ISTITUTO NAZIONALE CASE SRL v. ITALY

PRIMEA DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererilor nr. 41932/98, 41934/98, 41937/98, 41938/98, 41939/98, 422730/98, 4232/98 și 42733/98, de către ISTITUTO NAZIONALE CAUZA SRL împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 5 septembrie 2002 în calitate de Camera compusă de președintele C.L.

Rozakis Dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky și judecători și judecători ai lui Vajić Zagrebsky E. Fribergh Grefierul secțiunii având în vedere cererile de mai sus introduse la 18 mai 1998 și 26 mai 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererile a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile în răspuns transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: DONAȚIA FACTULUI nr. 41939/98 Într-o scrisoare servită locatarului la 23 ianuarie 1987, reclamantul i-a informat de intenția sa de a anula închirierea la expirarea termenului la 3 Prin decizia din 25 februarie 1987, care a fost pus în aplicare în aceeași zi, magistratul Torre Annunziata a susținut validitatea anunției de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 martie 1990. La 21 aprilie 1995, reclamantul a notificat chiriașului care l-a solicitat să abandoneze sediul.

La 21 aprilie 1995, acesta a informat locatarul că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 2 mai 1995 între 2 mai 1995 și 5 noiembrie 1997, judecătorul a făcut șase încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. Într-o dată neespecificată, chiriașul a încheiat o nouă închiriere. Numărul de cerere: 41932/98, 41934/98, 41938/98 și 42733/98. La 23 ianuarie 1987, reclamantul i-a informat de intenția sa de a anula închirierea la expirarea termenului la 3 decembrie 1988 și i-a convocat să apară în fața magistratului Torre Annunziata.

Prin decizia din 25 februarie 1987, care a fost făcută executivă în aceeași zi, magistratul Torre Annunziata a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 martie 1990. La 21 aprilie 1995, reclamantul a notificat chiriașilor care le cerea să abandoneze sediul. La 21 aprilie 1995, acesta a furnizat o notificare cu privire la chiriași care le informa că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 2 mai 1995. Între 2 mai 1995 și 5 noiembrie 1997, judecătorul a făcut șase încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie.

Procedura nr. 41932/98: la 1 septembrie 2000, chiriașul a părăsit spontan sediul și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Procedura nr. 41934/98: la 3 august 1999, chiriașul a intrat într-o nouă închiriere. Procedura nr. 41938/98: în noiembrie 1999, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Procedura nr. 42733/98: în septembrie 1999, chiriașul a murit și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Cereri nr. 41935/98 și 41937/98 Într-o scrisoare servită chiriașilor la 23 iunie 1983, reclamantul le-a informat despre intenția sa de a încheia închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a convocat să apară în fața magistratului Torre Annunziata.

Prin decizia din 8 octombrie 1983, care a fost făcută executivă în aceeași zi, magistratul Torre Annunziata a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 1 ianuarie 1986. La 2 februarie 1995, reclamantul a notificat chiriașilor care le cerea să abandoneze sediul. La 21 aprilie 1995, acesta a furnizat o notificare cu privire la chiriași care le informa că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 2 mai 1995. Între 2 mai 1995 și 5 noiembrie 1997, judecătorul a făcut șase încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie.

Procedura nr. 41935/98: la 3 iunie 2001, chiriașul a părăsit spontan locația și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Procedura nr. 41937/98: la o dată neespecificată din aprilie 1999, chiriașul a părăsit spontan locația și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Cerere nr. 42730/98 Într-o scrisoare de la M.G. (chiriatul) la 14 iunie 1983, reclamantul i-a informat de intenția sa de a anula închirierea la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și l-a chemat să apară în fața magistratului Torre Annunziata. Prin decizia din 8 octombrie 1983, care a fost făcută executivă în aceeași zi, magistratul Torre Annunziata a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 1 ianuarie 1986. La 2 februarie 1995, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul.

La 21 aprilie 1995, acesta a informat locatarul că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 2 mai 1995 între 2 mai 1995 și 27 noiembrie 1998, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinii de posesie. La sfârșitul lunii iunie 1999, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Soluția nr. 42732/98 Într-o scrisoare servită la M.A. (inchiriatul) la 23 ianuarie 1987, reclamantul a informat-o despre intenția sa de a încheia contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1988 și a convocat-o să apară în fața magistratului Torre Annunziata.

Prin decizia din 25 februarie 1987, care a fost făcută executivă în aceeași zi, magistratul Torre Annunziata a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 mai 1991. La 2 februarie 1995, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 21 aprilie 1995, acesta a informat locatarul că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 2 mai 1995 între 2 mai 1995 și 27 noiembrie 1998, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 3 august 2002, reclamantul a recuperat posesia apartamentului.

HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentelor sale a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul plânge în continuare că durata procedurii de executare a fost excesivă și în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție. Cererea nr. 41939/98 La 13 martie 2001, Curtea a invitat avocatul reclamantului să prezinte o actualizare a faptelor cauzei înainte de 17 aprilie 2001. După ce nu a primit niciun răspuns, prin scrisoarea înregistrată din 18 septembrie 2001, Registrul Curții a reamintit avocatului reclamantului că termenul limită de depunere a informațiilor a expirat să-l avertizeze că, fără prelungirea termenului solicitat, Curtea ar putea decide să anuleze cazul în afara listăi sale.

Avocatul reclamantului nu a prezentat o actualizare a faptelor. La 7 mai 2002, Registrul Curții a solicitat avocatul reclamantului prin fax, pentru a specifica când chiriașul a intrat într-o nouă închiriere. Avocatul reclamantului nu a trimis nicio informație. Având în vedere cele de mai sus, în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenție, Curtea consideră acum că reclamantul a pierdut interesul în aplicarea sa. În plus, Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție, care necesită continuarea examinării cererii.

Cererea nr. 41934/98, 41937/98, 4193898, 422730/98 și 42733/98 art. 1 din Protocolul nr. 1 Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 și cererea ar trebui declarată inadmisibilă.

Curtea consideră că interferența se angajează la controlul utilizării proprietăților în sensul articolului 1 al doilea paragraf și a urmărit un obiectiv legitim în interesul general, astfel cum prevede această dispoziție (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28 iulie 1999, §§§ 46 și 48, ECHR-V, și Hotărârea Scollo v. Italia din 28 septembrie 1995, Serie A n° 315-C, p. 26, §§ 30-31). Curtea reamintește că o interferență „trebuie să ajungă la un „echilibru echitabil” între cerințele interesului general și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei fizice, care se reflectă în structura articolului 1 în ansamblu și, prin urmare, în al doilea paragraf.

Trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul urmărit. Pentru a determina dacă această cerință este îndeplinită, Curtea recunoaște că statul beneficiază de o marjă largă de apreciere atât în ceea ce privește alegerea mijloacelor de aplicare, cât și pentru a stabili dacă consecințele executării sunt justificate în interesul general în scopul atingerii obiectului legii în cauză.

În domenii cum ar fi locuința, care joacă un rol central în politica de bunăstare și economică a societăților moderne, Curtea va respecta hotărârea legislativă cu privire la ceea ce este în interesul general, cu excepția cazului în care această hotărâre nu este în mod evident o fundație rezonabilă” (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia, § 49). Curtea consideră că, în principiu, sistemul italian de uimire a executării hotărârilor judecătorești nu este în sine deschis criticilor, având în vedere în special marja de apreciere permisă în temeiul articolului 1 al doilea paragraf.

Cu toate acestea, un astfel de sistem are riscul de a impune proprietăților o sarcină excesivă în ceea ce privește capacitatea lor de a elimina proprietățile lor și trebuie, în consecință, să furnizeze anumite garanții procedurale pentru a se asigura că funcționarea sistemului și impactul acestuia asupra drepturilor de proprietate a proprietăților proprietăților nu sunt nici arbitrare, nici neprevăzubile (a se vedea mutatis mutandis, Immobiliare Saffi v. Italia . Prin urmare, Curtea trebuie să asigure dacă, în cazurile instantanee, a fost menținut un echilibru între interesele relevante (a se vedea Hotărârea Scollo c. Italia citată mai sus, § 37). Curtea constată că restricția privind utilizarea apartamentelor sale, care a durat între trei ani și o lună și patru luni și șase luni nu i-a impus o sarcină individuală și excesivă, în contradicție cu cerințele articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 (a se vedea, un contrario, hotărârea Scollo v. Italia, menționată mai sus, § 40; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Caselli c. Italia (dec.), nr. 36679/97, 20 ianuarie 2000, nepublicată.

Rezultă că această plângere este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. art. 6 § 1 din Convenție În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de poliție este justificată din motive de ordinea priorităților stabilite în conformitate cu cerințele privind siguranța publică. Lungimea procedurii în cauză nu a fost rezonabil lungă, prin urmare, cererea ar trebui declarată inadmisibilă.

Curtea consideră că această plângere ar trebui examinată în legătură cu dreptul mai general la o instanță (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, § 61). Dreptul la o instanță garantat de art. 6 protejează, de asemenea, punerea în aplicare a deciziilor judiciare finale și obligatorii, care, în statele care acceptă statul de drept, nu poate rămâne inoperantă în detrimentul unei părți (a se vedea, mutatis mutandis , hotărârea Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Raportul hotărârilor și deciziilor 1997-II , p. 510 § 40 . În consecință, executarea unei decizii judiciare nu poate fi întârziată în mod indebit.

Cu toate acestea, o suspendare a unei decizii judiciare pentru o perioadă strict necesară pentru a permite găsirea unei soluții satisfăcătoare la problemele de ordine publică poate fi justificată în circumstanțe excepționale (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia menționată mai sus, § 69). În prezent, Curtea constată că, după ce reclamantul a solicitat executarea ordinului de evacuare și înainte de a recupera posesia apartamentelor sale, a trebuit să aștepte trei ani și o lună și patru ani și șase luni. Reclamantul nu a vrut să recupereze posesia apartamentelor ca apartamente pentru sine, dar doar pentru a spori închirierea.

Având în vedere problemele legate de ordinea publică pe care Italia a avut de a face față în domeniul locuințelor, Curtea consideră că această întârziere nu a fost atât de lungă încât să privească ordinul de posesie a tuturor efectelor utile sau de a-și submina substanța (a se vedea, un contrario, Hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia menționată mai sus, § 73; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Caselli v. Italia (dec.), nr. 36679/97, 20 ianuarie 2000, nepublicată. În plus, Curtea consideră, ținând cont de dificultățile practice generate de executarea unui număr foarte mare de expulzii, că durata procedurii în cauză nu a fost rațională (a se vedea, contrario , hotărârea Scollo c. Italia menționată mai sus, § 44 în amendă În consecință, această plângere este, de asemenea, evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție.

Procedințe nr. 4193/98, 41935/98 și 42732/98 Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat recours interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan.

În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de poliție este justificată în temeiul ordinii de priorități stabilite în conformitate cu cerințele privind siguranța publică. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererile susțin probleme complexe și serioase, care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, care rezultă că nu pot fi considerate în mod evident bolnave fondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererilor inadmisibile. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate la cererea de grevă nr. 41939/98 din lista sa de cazuri; Declară cereri inadmisibile nr. 41934/98, 41937/98, 41938/98, 42730/98 și 42733/98; Declare admisibile, fără a se judeca în fondul cazurilor, cererile nr. 4193/98, 41935/98 și 422732/98. Președintele grefierului Erik Fribergh Christos Rozakis

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Applications nos. 41932/98, 41934/98, 41935/98, 41937/98, 41938/98, 41939/98, 42730/98, 42732/98 and 42733/98 by ISTITUTO NAZIONALE CASE SRL against Italy The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 5 September 2002 as a Chamber composed of Mr C.L.

Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above applications respectively introduced with the European Commission of Human Rights on 18 May 1998 and 26 May 1998, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the applications was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS 1) Application no. 41939/98 In a writ served on the tenant on 23 January 1987, the applicant informed him of its intention to terminate the lease on expiry of the term on 3 December 1988 and summoned him to appear before the Torre Annunziata Magistrate.

By a decision of 25 February 1987, which was made enforceable on the same day, the Torre Annunziata Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 March 1990. On 21 April 1995, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises. On 21 April 1995, it served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 2 May 1995. Between 2 May 1995 and 5 November 1997, the bailiff made six attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On an unspecified date the tenant entered into a new lease.

2) Applications nos. 41932/98, 41934/98, 41938/98 and 42733/98 In a writ served on the tenants on 23 January 1987, the applicant informed them of its intention to terminate the lease on expiry of the term on 3 December 1988 and summoned them to appear before the Torre Annunziata Magistrate. By a decision of 25 February 1987, which was made enforceable on the same day, the Torre Annunziata Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 March 1990. On 21 April 1995, the applicant served notice on the tenants requiring them to vacate the premises. On 21 April 1995, it served notice on the tenants informing them that the order for possession would be enforced by a bailiff on 2 May 1995. Between 2 May 1995 and 5 November 1997, the bailiff made six attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. Proceedings no. 41932/98: on 1 September 2000, the tenant spontaneously left the premises and the applicant recovered possession of the apartment. Proceedings no. 41934/98: on 3 August 1999, the tenant entered into a new lease. Proceedings no. 41938/98: in November 1999, the applicant recovered possession of the apartment. Proceedings no. 42733/98: in September 1999, the tenant died and the applicant recovered possession of the apartment. 3) Applications no. 41935/98 and 41937/98 In a writ served on the tenants on 23 June 1983, the applicant informed them of its intention to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1983 and summoned them to appear before the Torre Annunziata Magistrate.

By a decision of 8 October 1983, which was made enforceable on the same day, the Torre Annunziata Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 1 January 1986. On 2 February 1995, the applicant served notice on the tenants requiring them to vacate the premises. On 21 April 1995, it served notice on the tenants informing them that the order for possession would be enforced by a bailiff on 2 May 1995. Between 2 May 1995 and 5 November 1997, the bailiff made six attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. Proceedings no. 41935/98: on 3 June 2001, the tenant spontaneously left the premises and the applicant recovered possession of the apartment.

Proceedings no. 41937/98: on an unspecified date of April 1999, the tenant spontaneously left the premises and the applicant recovered possession of the apartment. 4) Application no. 42730/98 In a writ served on M.G. (the tenant) on 14 June 1983, the applicant informed him of its intention to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1983 and summoned him to appear before the Torre Annunziata Magistrate. By a decision of 8 October 1983, which was made enforceable on the same day, the Torre Annunziata Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 1 January 1986. On 2 February 1995, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 21 April 1995, it served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 2 May 1995. Between 2 May 1995 and 27 November 1998, the bailiff made eight attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. At the end of June 1999, the applicant recovered possession of the apartment. 5) Application no. 42732/98 In a writ served on M.A. (the tenant) on 23 January 1987, the applicant informed her of its intention to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1988 and summoned her to appear before the Torre Annunziata Magistrate.

By a decision of 25 February 1987, which was made enforceable on the same day, the Torre Annunziata Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 May 1991. On 2 February 1995, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises. On 21 April 1995, it served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 2 May 1995. Between 2 May 1995 and 27 November 1998, the bailiff made eight attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 3 August 2002, the applicant recovered possession of the apartment.

THE LAW 1. The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that its inability to recover possession of its apartments amounted to a violation of the right to property. 2. The applicant further complains that the length of the enforcement proceedings was excessive and in breach of Article 6 § 1 of the Convention. 1) Application no. 41939/98 On 13 March 2001 the Court invited the applicant’s lawyer to submit an update of the facts of the case before 17 April 2001. Having received no reply, by a registered letter of 18 September 2001, the Registry of the Court reminded the applicant’s lawyer that the deadline for submitting information had expired warned him that, no extension of the time-limit having been requested, the Court might decide to strike the case off its case-list.

The applicant’s lawyer did not submit an update of the facts. On 7 May 2002, the Registry of the Court requested the applicant’s lawyer by fax, to specify when the tenant entered into a new lease. The applicant’s lawyer did not send any information. In the light of the above, in accordance with Article 37 § 1 of the Convention, the Court now considers that the applicant has lost interest in its application. Furthermore, the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention which require the continuation of the examination of the application. 2) Applications nos.

41934/98, 41937/98, 41938/98, 42730/98 and 42733/98 Article 1 of Protocol No. 1 The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1 and the applications should be declared inadmissible.

The Court considers that the interference complained of amounted to control of the use of property within the meaning of the second paragraph of Article 1, and pursued a legitimate aim in the general interest, as required by that provision (see the Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28 July 1999, §§ 46 and 48, ECHR-V, and the Scollo v. Italy judgment of 28 September 1995, Series A n° 315-C, p. 26, §§ 30-31). The Court recalls that an interference “must strike a “fair balance” between the demands of the general interest and the requirements of the protection of the individual’s fundamental rights. The concern to achieve this balance is reflected in the structure of Article 1 as a whole, and therefore also in its second paragraph.

There must be a reasonable relationship of proportionality between the means employed and the aim pursued. In determining whether this requirement is met, the Court recognises that the State enjoys a wide margin of appreciation with regard both to choosing the means of enforcement and to ascertaining whether the consequences of enforcement are justified in the general interest for the purpose of achieving the object of the law in question.

In spheres such as housing, which plays a central role in the welfare and economic policies of modern societies, the Court will respect the legislature’s judgment as to what is in the general interest unless that judgment is manifestly without reasonable foundation” (see the Immobiliare Saffi v. Italy judgment, § 49). The Court considers that, in principle, the Italian system of staggering of the enforcement of court orders is not in itself open to criticism, having regard in particular to the margin of appreciation permitted under the second paragraph of Article 1. However, such a system carries with it the risk of imposing on landlords an excessive burden in terms of their ability to dispose of their property and must accordingly provide certain procedural safeguards so as to ensure that the operation of the system and its impact on a landlord’s property rights are neither arbitrary nor unforeseeable (see, mutatis mutandis , the Immobiliare Saffi v. Italy judgment, § 54). The Court must thus ascertain whether, in the instant cases, a balance was maintained between the relevant interests (see the Scollo v. Italy judgment cited above, § 37). The Court finds that the restriction on the applicant’s use of its flats, which restriction lasted between three years and one months and four years and six months did not impose on it an individual and excessive burden,

contrary to the requirements of the second paragraph of Article 1 of Protocol No. 1 (see, a contrario, the Scollo v. Italy judgment, cited above, § 40; see also, mutatis mutandis , Caselli v. Italy (dec.), no. 36679/97, 20 January 2000, unpublished). It follows that this complaint is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected pursuant to Article 35 § 4 of the Convention. Article 6 § 1 of the Convention As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. The length of the proceedings at issue was not unreasonably long, therefore the applications should be declared inadmissible.

The Court considers that this complaint should be examined in connection with the more general right to a court (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, § 61). The right to a court as guaranteed by Article 6 also protects the implementation of final, binding judicial decisions, which, in States that accept the rule of law, cannot remain inoperative to the detriment of one party (see, mutatis mutandis , the Hornsby v. Greece judgment of 19 March 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-II, p. 510, § 40). Accordingly, the execution of a judicial decision cannot be unduly delayed.

However, a stay of execution of a judicial decision for such a period as is strictly necessary to enable a satisfactory solution to be found to public-order problems may be justified in exceptional circumstances (see the Immobiliare Saffi v. Italy judgment cited above, § 69). In the present cases, the Court notes that after the applicant sought the enforcement of the eviction order and before it recovered possession of its apartments, it had to wait three years and one months and four years and six months. The applicant did not want to recover possession of the apartments as accommodations for itself but only to increase the lease.

Having in mind the public order problems which Italy admittedly has had to face in the field of housing, the Court considers that this delay was not so long as to deprive the order for possession of all useful effect or of undermining its substance (see, a contrario , the Immobiliare Saffi v. Italy judgment cited above, § 73; see also, mutatis mutandis , Caselli v. Italy (dec.), no. 36679/97, 20 January 2000, unpublished). Further, the Court considers, bearing in mind the practical difficulties raised by the enforcement of a very large number of evictions, that the length of the proceedings at issue was not unreasonably long (see , a contrario , the Scollo v. Italy judgment cited above, § 44 in fine ). It follows that this complaint is also manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.

3) Proceedings nos. 41932/98, 41935/98 and 42732/98 The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies on the grounds that it failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary. The Court considers that the applications raise complex and serious issues, which require a determination on the merits. It follows that they cannot be considered manifestly ill founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

No other ground for declaring the applications inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Decides to strike application no. 41939/98 out of its list of cases; Declares inadmissible applications nos. 41934/98, 41937/98, 41938/98, 42730/98 and 42733/98; Declares admissible, without prejudging the merits of the cases, applications nos. 41932/98, 41935/98 and 42732/98. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President