ALLEN v. THE UNITED KINGDOM

Reclamantul, Brian Roger Allen, este un național al Regatului Unit, care s-a născut în 1948 și este în prezent condamnat la închisoarea HM Coldingley, Surrey. El este reprezentat în fața Curții de dl Newman și dl Kessler, avocați care practică la Londra. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 mai 1991, reclamantul a fost înaintat de veniturile interne cu un anunț în temeiul articolului 20 alineatul (1) din Legea de gestionare a taxelor din 1970, care, printre altele, a solicitat reclamantului să furnizeze o declarație certificată a activelor și a pasivelor sale la 31 ianuarie 1991. La 13 august 1991, când reclamantul nu s-a conformat, a fost invitat să apară în fața comisarilor generali. Convocațiile l-au avertizat că nerespectarea anunțului l-a făcut responsabil cu o penalitate care nu depășește 50 de lire sterline (GBP) în temeiul articolului 98 alineatul (1) din Legea din 1970. (Pedeapsa a fost, de fapt, majorată la 300 de lire GBP). La 30 octombrie 1991, reclamantul nu s-a mai conformat a fost prezentat cu un „Avertisment Hansard”. Acest lucru a implicat lectura pentru el a răspunsului Cancelarului Exchequer la o întrebare parlamentară la 18 octombrie 1991. Acest lucru a evidențiat practica veniturilor interne în cazurile de fraudă care indică faptul că ar putea accepta o soluționare a fondurilor în loc de instituirea unei proceduri penale și că decizia sa privind dacă să accepte o soluționare sau instituirea unei proceduri penale ar lua în considerare dacă contribuabilul avea, printre altele, facilități complete pentru investigarea afacerilor sale. La sau aproximativ 3 aprilie 1992, reclamantul a livrat veniturilor interne un program al activelor sale la data de 31 ianuarie 1991, astfel cum a fost solicitat de acest anunț. Reclamantul a fost ulterior acuzat de 13 conturi de înșelare a veniturilor publice a impozitului pe venit și a impozitului pe societăți. Contul 11 a specificat: „STABILITAREA OFFENCEI ÎNCERCAREA Majestatii Sai, regina și Comisarii veniturilor interne, în contravenție cu common law. INFORMAȚII DE OFFENCE [Reclamantul] la sau aproximativ 3 aprilie 1992 cu intenția de a strica... a înșelat Majestatea Sa, Regina și Comisarii Revenuelor Interne de venituri publice, adică impozitul pe venit, prin livrarea... la un inspector al impozitelor un program de active la 31 ianuarie 1991 în ceea ce privește activele sale și activele copiilor săi minori care erau false, înșelători și înșelători în sensul că a omit să dezvăluie activele divers care erau deținute de el. Particularele activelor omitete sunt – interesul său benefic în acțiunile emise de societățile off-shore, interesul său benefic în proprietățile deținute în numele societăților off-shore și interesul său benefic în conturile bancare deținute în Regatul Unit și în Jersey în numele societăților off-shore.” Reclamantul a fost condamnat pentru toate conturile la 19 februarie 1998. La 20 februarie 1998, el a fost condamnat la 13 termeni concomitenti de la șapte ani de închisoare și la un ordin de confiscare din suma de 3.137.165 lire sterline (GBP). Această sumă a fost calculată ca fiind cea mai mică dintre cele două sume, și anume valoarea beneficiilor din infracțiuni (GBP 4 milioane) și a activelor realizabile totale ale reclamantului (GBP 3.137.165). La 7 iulie 1999, Curtea de Apel a respins recursul său împotriva condamnării și la 11 octombrie 1999, a respins recursul său împotriva condamnării. În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia el a rămas responsabil să plătească impozitul nerambursat, aceasta a remarcat întreprinderea acordată la 20 februarie 1998 de Revenuul Internal că nu va continua reclamantul pentru datorii fiscale preexistente din orice venit pe care ar putea să-l obțină în viitor. La 10 octombrie 2000, Camera Lordilor, care a respins un refuz anterior, a permis petiția sa de concediu de recurs de la Curtea de Apel la o serie de puncte și a permis, de asemenea, să ridice un nou punct privind art. 6 din Convenția, în ceea ce privește condamnarea sa asupra numărului 11. La 11 octombrie 2001, Camera Lordilor și-a respins apelul. Lord Hutton judecător a remarcat argumentele reclamantului în temeiul Convenției în care el se baza în special pe cazurile Funke v. Franța și Saunders v. Regatul Unit, că cazul de urmărire penală împotriva acestuia a încălcat dreptul său la un proces echitabil, deoarece el a fost obligat sub amenințarea pedepsei să se incrimineze prin furnizarea programului de active și constatat după cum urmează: „... acest caz se referă la obligația unui cetățean de a plăti impozite și la datoria sa de a nu înșela veniturile. Este evident în sine că plata impozitelor fixate de legislatură este esențială pentru funcționarea oricărui stat democratic. De asemenea, este evident că, pentru a asigura plata corespunzătoare a taxelor, statul trebuie să aibă competența de a solicita cetățenilor săi să-l informeze cu privire la valoarea veniturilor lor anuale și să aibă sancțiuni disponibile pentru a asigura aplicarea furnizarea acestor informații ...” El a început să revizuiască legislația fiscală care solicită contribuabililor să efectueze declarații fiscale. „Este în mod clar permis ca un stat să adopte astfel de dispoziții și nu ar putea exista nicio substanță într-un argument că există o încălcare a articolului 6 § 1 dacă veniturile au urmărit un cetățean pentru înșelare a veniturilor prin furnizarea unei declarații fiscale standard care conțin informații false. În mod asemănător, în acest caz, având în vedere faptul că statul, în scopul colectării impozitelor, are dreptul să ceară unui cetățean să-l informeze despre venitul său și să pună în aplicare sancțiunile pentru nerespectarea acesteia, notificarea secțiunea 20 alineatul (1) care necesită informații nu poate constitui o încălcare a dreptului de autoincriminare. Prin urmare, prezentul caz este clar distinguibil de Saunders pe acest motiv ...”

The applicant, Mr Brian Roger Allen, is a United Kingdom national, who was born in 1948 and is currently serving a sentence of imprisonment in HM Prison Coldingley, Surrey. He is represented before the Court by Mr Newman and Mr Kessler, lawyers practising in London. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. On 9 May 1991, the applicant was served by the Inland Revenue with a Notice pursuant to section 20(1) of the Taxes Management Act 1970, which, inter alia, required the applicant to provide a certified statement of his assets and liabilities as at 31 January 1991. On 13 August 1991, when the applicant had failed to comply, he was summonsed to appear before the General Commissioners. The summons warned him that failure to comply with the notice rendered him liable to a penalty not exceeding 50 pounds sterling (GBP) pursuant to section 98(1) of the 1970 Act. (The penalty had in fact been increased to GBP 300). On 30 October 1991, the applicant still having failed to comply was presented with a “Hansard Warning.” This involved the reading out to him of the reply of the Chancellor of the Exchequer to a Parliamentary question on 18 October 1991. This outlined the practice of the Inland Revenue in cases of fraud indicating that it might accept a money settlement instead of instituting criminal proceedings and that its decision as to whether to accept a settlement or institute criminal proceedings would take into account whether the taxpayer had inter alia given full facilities for investigation into his affairs. On or about 3 April 1992, the applicant delivered to the Inland Revenue a schedule of his assets as at 31 January 1991 as required by the notice. The applicant was later charged with 13 counts of cheating the public revenue of income tax and corporation tax. Count 11 specified: “STATEMENT OF OFFENCE Cheating Her Majesty the Queen and the Commissioners of Inland Revenue, contrary to common law. PARTICULARS OF OFFENCE [The applicant] on or about 3 April 1992 with intent to defraud... cheated Her Majesty the Queen and the Commissioners of Inland Revenue of public revenue, namely, income tax, by delivering... to an Inspector of Taxes a schedule of assets as at 31 January 1991 in respect of his assets and the assets of his minor children which was false, misleading and deceptive in that it omitted to disclose divers assets which were owned by him. Particulars of the omitted assets are – his beneficial interest in shares issued by off-shore companies, his beneficial interest in properties held in the names of off-shore companies and his beneficial interest in bank accounts held in the United Kingdom and in Jersey in the names of off-shore companies.” The applicant was convicted of all counts on 19 February 1998. On 20 February 1998, he was sentenced to 13 concurrent terms of seven years’ imprisonment and a confiscation order made in the sum of 3,137,165 pounds sterling (GBP). This sum was calculated as being the lesser of the two sums, namely the amount of benefit from the offences (GBP 4 million) and the applicant’s total realisable assets (GBP 3,137,165). On 7 July 1999, the Court of Appeal dismissed his appeal against conviction and on 11 October 1999, dismissed his appeal against sentence. In relation to the applicant’s argument that he remained liable to pay the outstanding unpaid tax, it noted the undertaking given by the Inland Revenue on 20 February 1998 that it would not pursue the applicant for pre-existing tax liabilities out of any income which he might acquire in future. On 10 October 2000, the House of Lords, reversing an earlier refusal, allowed his petition for leave to appeal from the Court of Appeal on a number of points and also permitted him to raise a new point relating to Article 6 of the Convention as concerned his conviction on count 11. On 11 October 2001, the House of Lords dismissed his appeal. Lord Hutton giving judgment noted the applicant’s arguments under the Convention in which he relied in particular upon the cases of Funke v. France and Saunders v. the United Kingdom, that the prosecution case against him breached his right to a fair trial as he had been compelled under threat of penalty to incriminate himself by providing the schedule of assets and found as follows: “... the present case is one which relates to the obligation of a citizen to pay taxes and to his duty not to cheat the Revenue. It is self evident that payment of taxes fixed by the legislature is essential for the functioning of any democratic state. It is also self-evident that to ensure the due payment of taxes the State must have power to require its citizens to inform it of the amount of their annual income and to have sanctions available to enforce the provision of that information ...” He proceeded to review the tax legislation which required taxpayers to make tax returns. “It is clearly permissible for a State to enact such provisions and there could be no substance in an argument that there is a violation of Article 6 § 1 if the revenue prosecuted a citizen for cheating the revenue by furnishing a standard tax return containing false information. Similarly, in the present case, viewed against that background that the State, for the purpose of collecting tax, is entitled to require a citizen to inform it of his income and to enforce penalties for failure to do so, the section 20(1) notice requiring information cannot constitute a violation of the right against self-incrimination. The present case is therefore clearly distinguishable from Saunders on that ground ...”