NOVIKOV contre l'UKRAINE

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 65514/01

prezentată de Aleksandr Fedorovich NOVIKOV

împotriva Ucrainei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), reunită la 17 septembrie 2002 într-o cameră compusă din:

domnii J.-P. Costa, președinte,

A.B. Baka,

Gaukur Jörundsson,

K. Jungwiert,

V. Butkevych,

doamna W. Thomassen,

domnul M. Ugrekhelidze, judecători,

și domnul T.L. Early, grefier adjunct de secțiune,

Având în vedere cererea sus-menționată, introdusă la 20 iulie 2000,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul, Aleksandr Fedorovich Novikov, este un resortisant ucrainean, născut în 1953 și cu domiciliul la Berdîciv, în Ucraina.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Până la 1 septembrie 1998, reclamantul a servit în armată ca ofițer în cadrul unității militare A-0241. În urma demisiei sale, acesta a cerut plata primei sale de îmbrăcăminte care se ridica la 1.852,24 UAH (українські гривні), precum și a soldei medii calculate în momentul reglementării finale.

În absența plății din lipsă de fonduri, în mai 1999, reclamantul a sesizat tribunalul din Berdîciv cu o cerere îndreptată împotriva unității militare A-0241, având ca obiect recuperarea primei sale de îmbrăcăminte și a soldei medii.

Prin hotărârea din 7 septembrie 1999, tribunalul a admis o parte a cererii și a obligat unitatea militară A-0241 să îi plătească reclamantului suma cerută, corespunzând totalității primei sale de îmbrăcăminte. Tribunalul a respins cererea de plată a soldei medii calculate în momentul reglementării finale, după ce a constatat că, în conformitate cu legea, un astfel de drept nu este garantat militarilor.

La 20 septembrie 1999, tribunalul a trimis departamentului ministerului Justiției al Ucrainei la Berdîciv ordinul de executare a hotărârii pronunțate.

Între septembrie 1999 și august 2000, reclamantul a depus mai multe plângeri la departamentul ministerului Justiției al Ucrainei din regiunea Jîtomîr, în vederea executării silite a hotărârii din 7 septembrie 1999, și câteva plângeri „în ordin de control” la președintele Curții Supreme a Ucrainei, urmărind revizuirea hotărârii din 7 septembrie 1999, în ceea ce privește plata soldei medii.

Prin două scrisori din 20 decembrie 1999 și 29 martie 2000, adjunctul șefului departamentului ministerului Justiției al Ucrainei din regiunea Jîtomîr i-a confirmat reclamantului că unitatea militară A-0241 îi datora suma de 1.852,24 UAH. El l-a informat, de asemenea, că serviciilor centrale ale ministerului Apărării al Ucrainei le revenea obligația de a plăti datoria unității A-0241, aceasta din urmă nemaiavând fonduri proprii.

La 29 februarie 2000, reclamantul a depus o plângere la ministerul Apărării al Ucrainei în vederea executării silite a hotărârii din 7 septembrie 1999.

Prin scrisoarea din 3 iulie 2000, șeful departamentului economic al ministerului Apărării al Ucrainei l-a informat pe reclamant că plata totalității primei sale nu era posibilă din cauza caracterului neregulat al rambursării de către Trezoreria publică a cheltuielilor curente ale ministerului.

La 13 august 2001, reclamantul a primit, în conformitate cu hotărârea tribunalului din Berdîciv din 7 septembrie 1999, suma de 1.852,24 UAH corespunzând totalității primei sale de îmbrăcăminte.

CAPETE DE CERERE

Invocând, în substanță, art. 6 §1 din Convenție, precum și articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de neexecutarea hotărârii tribunalului din Berdîciv din 7 septembrie 1999, recunoscându-i dreptul la prima sa de îmbrăcăminte și obligând unitatea militară A-0241 să îi plătească totalitatea acestei prime. El se plânge, de asemenea, de refuzul tribunalului din Berdîciv de a-i recunoaște dreptul la solda medie calculată în momentul reglementării finale.

Invocând articolul 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu dispunea de niciun „recurs efectiv” în dreptul ucrainean care să îi permită să remedieze încălcarea dreptului său constând în absența executării hotărârii pronunțate în favoarea sa.

ÎN DREPT

Art. 6 §1 din Convenție, în partea sa pertinentă, se citește astfel:

„1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestărilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...).”

Articolul 1 din Protocolul nr. 1, în partea sa pertinentă, este redactat astfel:

„Orice persoană (...) are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. (...)”

Curtea notează că plângerile reclamantului, întemeiate pe art. 6 §1 din Convenție și pe articolul 1 din Protocolul nr. 1, cuprind două aspecte pe care le va examina succesiv: primul privește neexecutarea hotărârii tribunalului din Berdîciv din 7 septembrie 1999; al doilea privește refuzul tribunalului din Berdîciv de a-i recunoaște reclamantului dreptul la solda medie calculată în momentul reglementării finale.

A. Cu privire la aplicabilitatea art. 6 §1 din Convenție

În primul rând, Curtea trebuie să examineze dacă, în lumina jurisprudenței sale constante (Pellegrin c. Franței, [MC], nr. 28541/95, CEDO 1999), art. 6 §1 din Convenție se aplică procedurii de executare a hotărârii tribunalului din Berdîciv din 7 septembrie 1999, având în vedere contextul militar al cauzei.

Guvernul, referindu-se la hotărârea Pellegrin c. Franței, arată că art. 6 §1 din Convenție nu se aplică în speță, întrucât este vorba despre un litigiu între agentul militar și administrația publică. Reclamantul nu se pronunță pe acest subiect.

Curtea reamintește că, pentru ca art. 6 §1, sub rubrica sa „civilă”, să își găsească aplicarea, trebuie să existe o „contestare” asupra unui „drept” pe care se poate pretinde, cel puțin într-un mod susținut, ca fiind recunoscut în dreptul intern. Trebuie să fie vorba despre o contestare reală și serioasă; aceasta poate privi atât însăși existența unui drept, cât și întinderea sau modalitățile sale de exercitare. În plus, rezultatul procedurii trebuie să fie direct determinant pentru dreptul cu caracter civil în cauză. Curtea notează că, în prezenta cauză, nu se contestă că exista o „contestare” asupra unui drept recunoscut în dreptul intern, că contestarea era reală și serioasă și că rezultatul procedurii era direct determinant pentru dreptul respectiv. Aceasta observă, de asemenea, că contestarea privea un drept civil prin natura sa, fiind vorba despre un litigiu între un angajator și un angajat referitor la modalitățile de încetare a angajării acestuia din urmă. Rămâne de determinat dacă dreptul în cauză era de „caracter civil” în sensul art. 6 §1 din Convenție.

Curtea reamintește că sunt scoase din domeniul de aplicare al art. 6 §1 din Convenție doar litigiile agenților publici a căror angajare este caracteristică activităților specifice ale administrației publice în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a puterii publice însărcinată cu protejarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivități publice. Un exemplu evident de astfel de activități este constituit de forțele armate și poliție (ibidem, §66). Revine deci Curții să examineze dacă angajarea reclamantului implică - ținând cont de natura funcțiilor și a responsabilităților pe care le comportă - o participare directă sau indirectă la exercitarea puterii publice și la funcțiile vizând protejarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivități publice.

Curtea notează că reclamantul servea, ca ofițer de carieră, în cadrul unei unități militare și că sarcinile pe care le îndeplinea erau în principiu legate de o misiune vizând protejarea intereselor publice. Cu toate acestea, la momentul faptelor litigioase, reclamantul nu își mai exercita funcțiile de agent militar. Cu demisia sa, el a rupt legătura specifică de încredere și de loialitate cu statul, care îl unea cu administrația publică, și s-a regăsit într-o situație comparabilă cu cea a unui creditor de drept privat.

Prin urmare, în calitate de creditor, reclamantul a angajat litigiul împotriva administrației publice în fața jurisdicțiilor naționale ordinare, în vederea recunoașterii dreptului său de proprietate asupra primei de îmbrăcăminte în cauză și asupra soldei medii calculate în momentul reglementării finale. În aceste circumstanțe, și având în vedere natura pur patrimonială a litigiului care îl opunea pe reclamant unității militare A-0241, Curtea consideră că acest litigiu privea contestarea asupra unui drept cu caracter civil, în sensul art. 6 §1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, nr. 58932/00, Pogasiy c. Ucrainei (dec.), 28.5.2002).

Rămâne de determinat dacă art. 6 §1 din Convenție se aplică procedurii de executare a hotărârii tribunalului din Berdîciv din 7 septembrie 1999. În această privință, Curtea reamintește că dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți și că executarea unei hotărâri, indiferent de instanță, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul articolului 6 (Immobiliare Saffi c. Italiei, nr. 22774/93, 28.7.1999, §63; hotărârea Hornsby c. Greciei din 19 martie 1997, Culegerea de hotărâri și decizii 1997-II, p. 510, §40).

Curtea consideră că este incontestabil că procedura de executare a hotărârii tribunalului din Berdîciv din 7 septembrie 1999 face parte din litigiul care îl opune pe reclamant unității militare A-0241. Aceasta constată deci că art. 6 §1 din Convenție se aplică procedurii în cauză.

B. Cu privire la neexecutarea hotărârii tribunalului din Berdîciv din 7 septembrie 1999

În observațiile sale, guvernul pârât susține de la început că reclamantul nu se mai poate pretinde victima unei încălcări a art. 6 §1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere că hotărârea tribunalului din Berdîciv din 7 septembrie 1999 a fost executată integral.

La rândul său, reclamantul confirmă faptul executării hotărârii tribunalului din Berdîciv din 7 septembrie 1999. Cu toate acestea, el arată că are dreptul, de asemenea, la solda medie calculată în momentul reglementării finale, ceea ce nu a fost recunoscut de tribunal.

Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia un reclamant care obține, la nivel intern, o reparare a pretinsei încălcări a Convenției nu se mai poate pretinde „victimă” a unei încălcări de către una dintre Înaltele Părți Contractante a drepturilor enunțate în Convenție (hotărârea Eckle c. Germaniei din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 30, §66).

În speță, Curtea observă că hotărârea în cauză a fost executată integral, suma stabilită prin hotărârea respectivă fiindu-i plătită reclamantului la 13 august 2001. Sub acest raport, Curtea consideră că reclamantul nu se mai poate pretinde „victimă”, în sensul articolului 34 din Convenție, a unei încălcări a dreptului său de a vedea executată hotărârea pronunțată în favoarea sa, astfel cum a fost invocat la momentul introducerii cererii în fața Curții. Aceasta constată deci că această parte a cererii este vădit nefondată, în sensul art. 35 §3 din Convenție, și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §4.

C. Cu privire la refuzul tribunalului din Berdîciv de a-i recunoaște reclamantului dreptul la solda medie calculată în momentul reglementării finale

Reclamantul susține că, potrivit legislației ucrainene, are dreptul la solda medie calculată în momentul reglementării finale și că refuzul tribunalului din Berdîciv de a-i recunoaște acest drept este, deci, arbitrar. Guvernul nu se pronunță pe acest subiect.

Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 35 §1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Aceasta reamintește, de asemenea, că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, o cerere „în ordin de control” urmărind revizuirea deciziilor judiciare în vigoare nu constituie un recurs care trebuie epuizat în sensul art. 35 §1 din Convenție, în măsura în care exercitarea sa depinde de puterea discreționară a unei autorități (Kucherenko c. Ucrainei (dec.), nr. 41974/98, 4.5.1999).

Curtea observă că în speță „decizia internă definitivă”, în sensul art. 35 §1 din Convenție, prin care reclamantului i-a fost refuzată recunoașterea dreptului la solda medie calculată în momentul reglementării finale, a fost pronunțată la 7 septembrie 1999 de tribunalul din Berdîciv, adică cu mai mult de șase luni înainte de data introducerii cererii, și anume 20 iulie 2000. Plângerile „în ordin de control” depuse de reclamant la președintele Curții Supreme a Ucrainei urmărind revizuirea hotărârii din 7 septembrie 1999 nu constituie recursuri care trebuie epuizate în sensul art. 35 §1 din Convenție.

Curtea constată deci că această parte a cererii a fost introdusă tardiv și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §4 din Convenție.

Articolul 13 din Convenție se citește astfel:

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

Guvernul susține de la început că, având în vedere că art. 6 §1 din Convenție nu trebuie să se aplice în speță, articolul 13, ale cărui garanții se găsesc absorbite de cele ale art. 6 §1, nu se aplică nici el în cauza în cauză.

Guvernul arată că în orice caz reclamantul dispunea în dreptul ucrainean de „recursuri efective” care să îi permită să remedieze o pretinsă încălcare a dreptului său constând în absența executării hotărârii pronunțate în favoarea sa. În special, reclamantul ar fi putut sesiza tribunalul în vederea contestării activității sau inactivității executorului judecătoresc referitoare la executarea hotărârii în cauză, ceea ce nu a fost făcut în speță.

Reclamantul susține, la rândul său, că sesizarea tribunalelor ucrainene în vederea contestării activității sau inactivității executorului judecătoresc referitoare la executarea hotărârii din 7 septembrie 1999 nu ar fi fost eficace. Hotărârea în cauză nu a fost executată decât după comunicarea cererii sale guvernului ucrainean.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, articolul 13 cere un recurs intern doar pentru plângerile care pot fi considerate „susținute” în raport cu Convenția (a se vedea, de exemplu, hotărârea Çakıcı c. Turciei [MC], nr. 23657/94, §112, CEDO 1999-IV).

În speță, Curtea a respins fiecare dintre plângerile reclamantului ca fiind vădit nefondate sau în afara termenului de șase luni. Rezultă că plângerea reclamantului, întemeiată pe articolul 13 din Convenție, este vădit nefondată, în sensul art. 35 §3 din Convenție, și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §4.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară cererea inadmisibilă.

T.L. Early, Grefier adjunct

J.-P. Costa, Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 65514/01

présentée par Aleksandr Fedorovich NOVIKOV

contre l’Ukraine

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 17 septembre 2002 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

Gaukur

Jörundsson

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

et

de

M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 20 juillet 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Aleksandr Fedorovich Novikov, est un ressortissant ukrainien, né en 1953 et résidant à Berdichev, en Ukraine.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Jusqu’au 1

er

septembre 1998, le requérant servit dans l’armée en tant qu’officier au sein de l’unité militaire A-0241. A la suite de sa démission, il demanda le paiement de sa prime d’habillement s’élevant à 1 852,24 UAH (

українські гривні

), ainsi que de la solde moyenne calculée au moment du règlement final.

En l’absence de paiement par manque de fonds, en mai 1999, le requérant saisit le tribunal de Berdichev d’une demande, dirigée contre l’unité militaire A-0241, et relative au recouvrement de sa prime d’habillement et de la solde moyenne.

Par un jugement du 7 septembre 1999, le tribunal fit droit à une partie de la demande et ordonna à l’unité militaire A-0241 de payer au requérant la somme réclamée, correspondant à la totalité de sa prime d’habillement. Le tribunal rejeta la demande de paiement de la solde moyenne calculée au moment du règlement final, après avoir constaté que, conformément à la loi, un tel droit n’est pas garanti aux militaires.

Le 20 septembre 1999, le tribunal fit parvenir au département du ministère de la Justice de l’Ukraine à Berdichev l’ordre d’exécution du jugement rendu.

Entre septembre 1999 et août 2000, le requérant déposa plusieurs plaintes auprès du département du ministère de la Justice de l’Ukraine dans la région de Zhytomyr, en vue de l’exécution forcée du jugement du 7

septembre 1999, et quelques plaintes «

en ordre de contrôle

» auprès du président de la Cour suprême de l’Ukraine tendant à la révision du jugement du 7

septembre 1999, s’agissant du paiement de la solde moyenne.

Par deux lettres des 20 décembre 1999 et 29 mars 2000, l’adjoint du chef du département du ministère de la Justice de l’Ukraine dans la région de Zhytomyr confirma au requérant que l’unité militaire A-0241 lui devait la somme de 1 852,24 UAH. Il l’informa également que c’était aux services centraux du ministère de la Défense de l’Ukraine qu’incombait l’obligation de payer la dette de l’unité A-0241, cette dernière n’ayant plus de fonds propres.

Le 29 février 2000, le requérant déposa une plainte auprès du ministère de la Défense de l’Ukraine en vue de l’exécution forcée du jugement du 7

septembre 1999.

Par une lettre du 3 juillet 2000, le chef du département économique du ministère de la Défense de l’Ukraine informa le requérant que le paiement de la totalité de sa prime n’était pas possible à cause du caractère irrégulier du remboursement par le Trésor public des dépenses courantes du ministère.

Le 13 août 2001, le requérant se vit rembourser, conformément au jugement du tribunal de Berdichev du 7 septembre 1999, la somme de

1 852,24 UAH correspondant à la totalité de sa prime d’habillement.

GRIEFS

Invoquant, en substance, l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi que l’article 1 du Protocole n° 1, le requérant se plaint de l’inexécution du jugement du tribunal de Berdichev du 7 septembre 1999, lui reconnaissant le droit à sa prime d’habillement et ordonnant à l’unité militaire A-0241 de lui payer la totalité de cette prime. Il se plaint également du refus du tribunal de Berdichev de lui reconnaître le droit à la solde moyenne calculée au moment du règlement final.

Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’il ne disposait d’aucun «

recours effectif

» en droit ukrainien lui permettant de faire redresser la violation de son droit consistant en l’absence d’exécution du jugement rendu en sa faveur.

EN DROIT

L’article 6 § 1 de la Convention, dans sa partie pertinente, se lit comme suit

:

«

(...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).

»

L’article 1 du Protocole n° 1, dans sa partie pertinente, est ainsi libellé

:

«

Toute personne (...) a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. (...)

»

La Cour note que les griefs du requérant, tirés de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n° 1, comportent deux branches qu’elle examinera successivement

: la première porte sur la non-exécution du jugement du tribunal de Berdichev du 7 septembre 1999 ; la deuxième porte sur le refus du tribunal de Berdichev de reconnaître au requérant le droit à la solde moyenne calculée au moment du règlement final.

A. Sur l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention

En premier lieu, la Cour doit examiner si, à la lumière de sa jurisprudence constante (

Pellegrin c. France

, [GC], n° 28541/95, CEDH 1999), l’article 6 § 1 de la Convention s’applique à la procédure d’exécution du jugement du tribunal de Berdichev du 7 septembre 1999, vu le contexte militaire de l’affaire.

Le Gouvernement, en se référant à l’arrêt Pellegrin c. France, fait valoir que l’article 6

La Cour rappelle que pour que l’article 6 § 1, sous sa rubrique «

civile », trouve à s’appliquer, il faut qu’il y ait «

contestation » sur un «

droit

» que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne. Il doit s’agir d’une contestation réelle et sérieuse

; elle peut concerner aussi bien l’existence même d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice. En outre, l’issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit de caractère civil en question. La Cour note que, dans la présente affaire, il n’est pas discuté qu’il y avait «

contestation » sur un droit reconnu en droit interne, que la contestation était réelle et sérieuse et que l’issue de la procédure était directement déterminante pour le droit concerné. Elle observe également que la contestation portait sur un droit civil par nature, s’agissant d’un litige entre un employeur et un employé relatif aux modalités de cessation d’emploi de ce dernier. Reste à déterminer si le droit en question était de «

caractère civil » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que sont seuls soustraits du champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police (

ibidem

, § 66). Il revient donc à la Cour d’examiner si l’emploi du requérant implique - compte tenu de la nature des fonctions et des responsabilités qu’il comporte - une participation directe ou indirecte à l’exercice de la puissance publique et aux fonctions visant à sauvegarder les intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques.

La Cour note que le requérant servait, en tant qu’officier de carrière, au sein d’une unité militaire et que les tâches qu’il accomplissait étaient rattachées en principe à une mission visant à sauvegarder les intérêts publics. Toutefois, à l’époque des faits litigieux, le requérant n’exerçait plus ses fonctions d’agent militaire. Avec sa démission il a rompu le lien spécifique de confiance et de loyauté avec l’Etat, qui l’unissait à l’administration

publique, et s’est retrouvé dans une situation comparable à celle d’un créancier de droit privé.

Dès lors, c’est en tant que créancier que le requérant a engagé le litige à l’encontre de l’administration publique devant les juridictions nationales ordinaires en vue de faire reconnaître son droit de propriété sur la prime d’habillement en question et sur la solde moyenne calculée au moment du règlement final. Dans ces circonstances, et vu la nature purement patrimoniale du litige opposant le requérant à l’unité militaire A-0241, la Cour estime que ce litige portait sur la contestation sur un droit de caractère civil, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir,

mutatis mutandis

, n° 58932/00,

Pogasiy c. Ukraine

(déc.), 28.5.2002).

Reste à déterminer si l’article 6 § 1 de la Convention s’applique à la procédure d’exécution du jugement du tribunal de Berdichev du 7

septembre 1999. A cet égard, la Cour rappelle que le droit à un tribunal serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie, et que l’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «

procès

» au sens de l’article 6 (

Immobiliare Saffi

c. Italie,

n°

22774/93, 28.7.1999, § 63

; arrêt Hornsby c. Grèce du 19 mars 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II, p. 510,

§

40).

La Cour estime qu’il est indiscutable que la procédure d’exécution du jugement du tribunal de Berdichev du 7 septembre 1999 fait partie du litige opposant le requérant à l’unité militaire A-0241. Elle constate donc que l’article 6 § 1 de la Convention s’applique à la procédure en question.

B. Sur l’inexécution du jugement du tribunal de Berdichev du 7

septembre 1999

Dans ses observations, le gouvernement défendeur soutient d’emblée que le requérant ne peut plus se prétendre victime d’une violation de l’article 6 §

1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n° 1, étant donné que le jugement du tribunal de Berdichev du 7 septembre 1999 a été entièrement exécuté.

Pour sa part, le requérant confirme le fait de l’exécution du jugement du tribunal de Berdichev du 7 septembre 1999. Cependant, il fait valoir qu’il a le droit également à la solde moyenne calculée au moment du règlement final, ce qui n’a pas été reconnu par le tribunal.

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle un requérant qui obtient, au niveau interne, une réparation de la violation alléguée de la Convention ne peut plus se prétendre «

victime

» d’une violation de la part de l’une des Hautes Parties contractantes des droits énoncés dans la Convention (arrêt Eckle c. Allemagne du 15 juillet 1982, série A n° 51, p. 30, § 66).

En l’espèce, la Cour observe que le jugement en question a été entièrement exécuté, la somme fixée par ledit jugement ayant été versée au requérant le 13 août 2001. Sous ce rapport, la Cour estime que le requérant ne peut plus se prétendre «

victime

», au sens de l’article 34 de la Convention, d’une violation de son droit à voir exécuter le jugement rendu en sa faveur, tel qu’allégué au moment de l’introduction de la requête devant la Cour. Elle constate donc que cette partie de la requête est manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.

C. Sur le refus du tribunal de Berdichev de reconnaître au requérant le droit à la solde moyenne calculée au moment du règlement final

Le requérant soutient que, selon la législation ukrainienne, il a le droit à la solde moyenne calculée au moment du règlement final et que le refus du tribunal de Berdichev de lui reconnaître ce droit est donc arbitraire. Le Gouvernement ne se prononce pas sur ce sujet.

La Cour rappelle que, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. Elle rappelle également que, conformément à sa jurisprudence constante, une demande «

en ordre de contrôle

» tendant à la révision des décisions judiciaires en vigueur ne constitue pas un recours à épuiser au sens de l’article 35 § 1 de la Convention, dans la mesure où son exercice dépend du pouvoir discrétionnaire d’une autorité (

Kucherenko c.

Ukraine

(déc.), n° 41974/98, 4.5.1999).

La Cour observe qu’en l’espèce, la «

décision interne définitive

», au sens de l’article 35 § 1 de la Convention, par laquelle le requérant s’est vu refuser de la reconnaissance du droit à la solde moyenne calculée au moment du règlement final, a été rendue le 7 septembre 1999 par le tribunal de Berdichev, soit plus de six mois avant la date d’introduction de la requête, à savoir, le 20 juillet 2000. Les plaintes «

en ordre de contrôle

» déposées par le requérant auprès du président de la Cour suprême de l’Ukraine tendant à la révision du jugement du 7 septembre 1999, ne constituent pas des recours à épuiser au sens de l’article 35 § 1 de la Convention.

La Cour constate donc que cette partie de la requête a été introduite tardivement et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

recours effectif

» en droit ukrainien lui permettant de faire redresser la violation de son droit consistant en l’absence d’exécution du jugement du tribunal de Berdichev du 7 septembre 1999.

L’article 13 de la Convention se lit comme suit

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

Le Gouvernement soutient d’emblée que, compte tenu de ce que l’article 6 § 1 de la Convention ne doit pas s’appliquer en l’espèce, l’article 13, dont les garanties se trouvent absorbées par celles de l’article 6 § 1, ne s’applique pas non plus dans l’affaire en question.

Le Gouvernement fait valoir que de toute façon le requérant disposait en droit ukrainien de «

recours effectifs

» lui permettant de faire redresser une prétendue violation de son droit consistant en l’absence d’exécution du jugement rendu en sa faveur. En particulier, le requérant aurait pu saisir le tribunal en vue de contester l’activité ou l’inactivité de l’huissier de justice relative à l’exécution du jugement en question, ce qui n’a pas été fait en l’espèce.

Le requérant soutient, pour sa part, que la saisine des tribunaux ukrainiens en vue de contester l’activité ou l’inactivité de l’huissier de justice relative à l’exécution du jugement du 7 septembre 1999 n’aurait pas été efficace. Le jugement en question n’a été exécuté qu’après la communication de sa requête au gouvernement ukrainien.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, l’article 13 exige un recours interne pour les seuls griefs que l’on peut estimer «

défendables

» au regard de la Convention (voir, par exemple, l’arrêt

Çakıcı c. Turquie

[GC], n

o

23657/94, § 112, CEDH 1999-IV).

En l’espèce, la Cour a rejeté chacun des griefs du requérant comme étant manifestement mal fondés ou hors du délai de six mois. Il s’ensuit que le grief du requérant, tiré de l’article 13 de la Convention, est manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président