cererii nr. 56848/00
prezentate de Ganna Oleksiyivna ZHOVNER
împotriva Ucrainei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință din 22 octombrie 2002 într-o cameră compusă din
Dl. J.-P. Costa, președinte,
Dl. A.B. Baka,
Dl. Gaukur Jörundsson,
Dl. K. Jungwiert,
Dl. V. Butkevych,
Doamna W. Thomassen,
Dl. M. Ugrekhelidze, judecători,
și din Doamna S. Dollé, grefiera secțiunii,
Ținând seama de cererea mai sus menționată introdusă la 29 decembrie 1999,
Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate ca răspuns de reclamanta,
După deliberări, hotărăște după cum urmează:
Reclamanta, Ganna Oleksiyivna Zhovner, este o cetățeană ucraineană, născută în 1959 și rezidând în Konotop, în Ucraina.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate astfel.
În februarie 1998, reclamanta se adresează tribunalului din Konotop cu o cerere împotriva școlii de învățământ profesional și tehnic (професійно-технічне училище) nr. 20 din Konotop (instituție publică) în scopul de a obține plata integrală a salariului pentru perioada noiembrie-decembrie 1996 și cea din noiembrie-decembrie 1997, precum și a premiilor de vechime pentru 1997, în suma de 869,84 UAH (гривні українські).
Printr-o hotărâre din 1 aprilie 1998, tribunalul acceptă cererea și ordonează instituției în cauză să plătească reclamantei suma solicitată, corespunzând integralului salariului pentru perioadele în cauză și al premiilor de vechime pentru 1997.
La 14 aprilie 1998, tribunalul transmite instituției datoare ordinul de executare a hotărârii pronunțate.
Între mai 1998 și noiembrie 2000, reclamanta depune mai multe plângeri la departamentul Ministerului Justiției al Ucrainei din Konotop și la președintele tribunalului din Konotop în vederea executării forțate a hotărârii din 1 aprilie 1998.
Printr-o scrisoare din 9 iulie 1999, șeful departamentului Ministerului Justiției al Ucrainei din Konotop informează reclamanta că hotărârea pronunțată în favoarea ei rămâne neexecutată din cauza lipsei de fonduri proprii ale școlii.
Printr-o scrisoare nr. 119, președintele tribunalului din Konotop informează reclamanta că hotărârea în cauză rămâne neexecutată din cauza caracterului neregulat al rambursării de către Trezoreria publică a cheltuielilor curente ale școlii.
În mai 1999, reclamanta se adresează tribunalului din Konotop cu o cerere de despăgubire împotriva departamentului Trezoreriei publice din Konotop în scopul de a reconoaște responsabilitatea acestuia pentru neexecutarea hotărârii din 1 aprilie 1998.
Printr-o hotărâre din 9 iunie 1999, tribunalul respinge cererea reclamantei după ce constată că Trezoreria publică era doar un distribuitor al fondurilor prevăzute în bugetul de stat și nu putea fi ținută răspunzătoare din cauza absenței fondurilor bugetare necesare. El menționează de asemenea că hotărârea din 1 aprilie 1998 rămâne neexecutată din cauza caracterului neregulat al rambursării de către bugetul de stat al cheltuielilor curente ale școlii de învățământ profesional și tehnic nr. 20 din Konotop. Printr-o hotărâre a curții regionale Sumy din 21 iulie 1999, hotărârea din 9 iunie 1999 este confirmată.
Printr-un act din 8 noiembrie 2000, executorul judecătoresc al departamentului Ministerului Justiției al Ucrainei din Konotop constatează imposibilitatea de a executa integral hotărârea din 1 aprilie 1998 și încheie procedura de executare.
În noiembrie 2000, reclamanta se adresează tribunalului din Konotop cu o cerere împotriva departamentului Ministerului Justiției al Ucrainei din Konotop în vederea anulării actului din 8 noiembrie 2000.
Printr-o hotărâre din 11 decembrie 2000, tribunalul anulează actul din 8 noiembrie 2000, după ce constată că executorul judecătoresc nu și-a îndeplinit obligațiile privind executarea forțată a hotărârii din 1 aprilie 1998. Tribunalul reînnoi procedura de executare a hotărârii în cauză.
În februarie 2001, executorul judecătoresc al departamentului Ministerului Justiției al Ucrainei din Konotop introduce la tribunalul din Konotop o cerere în scopul de a obține o amânare a plății reclamantei, în conformitate cu hotărârea din 1 aprilie 1998, a premiilor de vechime în suma de 300,48 UAH, din cauza lipsei de rambursare de către bugetul de stat a cheltuielilor școlii de învățământ profesional și tehnic nr. 20 din Konotop destinate acestui scop. Printr-o hotărâre din 5 martie 2001, tribunalul constată că neplata reclamantei a premiilor de vechime, în conformitate cu hotărârea din 1 aprilie 1998, se explică prin faptul că legile privind bugetul de stat pentru 1997-2000 nu prevedeau acest tip de cheltuieli. Din acest motiv, acordă școlii de învățământ profesional și tehnic nr. 20 din Konotop o amânare la executarea hotărârii din 1 aprilie 1998 până în momentul în care aceasta din urmă va fi rambursată de bugetul de stat pentru cheltuielile destinate plății premiilor de vechime.
Reclamanta introduce un recurs în casație împotriva hotărârii din 5 martie 2001. Printr-o hotărâre a curții regionale Sumy din 11 aprilie 2001, hotărârea din 5 martie 2001 este confirmată.
La 26 aprilie, 2 iunie și 12 octombrie 1999, reclamantei îi este rambursată integral salariul care i se cuvine în conformitate cu hotărârea din 1 aprilie 1998, și anume 569,36 UAH.
Până la data actuală, hotărârea tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998, în măsura în care privește plata reclamantei a premiilor de vechime, rămâne neexecutată.
B.
Dreptul intern pertinent
1.Legea nr. 202/98-VR din 24 martie 1998 privind activitatea executorilor judecătorești (modificată)
Conform articolului 1 al legii, serviciul executorilor judecătorești face parte din sistemul organelor Ministerului Justiției al Ucrainei. Acest articol definește sarcina serviciului executorilor judecătorești ca fiind constând în executarea adecvată, completă și în timp optim a actelor judiciare.
Conform articolului 11, activitatea neconformă cu legea a unui executor judecătoresc poate angaja responsabilitatea disciplinară, administrativă sau penală a acestuia. Acest articol prevede că oricine are dreptul la o reparație datorită prejudiciului suferit din cauza activității unui executor judecătoresc privind procedura de executare a hotărârilor.
Conform articolului 13, oricine interesat are dreptul să atace prin mijloace administrative sau judiciare activitatea sau inactivitatea unui executor judecătoresc privind procedura de executare a hotărârilor.
2.Legea nr. 606-XIV din 21 aprilie 1999 privind procedura de executare a hotărârilor (modificată)
Conform articolului 2 al legii, executorilor judecătorești le revine obligația executării forțate a hotărârilor.
art. 33 al legii prevede că în cazul în care există circumstanțe care împiedică executarea unei hotărâri sau o fac imposibilă, executorul judecătoresc, din proprie inițiativă sau la cererea unei părți în cauză, precum și părțile înșele, au dreptul să introducă la tribunal o cerere în scopul de a obține o amânare la executarea hotărârii sau de a modifica modul și ordinea executării hotărârii.
art. 85 prevede posibilitatea pentru oricine interesat de a ataca prin mijloace administrative sau judiciare activitatea sau inactivitatea unui executor judecătoresc privind procedura de executare a hotărârilor. Conform articolului 86, oricine are dreptul la o reparație datorită prejudiciului suferit din cauza activității unui executor judecătoresc privind procedura de executare a hotărârilor.
3.Constituția Ucrainei din 28 iunie 1996
Conform articolului 96, bugetul de stat este stabilit anual de parlamentul Ucrainei la propunerea cabinetului miniștrilor Ucrainei.
Invocând în esență art. 6 § 1 din Convenție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de neexecutarea hotărârii tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998 care i-a recunoscut dreptul la salariu și premii de vechime, și estimează în această privință că a suferit o încălcare a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la respectarea bunurilor sale. Cere în consecință daunele-interese.
Invocând în esență art. 6 § 1 din Convenție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de neexecutarea hotărârii tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998 care i-a recunoscut dreptul la salariu și premii de vechime.
art. 6 § 1 din Convenție, în partea pertinentă, prevede:
„Oricine are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va hotărî (...) cu privire la contestațiile asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (...)"
art. 1 din Protocolul nr. 1, în partea pertinentă, prevede:
„Oricine (...) are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. (...)"
Curtea observă că pretențiile reclamantei, invocate pe baza articolului 6 § 1 din Convenție și articolului 1 din Protocolul nr. 1, comportă două ramuri pe care le va examina succesiv: prima se referă la neexecutarea hotărârii tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998, în măsura în care privește plata reclamantei a salariului; a doua se referă la neexecutarea hotărârii tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998, în măsura în care privește plata reclamantei a premiilor de vechime.
I.
Privind neexecutarea hotărârii tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998, în măsura în care privește plata reclamantei a salariului
Guvernul susține de la început că reclamanta nu mai poate fi considerată victimă a unei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenție și articolului 1 din Protocolul nr. 1, în ceea ce privește pretențiile sale referitoare la neexecutarea hotărârii tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998, în măsura în care privește plata salariului, având în vedere faptul că hotărârea în cauză a fost executată în această parte. Invocă faptul că reclamanta a fost rambursată, în conformitate cu hotărârea din 1 aprilie 1998, a sumei de 569,36 UAH corespunzând integralului salariului pentru perioada noiembrie-decembrie 1996 și cea din noiembrie-decembrie 1997.
Reclamanta confirmă faptul executării hotărârii tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998, în măsura în care privește plata salariului pentru perioada noiembrie-decembrie 1996 și cea din noiembrie-decembrie 1997. Cu toate acestea, susține că o lungă perioadă Statul folosea salariul ei într-un mod ilegal.
Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia un reclamant care obține, la nivel intern, o reparație a încălcării pretinse a Convenției nu mai poate fi considerat „victimă" a unei încălcări din partea uneia dintre Statele membre contractante a drepturilor enunțate în Convenție (hotărârea Eckle c. Germania din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 30, § 66).
Curtea observă că hotărârea tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998, în măsura în care privește plata reclamantei a salariului pentru perioada noiembrie-decembrie 1996 și cea din noiembrie-decembrie 1997, a fost executată, suma de 569,36 UAH fiind plătită reclamantei în trei rânduri, și anume la 26 aprilie, 2 iunie și 12 octombrie 1999. Ea observă că acest fapt nu este deloc contestat de reclamanta. Sub acest raport, Curtea estimează că reclamanta nu mai poate fi considerată „victimă", în sensul articolului 34 din Convenție, a unei încălcări a drepturilor garantate de art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în ceea ce privește pretențiile sale referitoare la neexecutarea hotărârii tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998, în măsura în care privește plata salariului. Ea constată deci că această parte a cererii este evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.
II.
Privind neexecutarea hotărârii tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998, în măsura în care privește plata reclamantei a premiilor de vechime
1.Privind excepția preliminară a Guvernului
Guvernul susține de la început că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. În special, invocă faptul că din momentul în care reclamanta a fost informată despre motivele neexecutării hotărârii tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998, ea ar fi trebuit să se adreseze tribunalului competent cu o cerere suplimentară tindând la revizuirea cauzei sale pe baza unor fapte noi. Ținând seama de faptul că hotărârea în cauză rămânea neexecutată din cauza caracterului neregulat al rambursării de către bugetul de stat a cheltuielilor curente ale școlii de învățământ profesional și tehnic nr. 20 din Konotop, reclamanta ar fi trebuit să solicite tribunalului să desemneze Ministerul de Finanțe al Ucrainei ca parte pârât a litigiului și să ordoneze acestuia să i plătească suma corespunzătoare. Potrivit Guvernului, un asemenea recurs era eficace atât în practică cât și în teorie.
Reclamanta susține, pe de altă parte, că neregularitatea rambursării de către bugetul de stat a cheltuielilor curente ale școlii de învățământ profesional și tehnic nr. 20 din Konotop constituia un motiv pentru care nu a primit salariul în 1996 și 1997, precum și premiile de vechime, și pentru care se adresase tribunalului. Tribunalul era deci conștient de această problemă la momentul pronunțării deciziei sale din 1 aprilie 1998. În consecință, aceasta nu poate constitui un fapt nou în sensul dreptului ucrainean.
Reclamanta susține că, de orice caz, era obligația executorului judecătoresc să inițieze o nouă procedură la tribunal în scopul de a modifica ordinea și modul executării hotărârii din 1 aprilie 1998, în special, în scopul de a face desemnarea Ministerului de Finanțe ca parte pârât a litigiului. Ea afirmă că a făcut tot ce a putut pentru a face executa hotărârea în cauză. În special, a depus mai multe plângeri la serviciul executorilor judecătorești și s-a adresat tribunalului pentru a ataca Trezoreria publică și serviciul executorilor judecătorești.
Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia regula epuizării căilor de atac interne enunțată la art. 35 § 1 din Convenție impune persoanelor care doresc să intenteze o acțiune împotriva Statului la un organ judecător sau arbitral internațional obligația de a utiliza anterior căile de atac oferite de sistemul juridic al țării lor. Aceste cai de atac trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, atât în practică cât și în teorie, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite (Ilhan c. Turcia, [GC], nr. 22277/93, 27.6.2000, § 58). Revine Statului pârât sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite (Dalia c. Franța, nr. 26102/95, § 38, Recueil des arrêts et décisions 1998-I). Aceasta înseamnă că revine Statului să indice cu suficientă claritate care sunt căile de atac utile pe care persoana interesată nu le-a introdus (Gautrin și alții c. Franța, nr. 21257/93, 21258/93, 21259/93 și 21260/93, § 51, Recueil 1998-III). Revine Curții să examine dacă, ținând seama de totalitatea circumstanțelor cauzei, reclamantul a făcut tot ce se putea rezonabil aștepta de la el pentru a epuiza căile de atac interne (Aksoy c. Turcia, nr. 21987/93, §§ 53-54, Recueil 1996-VI).
În primul rând, Curtea observă că dreptul ucrainean acordă în principiu oricărui interesat posibilitatea de a se adresa tribunalului cu o cerere tindând la modificarea modului și ordinii executării unei hotărâri în cazul în care există circumstanțe care împiedică această execuție sau o fac imposibilă. Dreptul ucrainean prevede de asemenea posibilitatea de a ataca prin cale judiciară orice activitate sau orice inactivitate a executorului judecătoresc privind executarea unei hotărâri.
Curtea observă că în speța de față, reclamanta nu s-a adresat tribunalului în scopul de a face modifica modul și ordinea executării hotărârii din 1 aprilie 1998, ceea ce ar putea conduce la concluzia că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. Cu toate acestea, ea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă referitoare la regula epuizării căilor de atac interne, această regulă trebuie aplicată cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv, nu se acomodeaza unei aplicări automatice și nu are caracter absolut; în controlul respectării acestei reguli, trebuie ținut seama de circumstanțele cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, Ilhan c. Turcia precitat, § 59). Nimic nu obligă să se folosească cai de atac care nu sunt nici adecvate nici eficace. În plus, conform „principiilor de drept internațional general acceptate", anumite circumstanțe particulare pot elibera reclamantul de obligația de a epuiza căile de atac interne care i se oferă (Aksoy c. Turcia precitat, § 52). Curtea estimează că asemenea considerații se aplică, mutatis mutandis, în cauza în cauză.
În primul rând, Curtea observă că, în conformitate cu dreptul ucrainean, executorului judecătoresc îi revine obligația executării adecvate, complete și în timp optim a unei hotărâri, ceea ce implică luarea tuturor măsurilor necesare prevăzute de lege și care ar putea conduce la o asemenea execuție. În exercițiul funcțiilor sale, executorul judecătoresc are dreptul, printre altele, de a se adresa tribunalului în scopul de a modifica modul și ordinea executării hotărârii în cazul în care există circumstanțe care împiedică această execuție sau o fac imposibilă.
În speța de față, executorul judecătoresc a constatat, de mai multe ori, imposibilitatea de a executa hotărârea din 1 aprilie 1998 din cauza caracterului neregulat al rambursării de către bugetul de stat a cheltuielilor curente ale debitorului. Ulterior, din cauza imposibilității de a executa hotărârea în cauză, el s-a mulțumit cu a se adresa tribunalului pentru a obține o amânare la executarea acestei hotărâri, în timp ce, potrivit dreptului intern, ar fi putut și el să solicite tribunalului să modifice modul și ordinea executării sale, de exemplu, prin desemnarea Ministerului de Finanțe ca parte pârât.
În ceea ce privește reclamanta, este clar că ea nu putea executa ea însăși hotărârea din 1 aprilie 1998. Cu toate acestea, ca persoană interesată în executarea adecvată a hotărârii în cauză, reclamanta nu a rămas complet pasivă în situația în care această hotărâre era neexecutată. Într-adevăr, mai întâi a depus mai multe plângeri la serviciul executorilor judecătorești și la președintele tribunalului din Konotop în scopul executării forțate a hotărârii în cauză. După aceea, s-a adresat de două ori tribunalului: pentru prima dată în scopul de a ataca Trezoreria publică din cauza neplății de către aceasta a sumei datorată ei conform hotărârii din 1 aprilie 1998, pentru a doua oară în scopul de a contesta legalitatea actului executorului judecătoresc privind executarea hotărârii în cauză. În plus, a contestat, prin recurs în casație, hotărârea din 5 martie 2001 privind acordarea amânării la executarea hotărârii din 1 aprilie 1998.
Potrivit Guvernului, pentru a obține executarea adecvată a hotărârii din 1 aprilie 1998 reclamanta ar fi trebuit să solicite tribunalului să desemneze Ministerul de Finanțe al Ucrainei ca parte pârât în litigiu și să ordoneze acestuia să i plătească suma corespunzătoare.
Curtea observă în acest privință că printr-o hotărâre din 5 martie 2001, tribunalul din Konotop a constatat că neplata reclamantei a premiilor de vechime, în conformitate cu hotărârea din 1 aprilie 1998, se explică prin faptul că legile privind bugetul de stat pentru 1997-2000 nu prevedeau acest tip de cheltuieli. Tribunalul a acordat școlii de învățământ profesional și tehnic nr. 20 din Konotop o amânare la executarea hotărârii din 1 aprilie 1998, în măsura în care privește plata reclamantei a premiilor de vechime, până în momentul în care aceasta din urmă ar fi rambursată de bugetul de stat pentru cheltuielile destinate acestui scop, niciun termen precis nefiind fixat.
Curtea constată deci că originile motivelor neexecutării hotărârii din 1 aprilie 1998, în măsura în care privește plata reclamantei a premiilor de vechime, se află în sfera activității legislative a Statului. În consecință, chiar și în ipoteza în care reclamanta ar putea să se adreseze tribunalului în scopul de a face desemnarea Ministerului de Finanțe ca parte pârât a litigiului, este greu de imaginat ca acesta din urmă să ramburseze reclamantei premiile de vechime, în conformitate cu hotărârea din 1 aprilie 1998, știind că cheltuielile de acest fel nu erau nici măcar prevăzute în legislația privind bugetul de stat.
Curtea estimează că, în circumstanțele cauzei în cauză, un eventual recurs al reclamantei împotriva Ministerului de Finanțe în scopul plății premiilor de vechime, în conformitate cu hotărârea din 1 aprilie 1998 ar fi fost, în mod evident, sortit eșecului și nu era deci necesar nici adecvat. Deci, ar fi excesiv să se pretindă reclamantei să introducă acest nou recurs. Curtea constată deci că reclamanta a făcut tot ce se putea rezonabil aștepta de la ea pentru a epuiza căile de atac interne.
Din aceste motive, se respinge excepția preliminară a Guvernului.
2.Privind fondul pretențiilor
a. Privind art. 6 § 1 din Convenție
Invocând în esență art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge de neexecutarea hotărârii tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998, în măsura în care privește plata premiilor de vechime.
Guvernul susține că în ceea ce privește plata reclamantei a premiilor de vechime, debitorul a obținut o amânare la executarea hotărârii în cauză, ceea ce nu înseamnă refuzul pentru reclamantă al dreptului la un proces. Executarea integrală a hotărârii nu depindea nici de debitor, nici de serviciul executorilor judecătorești, ci de regularitatea rambursării de către bugetul de stat a cheltuielilor curente ale debitorului. Ar fi fost Ministerul de Finanțe cel care ar fi putut garanta plata reclamantei a premiilor de vechime, în conformitate cu hotărârea din 1 aprilie 1998, dacă reclamanta ar fi solicitat tribunalului să desemneze acest minister ca parte pârât în litigiul în cauză. Introducerea unei asemenea cereri ar fi probat în plus interesul reclamantei cu privire la executarea hotărârii în favoarea sa. În absența unui asemenea interes, Statul nu poate fi ținut răspunzător pentru o încălcare pretinsă a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza neexecutării hotărârii din 1 aprilie 1998.
Ca răspuns, reclamanta susține că în ciuda mai multor plângeri adresate executorului judecătoresc, acesta din urmă nu și-a îndeplinit obligațiile privind executarea forțată a hotărârii din 1 aprilie 1998, ceea ce a fost constatat printr-o hotărâre a tribunalului din Konotop din 11 decembrie 2000. În plus, era obligația executorului judecătoresc să se adreseze tribunalului pentru a schimba partea pârât a litigiului. Potrivit reclamantei, executorul judecătoresc a solicitat explicit tribunalului să acorde debitorului o amânare la executarea hotărârii din 1 aprilie 1998 pentru ca această hotărâre să nu fie executată într-un viitor apropiat.
Curtea estimează, în vedere circumstanțelor cauzei, că această parte a pretenției reclamantei invocată pe baza articolului 6 § 1 din Convenție ridică întrebări serioase de drept și de fapt, și că necesită un examen pe fond. Ea concluzionează deci că această parte a cererii nu este evident nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, niciun alt motiv de inadmisibilitate nefiind dovedit.
b. Privind art. 1 din Protocolul nr. 1
Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de neplata premiilor de vechime care i se cuvin în conformitate cu hotărârea tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998.
Guvernul susține că Statul nu a privat reclamanta de dreptul de proprietate asupra premiilor de vechime care au fost recunoscute de hotărârea tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998. Amânarea la executarea hotărârii în cauză trebuie considerată ca fiind o reglementare provizorie a dreptului de proprietate al reclamantei, ceea ce nu este contrar articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece o asemenea reglementare este stabilită de tribunal și este întemeiat pe lege.
Reclamanta nu contestă teza Guvernului conform căreia nu a fost privată de dreptul de proprietate asupra premiilor de vechime. Ea susține că, având în vedere motivele amânării la executarea hotărârii din 1 aprilie 1998, este puțin probabil ca ea să obțină premiile de vechime într-un viitor apropiat.
Curtea estimează, în vedere circumstanțelor cauzei, că această parte a pretenției reclamantei invocată pe baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 ridică întrebări serioase de drept și de fapt, și că necesită un examen pe fond. Ea concluzionează deci că această parte a cererii nu este evident nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, niciun alt motiv de inadmisibilitate nefiind dovedit.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
recevabile, cu rezerva tuturor aspectelor de fond, pretențiile reclamantei invocate pe baza articolului 6 § 1 din Convenție și articolului 1 din Protocolul nr. 1, care privesc neexecutarea hotărârii tribunalului din Konotop din 1 aprilie 1998, în măsura în care privește plata reclamantei a premiilor de vechime;
Declară
inadmisibilă restul cererii.
J.-P. Costa
Grefiera
Președinte
de la requête n
o
56848/00
présentée par Ganna Oleksiyivna ZHOVNER
contre l’Ukraine
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 22 octobre 2002 en une chambre composée de
M.
J.-P.
Costa
,
président
,
M.
A.B.
Baka
,
M.
Gaukur
Jörundsson
,
M.
K.
Jungwiert
,
M.
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 décembre 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, Ganna Oleksiyivna Zhovner, est une ressortissante ukrainienne, née en 1959 et résidant à Konotop, en Ukraine.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En février 1998, la requérante saisit le tribunal de Konotop d’une demande dirigée contre l’école d’enseignement technique (
професійно-технічне училище
) n
o
20 à Konotop (établissement public) en vue de se faire payer la totalité de son salaire pour la période de novembre à décembre 1996 et celle de novembre à décembre 1997, ainsi que de ses primes d’ancienneté pour 1997, s’élevant à 869,84 UAH (
українські гривні
).
Par un jugement du 1
er
avril 1998, le tribunal fit droit à la demande et ordonna à l’établissement en question de payer à la requérante la somme réclamée, correspondant à la totalité de son salaire pour les périodes concernées et de ses primes d’ancienneté pour 1997.
Le 14 avril 1998, le tribunal fit parvenir à l’établissement débiteur l’ordre d’exécution du jugement rendu.
Entre mai 1998 et novembre 2000, la requérante déposa plusieurs plaintes auprès du département du ministère de la Justice de l’Ukraine à Konotop et du président du tribunal de Konotop en vue de l’exécution forcée du jugement du 1
er
avril 1998.
Par une lettre du 9 juillet 1999, le chef du département du ministère de la Justice de l’Ukraine à Konotop informa la requérante que le jugement rendu en sa faveur restait inexécuté en raison du manque de fonds propres de l’école.
Par une lettre n
o
119, le président du tribunal de Konotop informa la requérante que le jugement en question restait inexécuté en raison du caractère irrégulier des remboursements par le Trésor public des dépenses courantes de l’école.
En mai 1999, la requérante saisit le tribunal de Konotop d’une demande en réparation à l’encontre du département du Trésor public à Konotop en vue de faire reconnaître la responsabilité de ce dernier pour l’inexécution du jugement du 1
er
avril 1998.
Par un jugement du 9 juin 1999, le tribunal rejeta la demande de la requérante après avoir constaté que le Trésor public n’était qu’un distributeur des fonds prévus par le budget d’Etat et qu’il ne pouvait donc être tenu pour responsable du fait de l’absence de fonds budgétaires nécessaires. Il fit état également de ce que le jugement du 1
er
avril 1998 restait inexécuté en raison du caractère irrégulier des remboursements par le budget d’Etat des dépenses courantes de l’école d’enseignement technique n
o
20 à Konotop. Par un arrêt du 21 juillet 1999, la cour de la région de Sumy confirma le jugement du 9 juin 1999.
Par un arrêté du 8 novembre 2000, l’huissier de justice du département du ministère de la Justice de l’Ukraine à Konotop fit état de l’impossibilité de faire exécuter entièrement le jugement du 1
er
avril 1998 et mit fin à la procédure d’exécution.
En novembre 2000, la requérante saisit le tribunal de Konotop d’une demande à l’encontre du département du ministère de la Justice de l’Ukraine à Konotop en vue de faire annuler l’arrêté du 8 novembre 2000.
Par un jugement du 11 décembre 2000, le tribunal annula l’arrêté du 8
novembre 2000, après avoir constaté que l’huissier de justice avait manqué à ses obligations relatives à l’exécution forcée du jugement du 1
er
avril 1998. Le tribunal renouvela la procédure d’exécution du jugement en question.
En février 2001, l’huissier de justice du département du ministère de la Justice de l’Ukraine à Konotop introduisit devant le tribunal de Konotop une demande en vue d’obtenir un sursis au paiement à la requérante, conformément au jugement du 1
er
avril 1998, de ses primes d’ancienneté s’élevant à 300,48 UAH, faute de remboursement par le budget d’Etat des dépenses de l’école d’enseignement technique n
o
20 à Konotop destinées à cette fin. Par un jugement du 5 mars 2001, le tribunal constata que le non-paiement à la requérante des primes d’ancienneté, conformément au jugement du 1
er
avril 1998, s’expliquait par le fait que les lois relatives au budget d’Etat pour 1997-2000 ne prévoyaient pas ce genre de dépenses. A ce titre, il accorda à l’école d’enseignement technique n
o
20 à Konotop un sursis à l’exécution du jugement du 1
er
avril 1998 jusqu’au moment où ce dernier se verrait rembourser par le budget d’Etat ses dépenses destinées au paiement des primes d’ancienneté.
La requérante introduisit un pourvoi en cassation sur le jugement du 5
mars 2001. Par un arrêt du 11 avril 2001, la cour de la région de Sumy confirma le jugement du 5 mars 2001.
Les 26 avril, 2 juin et 12 octobre 1999, la requérante se vit rembourser la totalité de son salaire qui lui était dû conformément au jugement du 1
er
avril 1998, à savoir 569,36 UAH.
A ce jour, le jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998, pour autant qu’il concerne le paiement à la requérante de ses primes d’ancienneté, reste inexécuté.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Loi n
o
202/98-VR du 24 mars 1998 relative à l’activité des huissiers de justice (amendée)
Conformément à l’article 1 de la loi, le service des huissiers de justice fait partie du système des organes du ministère de la Justice de l’Ukraine. Cet article définit la tâche du service des huissiers de justice comme consistant dans l’exécution adéquate, complète et dans les meilleurs délais des actes judiciaires.
Conformément à l’article 11, l’activité non conforme à la loi d’un huissier de justice peut engager sa responsabilité disciplinaire, administrative ou pénale. Cet article prévoit que chacun a le droit à une réparation en raison du préjudice subi du fait de l’activité d’un huissier de justice relative à la procédure d’exécution des jugements.
Conformément à l’article 13, tout intéressé a le droit d’attaquer par voie administrative ou judiciaire l’activité ou l’inactivité d’un huissier de justice relative à la procédure d’exécution des jugements.
2.
Loi n
o
606-XIV du 21 avril 1999 relative à la procédure d’exécution des jugements (amendée)
Conformément à l’article 2 de la loi, c’est aux huissiers de justice qu’incombe l’obligation de l’exécution forcée des jugements.
L’article 33 de la loi prévoit qu’au cas où il existe des circonstances qui empêchent l’exécution d’un jugement ou rendent impossible cette exécution, l’huissier de justice, de son propre chef ou à la demande d’une partie à la cause, ainsi que les parties elles-mêmes, ont le droit d’introduire devant le tribunal une demande en vue d’obtenir un sursis à l’exécution du jugement ou de faire modifier le mode et l’ordre de l’exécution du jugement.
L’article 85 prévoit la possibilité pour tout intéressé d’attaquer par voie administrative ou judiciaire l’activité ou l’inactivité d’un huissier de justice relative à la procédure d’exécution des jugements. Conformément à l’article 86, chacun a le droit à une réparation en raison du préjudice subi du fait de l’activité d’un huissier de justice relative à la procédure d’exécution des jugements.
3.
Constitution de l’Ukraine du 28 juin 1996
Conformément à l’article 96, le budget d’Etat est établi annuellement par le parlement de l’Ukraine sur proposition du cabinet des ministres de l’Ukraine.
Invoquant, en substance, l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi que l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint de la non-exécution du jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998 lui reconnaissant son droit à son salaire et à ses primes d’ancienneté, et estime à cet égard avoir fait l’objet d’une violation de son droit à un procès équitable et de son droit au respect de ses biens. Elle demande à ce titre des dommages-intérêts.
Invoquant, en substance, l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi que l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint de la non-exécution du jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998 lui reconnaissant son droit à son salaire et à ses primes d’ancienneté.
L’article 6 § 1 de la Convention, dans sa partie pertinente, se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal
(...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
L’article 1 du Protocole n
o
1, dans sa partie pertinente, est ainsi libellé
:
«
Toute personne (...) a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. (...)
»
La Cour note que les griefs de la requérante, tirés de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1, comportent deux branches qu’elle examinera successivement
: la première porte sur la non-exécution du jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998, pour autant qu’il concerne le paiement à la requérante de son salaire
; la deuxième porte sur la non-exécution du jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998, pour autant qu’il concerne le paiement à la requérante de ses primes d’ancienneté.
I.
Sur la non-exécution du jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998, pour autant qu’il concerne le paiement à la requérante de son salaire
Le Gouvernement soutient d’emblée que la requérante ne peut plus se prétendre victime d’une violation de l’article 6 §
1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1, quant à ses griefs relatifs à l’inexécution du jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998, pour autant qu’il concerne le paiement de son salaire, eu égard au fait que le jugement en question a été exécuté dans cette partie. Il fait valoir que la requérante s’est vu rembourser, conformément au jugement du 1
er
avril 1998, la somme de 569,36 UAH correspondant à la totalité de son salaire pour la période de novembre à décembre 1996 et celle de novembre à décembre 1997.
La requérante confirme le fait de l’exécution du jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998, pour autant qu’il concerne le paiement de son salaire pour la période de novembre à décembre 1996 et celle de novembre à décembre 1997. Toutefois, elle fait valoir que pendant une longue période l’Etat utilisait son salaire d’une manière illégale.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle un requérant qui obtient, au niveau interne, une réparation de la violation alléguée de la Convention ne peut plus se prétendre «
victime
» d’une violation de la part de l’une des Hautes Parties contractantes des droits énoncés dans la Convention (arrêt Eckle c. Allemagne du 15 juillet 1982, série A n
o
51, p. 30, § 66).
La Cour observe que le jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998, pour autant qu’il concerne le paiement à la requérante de son salaire pour la période de novembre à décembre 1996 et celle de novembre à décembre 1997, a été exécuté, la somme de 569,36 UAH ayant été versée à la requérante à trois reprises, à savoir les 26 avril, 2 juin et 12 octobre 1999. Elle note que ce fait n’est nullement contesté par la requérante. Sous ce rapport, la Cour estime que la requérante ne peut plus se prétendre «
victime
», au sens de l’article 34 de la Convention, d’une violation de ses droits garantis par l’article 6 §
1 de la Convention et par l’article 1 du Protocole n
o
1, quant à ses griefs relatifs à l’inexécution du jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998, pour autant qu’il concerne le paiement de son salaire. Elle constate donc que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
II.
Sur la non-exécution du jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998, pour autant qu’il concerne le paiement à la requérante de ses primes d’ancienneté
1.Sur l’exception préliminaire du Gouvernement
Le Gouvernement soutient d’emblée que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes. Notamment, il fait valoir qu’à partir du moment où la requérante a été informée sur les motifs de l’inexécution du jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998, elle aurait dû saisir le tribunal compétent d’une demande additionnelle tendant à la révision de son affaire sur la base de nouveaux faits. Compte tenu du fait que le jugement en question restait inexécuté en raison du caractère irrégulier des remboursements par le budget d’Etat des dépenses courantes de l’école d’enseignement technique n
o
20 à Konotop, la requérante aurait dû donc demander au tribunal de désigner le ministère des Finances de l’Ukraine en tant que partie défenderesse du litige et d’ordonner à ce dernier de lui payer la somme appropriée. Selon le Gouvernement, un tel recours était efficace en pratique comme en théorie.
La requérante soutient, pour sa part, que l’irrégularité des remboursements par le budget d’Etat des dépenses courantes de l’école d’enseignement technique n
o
20 à Konotop constituait une raison pour laquelle elle n’avait pas touché son salaire en 1996 et 1997, ainsi que ses primes d’ancienneté, et pour laquelle elle avait saisi le tribunal. Le tribunal était donc conscient de ce problème au moment de la prononciation de sa décision du 1
er
avril 1998. En conséquence, cela ne peut constituer un nouveau fait au sens du droit ukrainien.
La requérante fait valoir que, de toute façon, c’était à l’huissier de justice qu’incombait l’obligation d’entamer une nouvelle procédure devant le tribunal en vue de faire modifier l’ordre et le mode de l’exécution du jugement du 1
er
avril 1998, notamment, en vue de faire désigner le ministère des Finances en tant que partie défenderesse du litige. Elle affirme qu’elle a fait tout ce qu’elle pouvait pour faire exécuter le jugement en question. Notamment, elle a déposé de multiples plaintes auprès du service des huissiers de justice et a saisi le tribunal pour attaquer le Trésor public et le service des huissiers de justice.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention impose aux personnes désireuses d’intenter contre l’Etat une action devant un organe judiciaire ou arbitral international l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de leur pays. Lesdits recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (
Ilhan c. Turquie
, [GC], n
o
22277/93, 27.6.2000, § 58). Il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (
Dalia c. France
, n
o
26102/95, § 38,
Recueil des arrêts et décisions
1998-I). Cela signifie qu’il appartient à l’Etat d’indiquer avec une clarté suffisante quels recours utiles l’intéressé n’a pas introduits (
Gautrin et autres c. France
, n
os
21257/93, 21258/93, 21259/93 et 21260/93, § 51,
Recueil
1998-III). Il appartient à la Cour d’examiner si, compte tenu de l’ensemble de circonstances de la cause, le requérant a fait tout ce que l’on pouvait raisonnablement attendre de lui pour épuiser les voies de recours internes (
Aksoy c. Turquie
, n
o
21987/93, §§ 53-54,
Recueil
En premier lieu, la Cour observe que le droit ukrainien accorde en principe à tout intéressé la possibilité d’introduire devant le tribunal une demande tendant à la modification du mode et de l’ordre de l’exécution d’un jugement au cas où il existe des circonstances qui empêchent cette exécution ou la rendent impossible. Le droit ukrainien prévoit également la possibilité d’attaquer par voie judiciaire toute activité ou toute inactivité de l’huissier de justice relative à l’exécution d’un jugement.
La Cour note qu’en l’espèce, la requérante n’a pas saisi le tribunal en vue de faire modifier le mode et l’ordre de l’exécution du jugement du 1
er
avril 1998, ce qui pourrait conduire à la conclusion que la requérante n’a pas épuisé des voies de recours internes. Toutefois, elle rappelle que, conformément à sa jurisprudence constante relative à la règle de l’épuisement des voies de recours internes, cette règle doit être appliquée avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif, ne s’accommode pas d’une application automatique et ne revêt pas un caractère absolu
; en contrôlant le respect de cette règle, il faut avoir égard aux circonstances de la cause (voir,
mutatis mutandis
,
Ilhan c. Turquie
précité, § 59). Rien n’impose d’user de recours qui ne sont ni adéquats ni effectifs. De plus, selon les «
principes de droit international généralement reconnus
», certaines circonstances particulières peuvent dispenser le requérant de l’obligation d’épuiser les voies de recours internes qui s’offrent à lui (
Aksoy c. Turquie
précité, § 52). La Cour estime que de telles considérations s’appliquent,
mutatis mutandis
, dans l’affaire en question.
Tout d’abord, la Cour observe que, conformément au droit ukrainien, c’est à l’huissier de justice qu’incombe l’obligation de l’exécution adéquate, complète et dans les meilleurs délais d’un jugement, ce qui implique de prendre toutes les mesures nécessaires qui sont prévues par la loi et pourraient aboutir à une telle exécution. Dans l’exercice de ses fonctions, l’huissier de justice a le droit, entre autres, de saisir le tribunal en vue de faire modifier le mode et l’ordre de l’exécution du jugement au cas où il existe des circonstances qui empêchent cette exécution ou la rendent impossible.
En l’espèce, l’huissier de justice a constaté, à plusieurs reprises, l’impossibilité d’exécuter le jugement du 1
er
avril 1998 en raison du caractère irrégulier des remboursements par le budget d’Etat des dépenses courantes du débiteur. Par la suite, du fait de l’impossibilité d’exécuter le jugement en question, il s’est contenté de saisir le tribunal pour obtenir un sursis à l’exécution de ce jugement, alors que, selon le droit interne, il aurait pu, lui aussi, demander au tribunal de faire modifier le mode et l’ordre de son exécution, par exemple, par désignation du ministère des Finances en tant que partie défenderesse.
Quant à la requérante, il est clair qu’elle ne pouvait pas exécuter elle-même le jugement du 1
er
avril 1998. Toutefois, en tant que personne intéressée par l’exécution adéquate du jugement en question, la requérante ne restait pas totalement passive dans la situation où ce jugement était inexécuté. En effet, d’abord elle a déposé de multiples plaintes auprès du service des huissiers de justice et du président du tribunal de Konotop en vue de l’exécution forcée du jugement en question. Ensuite, elle a saisi deux fois le tribunal
: pour la première fois en vue d’attaquer le Trésor public du fait du non-paiement par ce dernier de la somme lui due conformément au jugement du 1
er
avril 1998, pour la deuxième fois en vue de contester la légalité de l’arrêté de l’huissier de justice relatif à l’exécution du jugement en question. En outre, elle a contesté, par voie de cassation, le jugement du 5 mars 2001 relatif à l’octroi du sursis à l’exécution du jugement du 1
er
avril 1998.
Selon le Gouvernement, pour obtenir l’exécution adéquate du jugement du 1
er
avril 1998 la requérante aurait dû demander au tribunal de désigner le ministère des Finances de l’Ukraine en tant que partie défenderesse dans le litige et d’ordonner à ce dernier de lui payer la somme appropriée.
La Cour observe à cet égard que par un jugement du 5 mars 2001, le tribunal de Konotop a constaté que le non-paiement à la requérante des primes d’ancienneté, conformément au jugement du 1
er
avril 1998, s’expliquait par le fait que les lois relatives au budget d’Etat pour 1997-2000 ne prévoyaient pas ce genre de dépenses. Le tribunal a accordé à l’école d’enseignement technique n
o
20 à Konotop un sursis à l’exécution du jugement du 1
er
avril 1998, pour autant qu’il concerne le paiement à la requérante de ses primes d’ancienneté, jusqu’au moment où ce dernier se verrait rembourser par le budget d’Etat ses dépenses destinées à cette fin, aucun délai précis n’ayant été fixé.
La Cour relève donc que c’est en matière de l’activité législative de l’Etat où trouvent l’origine les motifs de la non-exécution du jugement du 1
er
avril 1998, pour autant qu’il concerne le paiement à la requérante de ses primes d’ancienneté. Par conséquent, même à supposer que la requérante puisse saisir le tribunal en vue de faire désigner le ministère des Finances en tant que partie défenderesse du litige, il est difficile de voir ce dernier rembourser à la requérante ses primes d’ancienneté, conformément au jugement du 1
er
avril 1998, sachant que les dépenses de ce genre n’étaient même pas prévues par la législation relative au budget d’Etat.
La Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, un éventuel recours de la requérante à l’encontre du ministère des Finances en vue du paiement de ses primes d’ancienneté, conformément au jugement du 1
er
avril 1998 aurait été, de toute évidence, voué à l’échec et n’était pas donc nécessaire ni adéquat. Dès lors, il serait excessif d’exiger de la requérante d’introduire ce nouveau recours. La Cour constate donc que la requérante a fait tout ce que l’on pouvait raisonnablement attendre d’elle pour épuiser les voies de recours internes.
Partant, il y a lieu de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement.
2.Sur le bien-fondé des griefs
a. Sur l’article 6 § 1 de la Convention
Invoquant, en substance, l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la non-exécution du jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998, pour autant qu’il concerne le paiement de ses primes d’ancienneté.
Le Gouvernement soutient qu’en ce qui concerne le paiement à la requérante de ses primes d’ancienneté, le débiteur a obtenu un sursis à l’exécution du jugement en question, ce qui ne signifie pas le refus à la requérante de son droit à un procès. L’entière exécution du jugement ne dépendait ni du débiteur, ni du service des huissiers de justice, mais de la régularité des remboursements par le budget d’Etat des dépenses courantes du débiteur. C’est le ministère des Finances qui aurait pu garantir le paiement à la requérante de ses primes d’ancienneté, conformément au jugement du 1
er
avril 1998, si la requérante avait demandé au tribunal de désigner ce ministère en tant que partie défenderesse dans le litige en question. L’introduction d’une telle demande aurait prouvé en outre l’intérêt de la requérante quant à l’exécution du jugement en sa faveur. En l’absence d’un tel intérêt, l’Etat ne peut être tenu pour responsable d’une violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de l’inexécution du jugement du 1
er
avril 1998.
En réplique, la requérante fait valoir que malgré ses multiples plaintes adressées à l’huissier de justice, ce dernier n’a pas rempli ses obligations relatives à l’exécution forcée du jugement du 1
er
avril 1998, ce qui a été constaté par un jugement du tribunal de Konotop du 11 décembre 2000. En outre, c’était à l’huissier de justice qu’incombait l’obligation de saisir le tribunal pour faire changer la partie défenderesse du litige. Selon la requérante, l’huissier de justice a expressément demandé au tribunal d’accorder au débiteur un sursis à l’exécution du jugement du 1
er
avril 1998 afin que ce jugement ne soit pas exécuté dans un proche avenir.
La Cour estime, au vu des circonstances de la cause, que cette partie du grief de la requérante tiré de l’article 6 § 1 de la Convention pose de sérieuses questions de droit et de fait, et qu’elle nécessite un examen au fond. Elle conclut dès lors que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, aucun autre motif d’irrecevabilité n’ayant été établi.
b. Sur l’article 1 du Protocole n
o
1
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint du non-paiement de ses primes d’ancienneté qui lui sont dues conformément au jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998.
Le Gouvernement soutient que l’Etat n’a pas privé la requérante de son droit de propriété sur les primes d’ancienneté qui lui ont été reconnues par le jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998. Le sursis à l’exécution du jugement en question doit être considéré comme une réglementation provisoire du droit de propriété de la requérante, ce qui n’est pas contraire à l’article 1 du Protocole n
o
1, car une telle réglementation est établie par le tribunal et est fondée sur la loi.
La requérante ne conteste pas la thèse du Gouvernement selon laquelle elle n’a pas été privée de son droit de propriété sur les primes d’ancienneté. Elle fait valoir qu’au vu des motifs du sursis à l’exécution du jugement du 1
er
avril 1998, il est peu probable qu’elle obtienne ses primes d’ancienneté dans un proche avenir.
La Cour estime, au vu des circonstances de la cause, que cette partie du grief de la requérante tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 pose de sérieuses questions de droit et de fait, et qu’elle nécessite un examen au fond. Elle conclut dès lors que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, aucun autre motif d’irrecevabilité n’ayant été établi.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevables,
tous moyens de fond réservés, les griefs de la requérante tirés de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1, qui portent sur la non-exécution du jugement du tribunal de Konotop du 1
er
avril 1998, pour autant qu’il concerne le paiement à la requérante de ses primes d’ancienneté ;
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président