KRAPYVNYTSKIY contre l'UKRAINE

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 60858/00 prezentate de Vasyl Petrovych KRAPYVNYTSKIY împotriva Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 10 august 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy, este cetățean ucrainean, născut în 1954 și rezident în Zhytomyr, Ucraina. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Până în ianuarie 1998, reclamantul a servit în armată ca ofițer în cadrul unității militare A-2145 la Guyva. În urma demisiei sale, a solicitat plata primei sale de dană la 993,58 UAH ( укра În lipsa unei plăți din cauza lipsei de fonduri, în noiembrie 1998, reclamantul sesizează Tribunalul din Zhytomyr cu privire la o cerere formulată împotriva unității militare A-2145 și cu privire la recuperarea sumei în cauză. Prin hotărârea din 19 noiembrie 1998, tribunalul a acceptat cererea și a dispus ca unitatea militară A-2145 să plătească reclamantului suma solicitată, corespunzătoare în întregime primei sale de mai sus. La 2 decembrie 1998, tribunalul a trimis Departamentului de Justiție din Ucraina la Zhytomyr ordinul de executare a hotărârii pronunțate. În perioada ianuarie 1999-iunie 2000, reclamantul a depus mai multe plângeri la Departamentul de Justiție al Ucrainei în regiunea Zhytomyr în vederea executării forțate a hotărârii din 19 noiembrie 1998. Prin două scrisori din 20 septembrie 1999 și 5 ianuarie 2000, adjunctul șefului Departamentului de Justiție al Ucrainei din regiunea Zhytomyr a confirmat reclamantului că unitatea militară A-2145 îi datora suma de 993,58 UAH. El a informat, de asemenea, că aceaceasta a fost la serviciile centrale ale Ministerului Apărării al Ucrainei care a ingropat obligația de a plăti datoria de la mai multe A-2145, aceasta din urmă având mai multe fonduri proprii. În martie 2000, reclamantul sesizează Tribunalul din Zhytomyr cu privire la o cerere de despăgubire a daunelor suferite ca urmare a executării hotărârii din 19 noiembrie 1998 în privința serviciului aprozilor de justiție din cadrul Departamentului de Justiție al Ucrainei din Zhytomyr. Prin hotărârea din 10 martie 2000, tribunalul a respins cererea reclamantului după ce a constatat că aceasta din urmă se afla în responsabilitatea serviciilor centrale ale Ministerului Apărării din Ucraina, care incumbă obligația de a plăti datoria întreprinderii A-2145, având în vedere insolvența acesteia din urmă, și că aceasta din urmă era interzisă prin lege de a confisca bunurile acestei unități. Prin hotărârea din 12 aprilie 2000, instanța din regiunea Zhytomyr a confirmat hotărârea din 10 martie 2000. În mai 2000, reclamantul sesizează tribunalul din Bagunskiy în Zhytomyr cu privire la o cerere adresată Ministerului Apărării din Ucraina în vederea rambursării datoriei deținute de unitatea A-2145. El solicita, de asemenea, daune-interese suferite ca urmare a executării hotărârii din 19 noiembrie 1998. Prin hotărârea din 10 mai 2000, instanța a respins cererea reclamantului. Prin hotărârea din 14 iunie 2000, Curtea regiunii Zhytomyr a confirmat hotărârea din 10 mai 2000. La 8 iunie 2001, reclamantului i se restituie, în conformitate cu hotărârea Tribunalului din Zhytomyr din 19 noiembrie 1998, suma de 993,58 UAH corespunzătoare întregii sale prime d Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de executarea hotărârii Tribunalului din Zhytomyr din 19 noiembrie 1998 recunoscându-i dreptul său la prima sa sentință. (1) din Protocolul nr. 1, de neexecutarea hotărârii Tribunalului din Zhytomyr din 19 noiembrie 1998 de recunoaștere a dreptului său la prima sa dată. La art. 6 alin. (1) din Convenție, în partea sa relevantă, se citește după cum urmează: (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). Orice persoană (...) are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. (...) 1. În ceea ce privește aplicabilitatea art. 6 alin. (1) din Convenție În primul rând, Curtea trebuie să examineze dacă, în lumina jurisprudenței sale constante (Pellegrin c. Franța , [GC], nr. 28541/95, CEDH 1999), art. 6 alineatul (1) din Convenția s.n. se aplică procedurii de executare a hotărârii Tribunalului din Zhytomyr din 19 noiembrie 1998, având în vedere contextul militar al cauzei. Curtea reamintește că, pentru ca art. 6 Trebuie să fie o cauză reală și serioasă. În plus, procedura trebuie să fie direct decisivă pentru dreptul de caracter civil în cauză. Curtea constată că, în prezenta cauză, nu se discută că a existat o astfel de chestiune. Cu privire la un drept recunoscut în dreptul intern, cu privire la faptul că litigiul a fost real și serios și că rezultatul procedurii a fost direct decisiv pentru dreptul în cauză și constată, de asemenea, că contestația se referă la un drept civil prin natura sa, în special la un litigiu între un angajator și un angajat referitor la modalitățile de încetare a contractului de muncă ale acestuia din urmă. Rămâne de stabilit dacă dreptul în cauză era de caracter civil mai exact în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Curtea amintește că sunt singurele părți ale domeniului de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție litigiile agenților publici a căror utilizare este caracteristică activităților specifice ale administrației publice, în măsura în care aceasta acționează ca deținătorul autorității publice însărcinate cu protejarea intereselor generale ale statului sau ale altor autorități publice. Un exemplu evident de astfel de activități este reprezentat de forțele armate și de poliție (ibidem) § 66. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă angajarea reclamantului implică - având în vedere natura funcțiilor și responsabilităților pe care le presupune - o participare directă sau indirectă la exercitarea autorității publice și la funcțiile menite să protejeze interesele generale ale statului sau ale altor autorități publice. Curtea ia notă de faptul că, în calitate de ofițer de carieră, reclamantul a servit în cadrul unei unități militare și că sarcinile pe care le-a îndeplinit erau legate, în principiu, de o misiune de protejare a intereselor publice. Cu toate acestea, la momentul faptelor în litigiu, reclamantul nu mai își exercita funcțiile de agent militar. Cu demisia sa, el a rupt legătura specifică de încredere și loialitate cu statul, care se unește cu administrația publică, și se regăsește într-o situație comparabilă cu cea a unui creditor de drept privat. Prin urmare, în calitate de creditor, reclamantul a inițiat litigiul împotriva administrației publice în fața instanțelor naționale ordinare, în vederea recunoașterii dreptului său de proprietate asupra primei d În aceste circumstanțe și având în vedere natura pur patrimonială a litigiului dintre reclamant și unitatea militară A-2145, Curtea consideră că acest litigiu se referea la contestarea unui drept cu caracter civil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea mutatis mutandis nr. 58932/00, Pogasiy c. Ucraina (dec.), 28.5.2002. Pe de altă parte, guvernul pârât nu se opune în nici un fel aplicabilității art. 6 alin. (1) din Convenție în ceea ce privește litigiul în cauză. Mai rămâne de stabilit dacă art. 6 alin. (1) din Convenția sa se aplică procedurii de executare a sentinței Tribunalului din Zhytomyr din 19 noiembrie 1998. În această privință, Curtea amintește că dreptul la o instanță ar fi iluzoriu în cazul în care > ordinea juridică internă a unui stat contractant prin care o hotărâre definitivă și obligatorie rămâne indelebilă în detrimentul unei părți, iar executarea unei hotărâri judecătorești sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces În sensul articolului 6 (Imobilitate Saffi c. Italia, 27743/93, 28.7.1999, § 63; Hotărârea Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Rec., 1997, p. 510, 40). Curtea este de părere că este indiscutabil faptul că procedura de executare a hotărârii Tribunalului din Zhytomyr din 19 noiembrie 1998 face parte din litigiul care îl privește pe reclamant în cadrul unității militare A-2145. Prin urmare, aceasta constată că în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenia sa se aplică procedurii în cauză. 2. Cu privire la executarea hotărârii Tribunalului din Zhytomyr din 19 noiembrie 1998 În observațiile sale, guvernul pârât susține că reclamantul nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a articolului 6 alineatul (1) din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât hotărârea Tribunalului din Zhytomyr din 19 noiembrie 1998 a fost executată în întregime. La rândul său, reclamantul confirmă faptul că hotărârea Tribunalului din Zhytomyr din 19 noiembrie 1998 a fost executată, dar susține că procedura de executare a hotărârii în cauză era excesiv de lungă. Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia un reclamant care obține, la nivel intern, o reparație a presupusei încălcări a Convenției nu mai poate să se mai sustragă unei infracțiuni din partea unei părți contractante superioare a drepturilor enunțate în Convenție (hotărârea Eckle c. Germania din 15 iulie 1982, seria A 51, p. 30, § 66). În speță, Curtea constată că hotărârea din 19 noiembrie 1998 a fost executată în întregime, suma stabilită prin hotărârea respectivă fiind plătită reclamantului la 8 iunie 2001. Pe de altă parte, cu condiția ca reclamantul să se plângă de durata excesivă a procedurii de executare a hotărârii în cauză, Curtea consideră că, având în vedere circumstanțele din speță și având în vedere durata procedurii în ansamblul său, această durată, și anume doi ani și șapte luni, nu poate fi considerată incompatibilă cu cerința termenului rezonabil garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu mai poate pretinde că este o victimă. În sensul articolului 34 din Convenție, o încălcare a dreptului său de a executa judecata pronunțată în favoarea sa, așa cum a fost pronunțată în momentul în care a fost introdusă instanța judecătorească în fața Curții. Prin urmare, aceasta constată că cererea este în mod evident greșit întemeiată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție, și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4). Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă. T.L. Early J.-P. Costa Grefier Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 60858/00

présentée par Vasyl Petrovych KRAPYVNYTSKIY

contre l’Ukraine

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 17 septembre 2002 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

Gaukur

Jörundsson

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

et

de

M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 août 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy, est un ressortissant ukrainien, né en 1954 et résidant à Zhytomyr, en Ukraine.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Jusqu’à janvier 1998, le requérant servit dans l’armée en tant qu’officier au sein de l’unité militaire A-2145 à Guyva. A la suite de sa démission, il demanda le paiement de sa prime d’habillement s’élevant à 993,58 UAH (

українські гривні

).

En l’absence de paiement par manque de fonds, en novembre 1998, le requérant saisit le tribunal de Zhytomyr d’une demande, dirigée contre l’unité militaire A-2145 et relative au recouvrement de la somme en question.

Par un jugement du 19 novembre 1998, le tribunal fit droit à la demande et ordonna à l’unité militaire A-2145 de payer au requérant la somme réclamée, correspondant à la totalité de sa prime d’habillement.

Le 2 décembre 1998, le tribunal fit parvenir au département du ministère de la Justice de l’Ukraine à Zhytomyr l’ordre d’exécution du jugement rendu.

Entre janvier 1999 et juin 2000, le requérant déposa plusieurs plaintes auprès du département du ministère de la Justice de l’Ukraine dans la région de Zhytomyr en vue de l’exécution forcée du jugement du 19 novembre 1998.

Par deux lettres des 20 septembre 1999 et 5 janvier 2000, l’adjoint du chef du département du ministère de la Justice de l’Ukraine dans la région de Zhytomyr confirma au requérant que l’unité militaire A-2145 lui devait la somme de 993,58 UAH. Il l’informa également que c’était aux services centraux du ministère de la Défense de l’Ukraine qu’incombait l’obligation de payer la dette de l’unité A-2145, cette dernière n’ayant plus de fonds propres.

En mars 2000, le requérant saisit le tribunal de Zhytomyr d’une demande en réparation des dommages-intérêts subis du fait de l’inexécution du jugement du 19 novembre 1998 à l’encontre du service des huissiers de justice du département du ministère de la Justice de l’Ukraine à Zhytomyr. Par un jugement du 10 mars 2000, le tribunal rejeta la demande du requérant après avoir constaté que c’était aux services centraux du ministère de la Défense de l’Ukraine qu’incombait l’obligation de payer la dette de l’unité A-2145 compte tenu de l’insolvabilité de cette dernière, et qu’il était interdit par la loi de saisir les biens de cette unité. Par un arrêt du 12 avril 2000, la cour de la région de Zhytomyr confirma le jugement du 10 mars 2000.

En mai 2000, le requérant saisit le tribunal d’arrondissement Bogunskiy à Zhytomyr d’une demande à l’encontre du ministère de la Défense de l’Ukraine en vue de se faire rembourser la dette de l’unité A-2145. Il demandait également des dommages-intérêts subis du fait de l’inexécution du jugement du 19 novembre 1998. Par un jugement du 10 mai 2000, le tribunal rejeta la demande du requérant. Par un arrêt du 14 juin 2000, la cour de la région de Zhytomyr confirma le jugement du 10 mai 2000.

Le 8 juin 2001, le requérant se vit rembourser, conformément au jugement du tribunal de Zhytomyr du 19 novembre 1998, la somme de 993,58 UAH correspondant à la totalité de sa prime d’habillement.

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n° 1, le requérant se plaint de l’inexécution du jugement du tribunal de Zhytomyr du 19 novembre 1998 lui reconnaissant son droit à sa prime d’habillement.

EN DROIT

Le requérant se plaint, sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n° 1, de la non-exécution du jugement du tribunal de Zhytomyr du 19 novembre 1998 lui reconnaissant son droit à sa prime d’habillement.

L’article 6 § 1 de la Convention, dans sa partie pertinente, se lit comme suit

:

«

(...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).

»

L’article 1 du Protocole n° 1, dans sa partie pertinente, est ainsi libellé

:

«

Toute personne (...) a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. (...)

»

En premier lieu, la Cour doit examiner si, à la lumière de sa jurisprudence constante (

Pellegrin c. France

, [GC], n° 28541/95, CEDH 1999), l’article 6 § 1 de la Convention s’applique à la procédure d’exécution du jugement du tribunal de Zhytomyr du 19 novembre 1998, vu le contexte militaire de l’affaire.

La Cour rappelle que pour que l’article 6 § 1, sous sa rubrique «

civile », trouve à s’appliquer, il faut qu’il y ait «

contestation » sur un «

droit

» que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne. Il doit s’agir d’une contestation réelle et sérieuse

; elle peut concerner aussi bien l’existence même d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice. En outre, l’issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit de caractère civil en question. La Cour note que, dans la présente affaire, il n’est pas discuté qu’il y avait «

contestation » sur un droit reconnu en droit interne, que la contestation était réelle et sérieuse et que l’issue de la procédure était directement déterminante pour le droit concerné. Elle observe également que la contestation portait sur un droit civil par nature, s’agissant d’un litige entre un employeur et un employé relatif aux modalités de cessation d’emploi de ce dernier. Reste à déterminer si le droit en question était de «

caractère civil » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que sont seuls soustraits du champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police (

ibidem

, § 66). Il revient donc à la Cour d’examiner si l’emploi du requérant implique - compte tenu de la nature des fonctions et des responsabilités qu’il comporte - une participation directe ou indirecte à l’exercice de la puissance publique et aux fonctions visant à sauvegarder les intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques.

La Cour note que le requérant servait, en tant qu’officier de carrière, au sein d’une unité militaire et que les tâches qu’il accomplissait étaient rattachées en principe à une mission visant à sauvegarder les intérêts publics. Toutefois, à l’époque des faits litigieux, le requérant n’exerçait plus ses fonctions d’agent militaire. Avec sa démission, il a rompu le lien spécifique de confiance et de loyauté avec l’Etat, qui l’unissait à l’administration

publique, et s’est retrouvé dans une situation comparable à celle d’un créancier de droit privé.

Dès lors, c’est en tant que créancier que le requérant a engagé le litige à l’encontre de l’administration publique devant les juridictions nationales ordinaires en vue de faire reconnaître son droit de propriété sur la prime d’habillement en question. Dans ces circonstances, et vu la nature purement patrimoniale du litige opposant le requérant à l’unité militaire A-2145, la Cour estime que ce litige portait sur la contestation sur un droit de caractère civil, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir,

mutatis mutandis

, n° 58932/00,

Pogasiy c. Ukraine

(déc.), 28.5.2002). Par ailleurs, le gouvernement défendeur ne s’oppose aucunement à l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention quant au litige en question.

Reste à déterminer si l’article 6 § 1 de la Convention s’applique à la procédure d’exécution du jugement du tribunal de Zhytomyr du 19

novembre 1998. A cet égard, la Cour rappelle que le droit à un tribunal serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie, et que l’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «

procès

» au sens de l’article 6 (

Immobiliare Saffi

c. Italie,

n°

22774/93, 28.7.1999, § 63

; arrêt Hornsby c. Grèce du 19 mars 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II, p. 510,

§

40).

La Cour estime qu’il est indiscutable que la procédure d’exécution du jugement du tribunal de Zhytomyr du 19 novembre 1998 fait partie du litige opposant le requérant à l’unité militaire A-2145. Elle constate donc que l’article 6 § 1 de la Convention s’applique à la procédure en question.

novembre 1998

Dans ses observations, le gouvernement défendeur soutient d’emblée que le requérant ne peut plus se prétendre victime d’une violation de l’article 6 §

1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n° 1, étant donné que le jugement du tribunal de Zhytomyr du 19 novembre 1998 a été entièrement exécuté.

Pour sa part, le requérant confirme le fait de l’exécution du jugement du tribunal de Zhytomyr du 19 novembre 1998. Cependant, il fait valoir que la procédure d’exécution du jugement en question était excessivement longue.

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle un requérant qui obtient, au niveau interne, une réparation de la violation alléguée de la Convention ne peut plus se prétendre «

victime

» d’une violation de la part de l’une des Hautes Parties contractantes des droits énoncés dans la Convention (arrêt Eckle c. Allemagne du 15 juillet 1982, série A n° 51, p. 30, § 66).

En l’espèce, la Cour observe que le jugement du 19 novembre 1998 a été entièrement exécuté, la somme fixée par ledit jugement ayant été versée au requérant le 8 juin 2001. Par ailleurs, pour autant que le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure d’exécution du jugement en question, la Cour estime que, au vu des circonstances de l’espèce et eu égard à la longueur de la procédure dans son ensemble, cette durée, à savoir deux ans et sept mois, ne saurait être considérée comme incompatible avec l’exigence du délai raisonnable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que le requérant ne peut plus se prétendre «

victime

», au sens de l’article 34 de la Convention, d’une violation de son droit à voir exécuter le jugement rendu en sa faveur, tel qu’allégué au moment de l’introduction de la requête devant la Cour. Elle constate donc que la requête est manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président