CtEDO 05.09.2002 Auto

ISTITUTO NAZIONALE CASE SRL v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
05.09.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partly struck out of the list;Partly inadmissible;Partly admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
ISTITUTO NAZIONALE CASE SRL v. ITALY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

PRIMEA DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererilor nr. 41932/98, 41934/98, 41937/98, 41938/98, 41939/98, 422730/98, 4232/98 și 42733/98, de către ISTITUTO NAZIONALE CAUZA SRL împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 5 septembrie 2002 în calitate de Camera compusă de președintele C.L. Rozakis Dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky și judecători și judecători ai lui Vajić Zagrebsky E. Fribergh Grefierul secțiunii având în vedere cererile de mai sus introduse la 18 mai 1998 și 26 mai 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererile a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile în răspuns transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: DONAȚIA FACTULUI nr. 41939/98 Într-o scrisoare servită locatarului la 23 ianuarie 1987, reclamantul i-a informat de intenția sa de a anula închirierea la expirarea termenului la 3 Prin decizia din 25 februarie 1987, care a fost pus în aplicare în aceeași zi, magistratul Torre Annunziata a susținut validitatea anunției de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 martie 1990. La 21 aprilie 1995, reclamantul a notificat chiriașului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 21 aprilie 1995, acesta a informat locatarul că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 2 mai 1995 între 2 mai 1995 și 5 noiembrie 1997, judecătorul a făcut șase încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. Într-o dată neespecificată, chiriașul a încheiat o nouă închiriere. Numărul de cerere: 41932/98, 41934/98, 41938/98 și 42733/98. La 23 ianuarie 1987, reclamantul i-a informat de intenția sa de a anula închirierea la expirarea termenului la 3 decembrie 1988 și i-a convocat să apară în fața magistratului Torre Annunziata. Prin decizia din 25 februarie 1987, care a fost făcută executivă în aceeași zi, magistratul Torre Annunziata a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 martie 1990. La 21 aprilie 1995, reclamantul a notificat chiriașilor care le cerea să abandoneze sediul. La 21 aprilie 1995, acesta a furnizat o notificare cu privire la chiriași care le informa că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 2 mai 1995. Între 2 mai 1995 și 5 noiembrie 1997, judecătorul a făcut șase încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. Procedura nr. 41932/98: la 1 septembrie 2000, chiriașul a părăsit spontan sediul și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Procedura nr. 41934/98: la 3 august 1999, chiriașul a intrat într-o nouă închiriere. Procedura nr. 41938/98: în noiembrie 1999, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Procedura nr. 42733/98: în septembrie 1999, chiriașul a murit și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Cereri nr. 41935/98 și 41937/98 Într-o scrisoare servită chiriașilor la 23 iunie 1983, reclamantul le-a informat despre intenția sa de a încheia închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a convocat să apară în fața magistratului Torre Annunziata. Prin decizia din 8 octombrie 1983, care a fost făcută executivă în aceeași zi, magistratul Torre Annunziata a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 1 ianuarie 1986. La 2 februarie 1995, reclamantul a notificat chiriașilor care le cerea să abandoneze sediul. La 21 aprilie 1995, acesta a furnizat o notificare cu privire la chiriași care le informa că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 2 mai 1995. Între 2 mai 1995 și 5 noiembrie 1997, judecătorul a făcut șase încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. Procedura nr. 41935/98: la 3 iunie 2001, chiriașul a părăsit spontan locația și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Procedura nr. 41937/98: la o dată neespecificată din aprilie 1999, chiriașul a părăsit spontan locația și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Cerere nr. 42730/98 Într-o scrisoare de la M.G. (chiriatul) la 14 iunie 1983, reclamantul i-a informat de intenția sa de a anula închirierea la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și l-a chemat să apară în fața magistratului Torre Annunziata. Prin decizia din 8 octombrie 1983, care a fost făcută executivă în aceeași zi, magistratul Torre Annunziata a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 1 ianuarie 1986. La 2 februarie 1995, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 21 aprilie 1995, acesta a informat locatarul că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 2 mai 1995 între 2 mai 1995 și 27 noiembrie 1998, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinii de posesie. La sfârșitul lunii iunie 1999, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Soluția nr. 42732/98 Într-o scrisoare servită la M.A. (inchiriatul) la 23 ianuarie 1987, reclamantul a informat-o despre intenția sa de a încheia contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1988 și a convocat-o să apară în fața magistratului Torre Annunziata. Prin decizia din 25 februarie 1987, care a fost făcută executivă în aceeași zi, magistratul Torre Annunziata a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 mai 1991. La 2 februarie 1995, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 21 aprilie 1995, acesta a informat locatarul că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 2 mai 1995 între 2 mai 1995 și 27 noiembrie 1998, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 3 august 2002, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentelor sale a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul plânge în continuare că durata procedurii de executare a fost excesivă și în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție. Cererea nr. 41939/98 La 13 martie 2001, Curtea a invitat avocatul reclamantului să prezinte o actualizare a faptelor cauzei înainte de 17 aprilie 2001. După ce nu a primit niciun răspuns, prin scrisoarea înregistrată din 18 septembrie 2001, Registrul Curții a reamintit avocatului reclamantului că termenul limită de depunere a informațiilor a expirat să-l avertizeze că, fără prelungirea termenului solicitat, Curtea ar putea decide să anuleze cazul în afara listăi sale. Avocatul reclamantului nu a prezentat o actualizare a faptelor. La 7 mai 2002, Registrul Curții a solicitat avocatul reclamantului prin fax, pentru a specifica când chiriașul a intrat într-o nouă închiriere. Avocatul reclamantului nu a trimis nicio informație. Având în vedere cele de mai sus, în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenție, Curtea consideră acum că reclamantul a pierdut interesul în aplicarea sa. În plus, Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție, care necesită continuarea examinării cererii. Cererea nr. 41934/98, 41937/98, 4193898, 422730/98 și 42733/98 art. 1 din Protocolul nr. 1 Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 și cererea ar trebui declarată inadmisibilă. Curtea consideră că interferența se angajează la controlul utilizării proprietăților în sensul articolului 1 al doilea paragraf și a urmărit un obiectiv legitim în interesul general, astfel cum prevede această dispoziție (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28 iulie 1999, §§§ 46 și 48, ECHR-V, și Hotărârea Scollo v. Italia din 28 septembrie 1995, Serie A n° 315-C, p. 26, §§ 30-31). Curtea reamintește că o interferență „trebuie să ajungă la un „echilibru echitabil” între cerințele interesului general și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei fizice, care se reflectă în structura articolului 1 în ansamblu și, prin urmare, în al doilea paragraf. Trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul urmărit. Pentru a determina dacă această cerință este îndeplinită, Curtea recunoaște că statul beneficiază de o marjă largă de apreciere atât în ceea ce privește alegerea mijloacelor de aplicare, cât și pentru a stabili dacă consecințele executării sunt justificate în interesul general în scopul atingerii obiectului legii în cauză. În domenii cum ar fi locuința, care joacă un rol central în politica de bunăstare și economică a societăților moderne, Curtea va respecta hotărârea legislativă cu privire la ceea ce este în interesul general, cu excepția cazului în care această hotărâre nu este în mod evident o fundație rezonabilă” (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia, § 49). Curtea consideră că, în principiu, sistemul italian de uimire a executării hotărârilor judecătorești nu este în sine deschis criticilor, având în vedere în special marja de apreciere permisă în temeiul articolului 1 al doilea paragraf. Cu toate acestea, un astfel de sistem are riscul de a impune proprietăților o sarcină excesivă în ceea ce privește capacitatea lor de a elimina proprietățile lor și trebuie, în consecință, să furnizeze anumite garanții procedurale pentru a se asigura că funcționarea sistemului și impactul acestuia asupra drepturilor de proprietate a proprietăților proprietăților nu sunt nici arbitrare, nici neprevăzubile (a se vedea mutatis mutandis, Immobiliare Saffi v. Italia . Prin urmare, Curtea trebuie să asigure dacă, în cazurile instantanee, a fost menținut un echilibru între interesele relevante (a se vedea Hotărârea Scollo c. Italia citată mai sus, § 37). Curtea constată că restricția privind utilizarea apartamentelor sale, care a durat între trei ani și o lună și patru luni și șase luni nu i-a impus o sarcină individuală și excesivă, în contradicție cu cerințele articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 (a se vedea, un contrario, hotărârea Scollo v. Italia, menționată mai sus, § 40; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Caselli c. Italia (dec.), nr. 36679/97, 20 ianuarie 2000, nepublicată. Rezultă că această plângere este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. art. 6 § 1 din Convenție În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de poliție este justificată din motive de ordinea priorităților stabilite în conformitate cu cerințele privind siguranța publică. Lungimea procedurii în cauză nu a fost rezonabil lungă, prin urmare, cererea ar trebui declarată inadmisibilă. Curtea consideră că această plângere ar trebui examinată în legătură cu dreptul mai general la o instanță (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, § 61). Dreptul la o instanță garantat de art. 6 protejează, de asemenea, punerea în aplicare a deciziilor judiciare finale și obligatorii, care, în statele care acceptă statul de drept, nu poate rămâne inoperantă în detrimentul unei părți (a se vedea, mutatis mutandis , hotărârea Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Raportul hotărârilor și deciziilor 1997-II , p. 510 § 40 . În consecință, executarea unei decizii judiciare nu poate fi întârziată în mod indebit. Cu toate acestea, o suspendare a unei decizii judiciare pentru o perioadă strict necesară pentru a permite găsirea unei soluții satisfăcătoare la problemele de ordine publică poate fi justificată în circumstanțe excepționale (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia menționată mai sus, § 69). În prezent, Curtea constată că, după ce reclamantul a solicitat executarea ordinului de evacuare și înainte de a recupera posesia apartamentelor sale, a trebuit să aștepte trei ani și o lună și patru ani și șase luni. Reclamantul nu a vrut să recupereze posesia apartamentelor ca apartamente pentru sine, dar doar pentru a spori închirierea. Având în vedere problemele legate de ordinea publică pe care Italia a avut de a face față în domeniul locuințelor, Curtea consideră că această întârziere nu a fost atât de lungă încât să privească ordinul de posesie a tuturor efectelor utile sau de a-și submina substanța (a se vedea, un contrario, Hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia menționată mai sus, § 73; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Caselli v. Italia (dec.), nr. 36679/97, 20 ianuarie 2000, nepublicată. În plus, Curtea consideră, ținând cont de dificultățile practice generate de executarea unui număr foarte mare de expulzii, că durata procedurii în cauză nu a fost rațională (a se vedea, contrario , hotărârea Scollo c. Italia menționată mai sus, § 44 în amendă În consecință, această plângere este, de asemenea, evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție. Procedințe nr. 4193/98, 41935/98 și 42732/98 Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat recours interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de poliție este justificată în temeiul ordinii de priorități stabilite în conformitate cu cerințele privind siguranța publică. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererile susțin probleme complexe și serioase, care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, care rezultă că nu pot fi considerate în mod evident bolnave fondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererilor inadmisibile. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate la cererea de grevă nr. 41939/98 din lista sa de cazuri; Declară cereri inadmisibile nr. 41934/98, 41937/98, 41938/98, 42730/98 și 42733/98; Declare admisibile, fără a se judeca în fondul cazurilor, cererile nr. 4193/98, 41935/98 și 422732/98. Președintele grefierului Erik Fribergh Christos Rozakis

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă