PAPAZOGLOU et AUTRES contre la GRECE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 73840/01 prezentată de Konstantinos PAPAZOGLOU și de alții împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 29 august 2002 într-o cameră compusă din Tulkens președinte dl C.L Rozakis Bonello Levits Botomararova Kovler Steiner, judecătorii dlui E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 7 septembrie 2001, după ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, în fapt, cei cinci reclamanți, ale căror nume figurează în anexă, sunt resortisanți greci, pensionați ai armatei. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către D. Anagnostopoulos și N. Anagnostopoulos, avocați ai baroului dai. În plus, în 1989, miniștrii apărării naționale și ai finanțelor publice au autorizat acordarea, începând cu 1 decembrie 1989, a unui nou nivel de salarizare și de pensii militare. În ianuarie 1990, a fost stabilită o primă de merit (επίδoμα ευδόκιμης πύαμovής) pentru coloneli și superiori. Această alocație a fost stabilită la 10 % din salariul principal. Parlamentul elen a confirmat ulterior această decizie ministerială (Legea 1881/1990). Ulterior, la 22 iunie 1995, Parlamentul Grec a adoptat Legea nr. 2320/1995, care excludea alocația în cauză de la calcularea pensiei pensionarilor care și-au părăsit serviciul înainte de 1 ianuarie 1990. Această lege a fost ulterior confirmată prin Legea nr. 2512/1997 din 27 iunie 1997. La 6 octombrie 1995, în ciuda acestei noi legi, reclamanții, care au fost pensionați înainte de 1 ianuarie 1990, au sesizat 44 Divizia Contabilității Generale de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 27 și 31 mai 1996, reclamanții au sesizat a doua Cameră a Curții de Conturi (Ελεγκτικό Συvέδριo) cu privire la un apel împotriva deciziilor celei de-a 44-a divizii a Contabilității Generale de la Õ. La 20 mai 1999, Camera a doua a Curții de Conturi a respins acțiunile ca fiind nefondate (jugările nr. 810/1999, 827/1999, 831/1999 și 835/1999). La 22 noiembrie 1999, recurentele s-au ocupat de casare. La 21 februarie 2001, formarea plenară a Curții de Conturi a respins recursurile reclamanților ca fiind nefondate (hotărârile nr. 213/2001, 214/2001, 216/2001, 217/2001 și 21/2001). GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, coroborat cu art. 14 din Convenție, reclamanții se plâng și de o încălcare discriminatorie a dreptului lor la respectarea proprietăților lor. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. În plus, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de a-și respecta bunurile, susținând că și-au pierdut dreptul de a obține o creștere a pensiilor și consideră că au făcut obiectul unei discriminări față de pensionarii care și-au părăsit serviciile după intrarea în vigoare a Legii nr. 1881/1990. 1 și 14 din Convenție. art. 1 din Protocolul nr. 1 dispune de orice persoană fizică sau juridică care are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Drepturile și libertățile recunoscute în prezenta convenție trebuie să fie protejate, fără a se face nicio distincție, în special pe criterii de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de orice altă natură, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Curtea consideră că pretinsele creanțe ale reclamanților menționați mai sus nu pot fi considerate ca fiind "bunuri" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Hotărârea Rafinieries Grecques Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, Seria A, nr. 301-B). În special, Curtea constată că, atât timp cât cauza lor era pendinte în fața instanțelor interne, acțiunile lor nu prezentau, în calitate de reclamanți, niciun drept de creanță, ci numai dreptul de a obține o astfel de creanță. Prin urmare, hotărârile Curții de Conturi care au exonerat reclamanții de cererile lor nu au putut avea ca efect privarea de un bun de care dețineau. Curtea reamintește, de asemenea, că art. 14 din Convenție completează celelalte clauze normative ale Convenției și protocoalelor; nu are existență independentă, motiv pentru care este valabil numai pentru: drepturile și libertățile care le revin sunt garantate. Desigur, acesta poate intra în joc fără încălcarea cerințelor lor și, în această măsură, are un domeniu de aplicare autonom, dar nu poate găsi la sine să aplice dacă faptele din litigiu nu cad sub incidența cel puțin uneia dintre clauzele menționate (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Van Raalte c. Țările de Jos din 21 februarie 1997, Rec. 184, § 33, precum și decizia Curții din 30 martie 1999 în cauzele Comitetului medicilor cu diplome străine c. Franc e și Ettahiri și alții c. France , cereri nr. 39527/98 și 39531/98). În cazul de față, Curtea a statuat că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 considerat în mod individual. Prin urmare, aceasta trebuie să examineze dacă a existat o încălcare a acestei dispoziții, combinată cu art. 14 din Convenție. Curtea reamintește că o distincție este discriminatorie în sensul articolului 14, în cazul în care aceasta nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu are un scop legitim sau nu are nici un scop legitim. raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. Pe de altă parte, statele contractante au o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele dintre situațiile din alte părți similare justifică distincțiile de prelucrare (a se vedea Hotărârea Karlehinz Schmidt c. Germania din 18 iulie 1994, seria A nr. În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea ia notă de faptul că, având o mare marjă de apreciere în această privință, Curtea a solicitat autorităților naționale să decidă ce categorie de pensionari ar avea dreptul la prima în litigiu. Această decizie nu ar putea fi suficientă numai pentru a crea o distincție între pensionari. Cu alte cuvinte, Curtea nu poate înlocui aprecierea sa cu cea a autorităților de stat competente, care au decis să dea alocația în cauză numai pensionarilor care și-au părăsit serviciul după 1 În ianuarie 1990, Curtea nu poate pune sub semnul întrebării motivele autorităților naționale de a considera această alegere bazată pe o justificare obiectivă și rezonabilă (a se vedea Vassilios Belaousof și alții c. Grecia (dec.), nr. 66296/01, 28.02.2002, nepublicată). În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea t ă ț ii trase din durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Erik Fribergh Françoise Tulkens Grefier Președinte Lista reclamanților Konstantinos PAPAZOGLOU Dimitrios TSOMBANOPOULOS Charis MAKRIDIS Ioannis STAVROULAKIS Ioannis TSIOLIS

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n°

73840/01

présentée par Konstantinos PAPAZOGLOU et autres

contre la Grèce

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 août 2002 en une chambre composée de

M

me

F.

Tulkens

,

présidente

,

MM.

C.L.

Rozakis

,

G.

Bonello

,

E.

Levits

,

M

me

S.

Botoucharova

,

M.

A.

Kovler

,

M

me

E.

Steiner,

juges

,

et

de

M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 7 septembre 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les cinq requérants, dont les noms figurent en annexe, sont des ressortissants grecs, retraités de l’armée. Ils sont représentés devant la Cour par M

es

D. Anagnostopoulos et N. Anagnostopoulos, avocats au barreau d’Athènes.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Le décret présidentiel n°

1041/1979 prévoyait un nouveau barème de salaires et de pensions militaires. Par ailleurs, en 1989, les ministres de la Défense Nationale et des Finances Publiques autorisèrent l’octroi, à compter du 1

er

janvier 1990, d’une prime de mérite (επίδoμα ευδόκιμης παραμovής) aux colonels et à leurs supérieurs. Cette allocation fut fixée à 10

% du salaire principal. Le Parlement grec confirma ensuite ladite décision ministérielle (loi n°

1881/1990).

Par la suite, le 22 juin 1995, le Parlement grec adopta la loi n°

2320/1995 qui excluait l’allocation en question du calcul de la pension des retraités ayant quitté leur service avant le 1

er

janvier 1990. Cette loi fut ultérieurement confirmée par la loi n°

2512/1997 du 27 juin 1997.

Le 6 octobre 1995, en dépit de cette nouvelle loi, les requérants, militaires mis à la retraite avant le 1

er

janvier 1990, saisirent la 44

e

division de la Comptabilité Générale de l’Etat (Γεvικό Λoγιστήριo τoυ Κράτoυς) des demandes en vue d’obtenir une augmentation du montant de leurs pensions conformément aux dispositions des textes susmentionnés.

Ces demandes furent rejetées par décisions rendues les 28 mars, 2 et 4

avril 1996.

Les 27 et 31 mai 1996, les requérants saisirent la Deuxième Chambre de la Cour des comptes (Ελεγκτικό Συvέδριo) d’un appel contre les décisions de la 44

e

division de la Comptabilité Générale de l’Etat.

Le 20 mai 1999, la Deuxième Chambre de la Cour des Comptes rejeta les recours comme étant mal fondés (jugements n

os

810/1999, 827/1999, 834/1999, 831/1999 et 835/1999).

Le 22 novembre 1999, les requérants se pourvurent en cassation.

Le 21 février 2001, la formation plénière de la Cour des comptes rejeta les pourvois des requérants comme étant dénués de fondement (arrêts n

os

213/2001, 214/2001, 216/2001, 217/2001 et 218/2001).

GRIEFS

1.

Invoquant l’article

6 §

1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure.

2.

Invoquant l’article

1 du Protocole n°

1, combiné avec l’article

14 de la Convention, les requérants se plaignent en outre d’une atteinte discriminatoire à leur droit au respect de leurs biens.

EN DROIT

1.

Les requérants se plaignent tout d’abord de la durée de la procédure. Ils invoquent l’article

6 §

1 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

3

b) de son règlement.

2.

Les requérants se plaignent en outre d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens. Ils affirment avoir perdu leur droit à obtenir l’augmentation de leurs pensions et considèrent avoir fait l’objet d’une discrimination par rapport aux retraités qui ont quitté leurs services après l’entrée en vigueur de la loi n°

1881/1990. Ils invoquent les articles 1 du Protocole n°

1 et 14 de la Convention.

L’article

1 du Protocole n°

1 dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

L’article

14 de la Convention est ainsi libellé

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

La Cour estime que les prétendues créances des requérants susmentionnés ne peuvent passer pour des «

biens

» au sens de l’article

1 du Protocole n°

1, puisqu’aucune n’a été constatée et liquidée par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu’une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l’article

1 du Protocole n°

1 (voir l’arrêt Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c.

Grèce du 9

décembre 1994, Série A, n°

301-B).

En particulier, la Cour note que, tant que leur affaire était pendante devant les juridictions internes, leurs actions ne faisaient naître, dans le chef des requérants, aucun droit de créance, mais uniquement l’éventualité d’obtenir pareille créance. Dès lors, les arrêts de la Cour des comptes ayant débouté les requérants de leurs demandes n’ont pu avoir pour effet de les priver d’un bien dont ils étaient propriétaires.

La Cour rappelle par ailleurs que l’article

14 de la Convention complète les autres clauses normatives de la Convention et des protocoles

; il n’a pas d’existence indépendante, puisqu’il vaut uniquement pour «

la jouissance des droits et libertés

» qu’elles garantissent. Certes, il peut entrer en jeu sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, il possède une portée autonome, mais il ne saurait trouver à s’appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l’empire de l’une au moins desdites clauses (voir, par exemple, l’arrêt Van Raalte c.

Pays-Bas, du 21 février 1997,

Recueil

1997-I, p.

184, §

33, ainsi que la décision de la Cour du 30 mars 1999 dans les affaires

Comité des médecins à diplômes étrangers c.

Franc

e et

Ettahiri et autres c.

France

, requêtes nos 39527/98 et 39531/98).

Dans le cas d’espèce, la Cour a jugé qu’il n’y avait pas de manquement aux exigences de l’article

1 du Protocole n°

1 considéré isolément. Elle doit dès lors examiner s’il y a eu violation de cette disposition, combinée avec l’article

14 de la Convention.

La Cour rappelle qu’une distinction est discriminatoire au sens de l’article

14, si elle «

manque de justification objective et raisonnable

», c’est-à-dire si elle ne poursuit pas un «

but légitime

» ou s’il n’y a pas de «

rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé

». Par ailleurs, les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour déterminer si et dans quelle mesure des différences entre des situations à d’autres égards analogues justifient des distinctions de traitement (voir l’arrêt Karlheinz Schmidt c. Allemagne du 18 juillet 1994, série A n°

291–B, p. 32, §

24).

Pour ce qui est de la présente affaire, la Cour note qu’il incombait aux autorités nationales, disposant d’une grande marge d’appréciation en la matière, de décider quelle catégorie de retraités aurait droit à la prime litigieuse. Cette décision ne saurait à elle seule suffire à créer une distinction quelconque parmi les retraités. Autrement dit, il n’appartient pas à la Cour de substituer son appréciation à celle des autorités étatiques compétentes, lesquelles ont décidé d’allouer l’allocation en question seulement aux retraités qui ont quitté leur service après le 1

er

janvier 1990. La Cour ne saurait remettre en question les motifs des autorités nationales d’estimer ce choix fondé sur une justification objective et raisonnable (voir

Vassilios Belaousof et autres c. Grèce

(déc.), n°

66296/01, 28.02.2002, non publiée).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, conformément à l’article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief tiré de la durée de la procédure

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Erik

Fribergh

Françoise

Tulkens

Greffier

Présidente

Liste des requérants

Konstantinos PAPAZOGLOU

Dimitrios TSOMBANOPOULOS

Charis MAKRIDIS

Ioannis STAVROULAKIS

Ioannis TSIOLIS