni își asumă răspunderea penală (a se vedea, de exemplu, Hotărârile Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, § 52, Baskaya și Okçoglu c. Turcia din 8 iulie 1999, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1999-IV, § 36. Curtea recunoaște că este clar că formularea unei dispoziții legale poate fi, există în mod inevitabil o parte de interpretare juridică. Va trebui întotdeauna să se elucideze puncte obscure și să se adapteze formularea în funcție de evoluția circumstanțelor. Prin urmare, art. 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interdicție a clarificării treptate a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară dintr-o cauză în alta, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța dreptului de proprietate și să fie previzibil în mod rezonabil (a se vedea hotărârea S.W.c. Regatul Unit menționată anterior, § 36). În măsura în care recurentul în litigiu în speță reproșează instanțelor penale aplicarea în mod direct a unei dispoziții din Codul penal, Curtea reamintește că nu este competentă să examineze o cauză referitoare la erori de fapt și de drept care ar fi fost comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori par a fi susceptibile să fi adus atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție. În principiu, revine autorităților naționale, în special instanțelor, instanțelor de judecată și instanțelor de aplicare a dreptului intern. În cazul în care Curtea menține competența de control a modului în care autoritățile naționale au aplicat legislația națională, acest control este totuși limitat (a se vedea, de exemplu, Weber c. Elveția, nr. 24501/94, Decizia Comisiei din 17 mai 1995). În cazul de față, Curtea constată că reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a prezenta obiecții cu privire la pedeapsa aplicată în fața a trei instane succesive și că acestea le-au luat în considerare. Având în vedere raționamentul complet al deciziilor lor, în special hotărârea Tribunalului de Primă Instanță, Curtea consideră că instanțele naționale nu au depășit limitele unei interpretări rezonabile a dispozițiilor legale aplicabile. Curtea concluzionează că instigarea la pedeapsa excepțională în temeiul articolului 29-2 din Codul Penal nu a încălcat principiul nulla poena sine lege mai mult decât este prevăzut în art. 7 din Convenție. În consecință, cererea trebuie respinsă din lipsă evidentă de temei, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte
de la requête n° 48296/99
présentée par Jiří KLÁSEK
contre la République tchèque
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 27 août 2002 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 avril 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Jiří Klásek, est un ressortissant tchèque, né en 1951 et résidant à Olomouc. Il est actuellement détenu dans la prison de Mírov. Devant la Cour, il est représenté par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 13 janvier 1996, le requérant fut inculpé, en vertu de l’article 160-1 du code de procédure pénale, de meurtre et de port d’arme illicite. Selon l’inculpation, il aurait le 12 janvier 1996 assassiné trois personnes par plusieurs coups de feu.
Le 15 octobre 1996, un rapport d’expertise psychiatrique portant sur l’état psychique du requérant fut élaboré, sur la demande de l’enquêteur, par le Centre psychiatrique de Prague. Selon le rapport, le requérant ne souffrait d’aucune maladie mentale, seules quelques anomalies de caractère ayant été constatées, et le motif de son acte aurait été la crainte, voire la panique, suscitée par les menaces de violence issues des victimes qui étaient ses créanciers. Quant à la resocialisation du requérant, les experts relevèrent
:
«
(...) il ne faut pas compter sur les changements importants dans la structure de la personnalité de l’inculpé. Sa resocialisation est, dans le cadre de ses traits de caractère, possible et probable. Il n’a été constaté chez l’inculpé aucun trouble ou maladie mentales, dès lors on ne peut pas considérer son séjour en liberté comme dangereux pour des raisons psychiatriques.
»
Le 15 octobre 1997, le tribunal régional de Ostrava
(krajský soud)
reconnut le requérant coupable des deux chefs d’accusation et le condamna, en vertu des articles 29-1 et 2, 35-1 et 219-2 du code pénal, à une peine exceptionnelle totale
(úhrnný výjimečný trest)
de vingt et un ans d’emprisonnement. Dans son verdict sur la culpabilité, le tribunal se fonda sur les aveux du requérant, sur les résultats de la descente sur les lieux et des expertises portant sur les traces du crime. Il entendit également de nombreux témoins, les auteurs du rapport d’expertise psychiatrique et administra des preuves écrites. Pour le choix de la peine, le tribunal prit en considération le degré de dangerosité de l’infraction pour la société
(stupeň nebezpečnosti trestného činu pro společnost),
la possibilité de la correction
(možnost nápravy)
chez le requérant et ses conditions de vie. Il rappela que selon l’article 29-2 du code pénal, la peine d’emprisonnement exceptionnelle allant de quinze à vingt-cinq ans ne peut être infligée que si le degré de dangerosité de l’infraction est très élevé et si la possibilité de la correction du requérant est particulièrement réduite. Quant au degré de la dangerosité du crime en l’espèce, le tribunal le jugea en effet comme très élevé, eu égard notamment à la façon dont le requérant tua ses victimes et au préjudice moral causé à leurs familles. Pour ce qui est de la seconde condition pour infliger une peine exceptionnelle, à savoir la possibilité de la correction particulièrement réduite
(obzvláště ztížená možnost nápravy)
, il releva qu’une telle conclusion doit se fonder sur une évaluation complexe de la personnalité de l’auteur du crime et doit résulter de son comportement au passé ainsi que de ses caractéristiques de personnalité actuelles. Quant à
l’accusé en l’espèce, le tribunal constata
:
«
Comme dans le passé, des traits de caractère anormaux apparaissent chez l’accusé (...). [Il] peut être caractérisé comme un individu avec un trouble lié à l’évolution de sa personnalité qui ne change pratiquement pas chez un adulte, et à l’avenir, il ne faut pas compter sur les changements importants dans la structure de sa personnalité. Il est vrai que les experts ont admis une resocialisation possible de l’accusé, mais seulement dans le cadre des conditions optimales de la vie familiale. L’accusé ne peut cependant pas éviter un milieu social plus large. Ici, le tribunal déduit que l’accusé, qui est considérablement endetté et sera sans doute contraint à assumer ses obligations, entrerait en conflit avec ses créanciers, et qu’il serait, compte tenu de ses traits de caractère, amené à des décisions imprévisibles
; il résulte des circonstances de l’espèce que l’accusé n’est pas en mesure de résoudre légalement ces situations de conflit et qu’il recourt à des actes illégaux (...). Son approche négative est confirmée par le fait que s’il avait senti une responsabilité morale pour son acte, il l’aurait dénoncé aux autorités, ce qu’il n’a pas fait. Le tribunal conclut de ces faits concrets que l’accusé ne respecte pas les normes sociales de base, qu’il est déséquilibré et que sa correction serait difficile. On ne peut pas tenir compte de l’objection de la défense consistant à dire que si les experts se sont prononcés pour une resocialisation possible et probable, les conditions pour infliger une peine exceptionnelle ne se trouvent pas réunies. La disposition du code pénal relative à l’infliction d’une peine d’emprisonnement exceptionnelle admet la possibilité de la correction du requérant, tout en la caractérisant comme particulièrement réduite. Le degré de réduction de la correction ne peut être apprécié que par le tribunal, sur la base d’une évaluation de la personnalité de l’auteur du crime par les experts et sur la base d’autres circonstances importantes. (...)
»
Le requérant ainsi que le procureur régional interjetèrent appel de ce jugement. Le requérant attaqua le dispositif relatif à la peine infligée, alléguant qu’une des conditions pour infliger la peine exceptionnelle, à
savoir la possibilité de la correction particulièrement réduite, ne fut pas satisfaite dans le cas d’espèce car les experts furent d’avis que sa resocialisation était possible et probable et que son séjour en liberté n’était pas dangereux pour la société. Le procureur fit valoir dans son appel interjeté en défaveur du requérant que le tribunal n’avait pas dûment appliqué la disposition de l’article 23-1 du code pénal qui exige que la peine infligée ait un effet de prévention générale. De l’avis du procureur, une peine dépassant d’un an seulement la moitié de la sanction pénale légale ne remplissait pas cet effet, vu la gravité particulière de l’infraction commise par l’accusé. Le degré de dangerosité de l’infraction serait également aggravé par le fait que l’accusé avait agi avec une intention de tuer claire et préméditée.
Le 17 décembre 1997, la cour supérieure de Olomouc
(vrchní soud)
rejeta l’appel du requérant comme injustifié et annula le jugement sur la base de l’appel du procureur. Elle condamna le requérant pour meurtre et port d’arme illicite à vingt-quatre ans d’emprisonnement et à la saisie de son pistolet, tout en lui interdisant le port d’arme pendant la période de huit ans. Elle releva que la procédure précédante ne souffrait d’aucun vice et que le tribunal avait administré et apprécié les preuves conformément aux dispositions légales pertinentes. Quant à l’infliction au requérant de la peine exceptionnelle au sens de l’article 29-2 du code pénal, la cour souscrivit à
l’avis du tribunal régional et ajouta qu’il fallait surtout tenir compte de la façon d’exécution de l’acte qui était assez insidieuse. Elle constata entre autres
:
«
(...) dans le cadre de l’évaluation de la possibilité de la correction chez l’auteur du crime, il incombe au tribunal d’évaluer de façon complexe la personnalité de l’individu, son comportement dans le passé, sa caractéristique personnelle actuelle et surtout le pronostic de son évolution. Les conclusions des experts en psychiatrie et psychologie relatives au pronostic de la resocialisation de l’auteur du crime servent de base importante pour une telle évaluation. Mais ces conclusions doivent aussi être soumises à l’appréciation des preuves au sens de l’article 2-6 du code de procédure pénale et doivent donc être appréciées dans le contexte des autres preuves administrées relatives à ce fait. Un autre procédé serait en contradiction avec la tâche du tribunal qui est le seul appelé à décider de la culpabilité et de la peine et qui ne peut pas transférer sa responsabilité de trancher ces questions aux experts, car il s’agit d’une question juridique qui ne doit pas être appréciée par les experts, mais uniquement par le tribunal. (...) Il faut y ajouter le fait que l’accusé adopte toujours une attitude non critique à l’égard de son acte (...). Dans cette situation, la cour d’appel conclut que toutes les conditions pour infliger la peine exceptionnelle au sens de l’article 29-2 du code pénal sont réunies (...) et décide d’infliger la peine qui s’approche de la limite maximale, compte tenu de la prédominance des circonstances aggravant le degré de dangerosité de l’infraction et respectant l’objectif de la peine au sens de l’article 23-1 du code pénal.
Par la suite, le requérant introduisit un recours constitutionnel
(ústavní stížnost)
où il réitéra ses objections concernant la peine infligée, alléguant la violation de l’article 39 de la Charte des droits et libertés fondamentaux et de son droit au procès équitable garanti par l’article 6 de la Convention.
Le 4 novembre 1998, la Cour constitutionnelle
(Ústavní soud)
rejeta le recours constitutionnel du requérant pour défaut manifeste de fondement. Elle souligna qu’elle ne fait pas partie du système des tribunaux de droit commun et que son ingérence dans les décisions de ces derniers n’était possible qu’en cas de violation de la constitutionnalité dans la procédure devant ces tribunaux. Dans le cas d’espèce, elle ne constata aucune violation de la constitutionnalité, partageant l’avis de la cour d’appel selon laquelle l’appréciation de la possibilité de la correction chez l’auteur du crime incombait uniquement au tribunal, tribunal qui doit évaluer les conclusions des experts dans le contexte des autres preuves et à la lumière de sa conviction intérieure, fondée sur l’appréciation de toutes les circonstances de la cause prises isolément et dans leur complexité.
B.
Le droit interne pertinent
Charte des droits et libertés fondamentaux
L’article 39 dispose que seule la loi spécifie quel acte est tenu pour infraction pénale, quelle peine ou quels autres préjudices aux droits ou aux biens peuvent être infligés pour cet acte.
Code pénal (loi n° 140/1961)
L’article 23-1 stipule que l’objectif de la peine est de protéger la société des auteurs des infractions pénales, d’empêcher le condamné de poursuivre son activité criminelle et de l’élever à mener une vie régulière, et d’élever ainsi les autres membres de la société.
Selon l’article 29-1 et 2, la peine dite exceptionnelle comprend la peine d’emprisonnement allant de quinze à vingt-cinq ans, ou la réclusion à
perpétuité. La peine de quinze à vingt-cinq ans d’emprisonnement ne peut être infligée que si le degré de dangerosité de l’infraction pour la société est très élevé et si la possibilité de la correction chez l’auteur de l’infraction est particulièrement réduite.
L’article 35-1 dispose que si le tribunal condamne une personne pour deux ou plusieurs infractions, il lui inflige une peine totale en vertu de la disposition légale qui concerne l’infraction passible de la peine la plus lourde.
Selon l’article 219-2 a), celui qui a commis le meurtre sur deux ou plusieurs personnes se verra infliger une peine d’emprisonnement allant de douze à quinze ans ou la peine exceptionnelle.
Code de procédure pénale (loi n° 141/1961)
En vertu de l’article 2-6, les organes agissant en matière pénale apprécient les preuves selon leur conviction intérieure, basée sur l’appréciation minutieuse de toutes les circonstances de l’affaire prises isolément et dans leur ensemble.
Selon l’article 160-1, l’enquêteur engage les poursuites pénales si les faits établis donnent à penser qu’une infraction a été commise et s’il y a des motifs suffisants de supposer que l’infraction a été commise par une personne déterminée. Les poursuites pénales commencent, au plus tard, par l’inculpation faite au début du premier interrogatoire de la personne concernée.
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la violation de son droit au procès équitable, alléguant que les dispositions du code pénal ne permettaient pas de lui infliger une peine exceptionnelle.
Le requérant soutient que sa condamnation par les tribunaux nationaux à
une peine exceptionnelle méconnaît les dispositions légales, compte tenu des conclusions des experts en psychiatrie selon lesquelles sa resocialisation était possible et probable. Bien qu’il invoque à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour estime plus approprié d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 7 § 1 de la Convention qui dispose ainsi
:
«
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
»
La Cour rappelle que, conformément à sa jurisprudence, l’article 7 de la Convention consacre notamment le principe de la légalité des délits et des peines
(nullum crimen, nulla poena sine lege)
, élément essentiel de la prééminence du droit qui occupe une place primordiale dans le système de protection de la Convention. Ainsi qu’il découle de son objet et de son but, on doit l’interpréter et l’appliquer de manière à assurer une protection effective contre les poursuites, les condamnations et les sanctions arbitraires (voir l’arrêt S.W. c. Royaume-Uni du 22 novembre 1995, série A n° 335-B, § 34). Il commande aussi de ne pas appliquer la loi pénale de manière extensive au détriment de l’accusé, par exemple par analogie. Il s’ensuit que la loi doit définir clairement les infractions et les sanctions qui les répriment. Cette condition se trouve remplie lorsque le justiciable peut savoir, à partir du libellé de la disposition pertinente et, au besoin, à l’aide de son interprétation par les tribunaux, quels actes et omissions engagent sa responsabilité pénale (voir, par exemple, les arrêts Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260-A, p. 22, § 52, et Baskaya et Okçuoglu c. Turquie du 8 juillet 1999,
Recueil des arrêts et décisions
La Cour reconnaît qu’aussi clair que le libellé d’une disposition légale puisse être, il y a inévitablement une part d’interprétation juridique. Il faudra toujours élucider des points obscurs et adapter le libellé en fonction de l’évolution des circonstances. On ne saurait donc interpréter l’article 7 de la Convention comme proscrivant la clarification graduelle des règles de la responsabilité pénale par l’interprétation judiciaire d’une affaire à l’autre, à
condition que le résultat soit cohérent avec la substance de l’infraction et raisonnablement prévisible (voir l’arrêt S.W. c. Royaume-Uni précité, § 36).
Dans la mesure où le requérant en l’espèce reproche aux juridictions pénales l’application prétendument incorrecte d’une disposition du code pénal, la Cour rappelle qu’elle n’est pas compétente pour examiner une requête relative à des erreurs de fait et de droit qui auraient été commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où ces erreurs lui semblent susceptibles d’avoir entraîné une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention. En principe, il incombe aux autorités nationales, et notamment aux tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne. Si la Cour conserve une compétence de contrôle de la manière dont les autorités nationales ont appliqué le droit interne, ce contrôle est toutefois limité (voir, par exemple, Weber c. Suisse, n° 24501/94, décision de la Commission du 17 mai 1995).
Dans le cas d’espèce, la Cour constate que le requérant a eu la possibilité de présenter ses objections concernant la peine infligée devant trois instances successives et que celles-ci les ont prises en considération. Eu égard au raisonnement exhaustif dans leurs décisions, notamment l’arrêt de la cour d’appel, la Cour estime que les juridictions nationales n’ont pas dépassé les limites d’une interprétation raisonnable des dispositions légales applicables. Elle en conclut que l’infliction au requérant de la peine exceptionnelle en vertu de l’article 29-2 du code pénal n’a pas méconnu le principe «
nulla poena sine lege
» consacré à l’article 7 de la Convention.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président