Speil împotriva Austriei

Reclamantul, Gertrude Speil, un național austriac, s-a născut în 1932 și a trăit în Frauendorf/Schmida. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dl E. Proksch, un avocat practicant la Viena. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul deține o parcelă de teren în Sitzendorf/Schmida, pe care se află o clădire din secolul al XVII-lea. Reclamantul a locuit în această clădire și a condus o producție de vin și o distilare acolo. În 1976 a obținut un permis în temeiul Legii privind drepturile apei (Wasserrechtsgesetz) pentru a construi un sistem de eliminare a apei reziduale pe proprietate și pentru a descărca apa reziduală într-un flux din apropiere.

La 29 aprilie 1996, municipalitatea Sitzendorf, fără audiere, a ordonat reclamantului să își conecteze proprietatea la sistemul de canalizare publică nou construit. Acesta a constatat că s-au îndeplinit condițiile prevăzute la art. 56 § 2 din Legea din 1976 privind clădirea în Baja Austria (niederösterreichische Bauordnung, „Legea de clădire”), și anume, că canalul de conectare între granița proprietății și canalul public nu va fi mai mult de cincizeci de metri și că nu este necesar niciun aparat de pompă. În plus, în temeiul articolului 17 din Legea din 1977 privind canalul din Austria Inferioară (niederösterreichisches Kanalgesetz), proprietarii de proprietăți aveau obligația de a obține permisul de construcție necesar pentru partea canalului situat pe proprietatea lor pe care a trebuit să le construiască cu propriul cost.

Acestea au fost în continuare obligate să efectueze orice modificare necesară a sistemului de canalizare a oricărei clădiri situate pe proprietate, cu cheltuieli proprii. Reclamantul, reprezentat de avocat, a apelat susținând că municipalitatea ar fi trebuit să-și inspecteze proprietatea și ar fi trebuit să audă un expert în eliminarea deșeurilor. În plus, ea a susținut că obligația de a-și conecta proprietatea cu canalul public este contrar cu permisul în temeiul Legii privind drepturile apei. În cele din urmă, ea a afirmat că Legea privind drepturile apei ar interzice descărcarea de apă de la întreprinderea ei comercială la canalul public și că costurile de efectuare a lucrărilor de construcție necesare, estimate la 1,5 milioane de cheline austriece, ar fi excesive.

La 27 iunie 1996, Consiliul Municipal Sitzendorf (Gemeinderat), stând în camera, i-a respins apelul. Acesta a constatat că acesta a urmat din dosarele și hărțile existente că cerințele de la art. 56 § 2 din Legea privind construcțiile au fost îndeplinite și că permisul în temeiul Legii privind drepturile apei nu a fost relevant pentru stabilirea obligației de a conecta o proprietate la sistemul public de canalizare. În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia ar trebui să suporte costuri excesive, a constatat că dispoziția de mai sus nu conține niciun principiu general de proporționalitate. La 22 noiembrie 1996, Guvernul regional al Barei Austria (niederösterreichische Landesregierung), care stătea în camera, a respins apelul ulterior al reclamantului în care a repetat argumentele.

În special, Guvernul regional a constatat că permisul în temeiul legii privind drepturile apei a dat reclamantului dreptul de a descărca apa deșeurilor atâta timp cât acest lucru nu este contrar altor obligații juridice, cum ar fi obligația de a-și conecta proprietatea cu canalul public. De asemenea, Comisia a remarcat că îndeplinirea cerințelor juridice prevăzute la art. 56 alineatul § 2 din Legea privind construcțiile a urmat în mod clar din dosarele și hărțile existente și a constatat că reclamantul nu a demonstrat nicio necesitate de preluare a unor dovezi suplimentare. În plângerea sa la Curtea Constituțională (Verfassungsgerichtshof), reclamantul a repetat din nou argumentele ei și a afirmat, în special, că obligația de a-și conecta proprietatea la canalul public a încălcat dreptul la proprietate.

Ea a susținut că Legea privind drepturile apei ar interzice descărcarea apelor de deșeuri din producția ei de vin și distilare la canalul public. Prin urmare, ea ar trebui să separe aceste ape de deșeuri, care ar implica costuri excesive, modificările necesare ar pune în pericol clădirea secolului al XVII-lea. La 24 februarie 1997, Curtea Constituțională a refuzat să se ocupe de plângerea reclamantului pentru lipsa de perspective de succes și a trimis cazul Curții Administrative (Verwaltungsgerichtshof). La 30 septembrie 1997, Curtea Administrativă a respins plângerea reclamantului, respingând în același timp cererea de audiere.

În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia obligația de a-și conecta proprietatea cu canalul public era contrar cu permisul în temeiul Legii privind drepturile apei, Curtea Administrativă, referindu-se la jurisprudența Curții Constituționale, a constatat că descărcarea apei reziduale ar putea fi reglementată sub diferite aspecte și că legislatorul determină cazurile în care un proprietar a fost obligat să își conecteze proprietatea cu canalul public. În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia autoritățile nu au verificat proprietatea ei și nu au auzit un expert în eliminarea deșeurilor, reclamantul nu a contestat, în apelul său, constatările autorității de primă instanță cu privire la faptele conform cărora au fost îndeplinite condițiile prevăzute la art. 56 § 2 din Legea privind construcțiile.

Astfel, autoritățile de apel nu au fost obligate să ia dovezi suplimentare. Curtea Administrativă a susținut că ar putea să se abțină de la o audiere orală în temeiul articolului 39 § 2 (6) din Legea Curții Administrative de când a fost efectuată cu exactitate și faptele au fost nediscutate. La 5 ianuarie 2001, reclamantul a murit. La 30 noiembrie 2001, soțul reclamantului, care a moștenit proprietatea, a informat Curții că dorește să continue cererea.

The applicant, Gertrude Speil, an Austrian national, was born in 1932 and lived in Frauendorf/Schmida. She was represented before the Court by Mr E. Proksch, a lawyer practising in Vienna. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant owned a plot of land in Sitzendorf/Schmida, on which a building from the 17th century is situated. The applicant lived in this building and ran a wine production and a distillery there. In 1976 she obtained a permit under the Water Rights Act (Wasserrechtsgesetz) to construct a waste water disposal system on the property and to discharge waste water into a nearby stream. On 29 April 1996 the Sitzendorf Municipality, without holding a hearing, ordered the applicant to connect her property to the newly constructed public sewerage system.

It found that the conditions required by section 56 § 2 of the 1976 Lower Austria Building Act (niederösterreichische Bauordnung, “the Building Act”) were met, namely, that the connecting canal between the border of the property and the public canal would be no longer than fifty meters and that no pump appliance was necessary. It further noted that under section 17 of the 1977 Lower Austria Canal Act (niederösterreichisches Kanalgesetz) property owners had the obligation to obtain the necessary building permit for the part of the canal situated on their property which they had to construct at their own cost. They were further obliged to carry out any necessary changes to the sewerage system of any building situated on the property at their own expense.

The applicant, represented by counsel, appealed claiming that the municipality should have inspected her property and should have heard an expert on waste disposal. Further, she claimed that the obligation to connect her property to the public canal was at variance with the permit under the Water Rights Act. Finally, she alleged that the Water Rights Act would prohibit the discharge of waste water from her commercial enterprise to the public canal and that the costs of carrying out the necessary construction works, estimated at 1,5 million Austrian schillings, would be excessive. On 27 June 1996 the Sitzendorf Municipal Council (Gemeinderat), sitting in camera, dismissed her appeal. It found that it followed from the existing files and maps that the requirements of section 56 § 2 of the Building Act were met and that the permit under the Water Rights Act was not relevant for establishing the obligation to connect a property to the public sewerage system.

As to the applicant’s argument that she would have to bear excessive costs, it found that the above provision did not contain any general principle of proportionality. On 22 November 1996 the Lower Austria Regional Government (niederösterreichische Landesregierung), sitting in camera, dismissed the applicant’s further appeal in which she had repeated her arguments. In particular, the Regional Government found that the permit under the Water Rights Act only gave the applicant a right to discharge waste water as long as this was not contrary to other legal obligations, such as the obligation to connect her property to the public canal. It further noted that the fulfilment of the legal requirements laid down in section 56 § 2 of the Building Act clearly followed from the existing files and maps, and found that the applicant had failed to show any need for the taking of further evidence.

In her complaint to the Constitutional Court (Verfassungsgerichtshof) the applicant again repeated her arguments and alleged in particular that the obligation to connect her property to the public canal violated her right to property. She maintained that the Water Rights Act would prohibit the discharge of waste waters from her wine production and distillery to the public canal. She would therefore have to separate these waste waters which would entail excessive costs. The necessary changes would endanger the 17th century building. On 24 February 1997 the Constitutional Court refused to deal with the applicant’s complaint for lack of prospects of success and referred the case to the Administrative Court (Verwaltungsgerichtshof).

On 30 September 1997 the Administrative Court dismissed the applicant’s complaint, rejecting at the same time her request for a hearing. As to the applicant’s argument that the obligation to connect her property to the public canal was at variance with the permit under the Water Rights Act, the Administrative Court, referring to the Constitutional Court’s case-law, found that the discharge of waste water could be regulated under different aspects and that it was for the legislator to determine the cases in which a property owner was obliged to connect his property to the public canal. As to the applicant’s argument that the authorities failed to inspect her property and to hear an expert on waste disposal, the applicant had, in her appeal, failed to challenge the first instance authority’s finding of the facts according to which the conditions laid down in section 56 § 2 of the Building Act were met.

Thus, the appellate authorities were not required to take further evidence. The Administrative Court held that it could abstain from an oral hearing pursuant to section 39 § 2 (6) of the Administrative Court Act since the proceedings have been carried out accurately and the facts were undisputed. On 5 January 2001 the applicant died. On 30 November 2001 the applicant’s husband, who inherited the estate, informed the Court that he wished to pursue the application.