MARCHENKO contre l'UKRAINE

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 65520/01 prezentată de Nikolay Viktorovich TrainingNKO împotriva Ucrainei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 17 septembrie 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze judecători M. T.L. Early grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 27 noiembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Nikolay Viktorovich Marchenko, este un resortisant ucrainean, născut în 1960 și rezident în Kirovograd, Ucraina. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Până la 6 septembrie 1999, reclamantul a servit în armată, în calitate de ofițer, în cadrul unității militare A-0425. În urma demisiei sale, a solicitat plata primelor sale de fisiune și de întreținere la 2 559.92 UAH ( укра ), precum și soldul mediu calculat în momentul decontării finale. În octombrie 1999, reclamantul sesizează Tribunalul din Kirovograd cu privire la o cerere împotriva unității militare A-0425 și cu privire la recuperarea primelor sale de import și de export, precum și cu privire la soldul mediu calculat în momentul decontării finale și la plata daunelor-interese. Printr-o hotărâre din 29 noiembrie 1999, tribunalul a acceptat o parte din cerere și a dispus ca unitatea militară A-0425 să plătească reclamantului suma solicitată, corespunzătoare tuturor primelor sale de întreținere și de întreținere. Tribunalul a respins cererea de despăgubire, din cauza caracterului său nefondat, precum și cererea de plată a soldului mediu, după ce a constatat că, în conformitate cu legea, un astfel de drept nu este garantat pentru militari. Prin hotărârea din 1 iunie 2000, Curtea regiunii Kirovograd a confirmat hotărârea din 29 noiembrie 1999. În perioada iulie-noiembrie 2000, reclamantul a depus mai multe plângeri la Departamentul de Justiție din Kirovograd în vederea executării forțate a hotărârii din 29 noiembrie 1999. Printr-o scrisoare din 25 octombrie 2000, șeful departamentului în cauză a confirmat reclamantului că unitatea militară A-0425 îi datora suma de 2 559.92 UAH. De asemenea, a informat că aceasta din urmă a fost la serviciile centrale ale Ministerului Apărării din Ucraina că a ingropat obligația de a plăti datoria de la mai multe fonduri proprii. La 27 august 2000, reclamantul a depus o plângere la Ministerul Apărării al Ucrainei în vederea executării forțate a hotărârii din 29 noiembrie 1999. Printr-o scrisoare din 19 septembrie 2000, adjunctul șefului departamentului economic al Ministerului Apărării al Ucrainei l-a informat pe solicitant că plata tuturor primelor sale nu era posibilă din cauza caracterului ilegal al rambursării de către Trezorerie a cheltuielilor curente ale Ministerului. La 31 iulie 2001, unitatea militară A-0425 a rambursat reclamantului, în conformitate cu hotărârea Tribunalului din Kirovograd din 29 noiembrie 1999, suma de 920 UAH corespunzătoare întregii sale prime de întreținere. La 10 septembrie 2001, serviciul aprozilor de justiție din Kirovograd a vărsat în contul bancar al reclamantului, în conformitate cu hotărârea Tribunalului din Kirovograd din 29 septembrie 2001, noiembrie 1999, suma de 1 677,92 UAH corespunzătoare întregii sale prime d . În ianuarie 2002, reclamantul sesizează tribunalul local Kirovskiy din Kirovograd cu privire la o cerere împotriva executorului judiciar în vederea recunoașterii neconforme a activității acestuia din urmă în ceea ce privește executarea hotărârii din 29 noiembrie 1999.În special, s-a plâns de faptul că nu primise întreaga sumă datorată, în conformitate cu hotărârea din 29 noiembrie 1999, în măsura în care suma de 50,34 UAH fusese reținută de bancă drept cheltuieli. El a solicitat instanței să redeschidă procedura de executare a hotărârii în cauză. Prin hotărârea din 17 ianuarie 2002, tribunalul local Kirovskiy din Kirovograd a respins cererea pentru nefondare. În special, Tribunalul a indicat că suma de 1 677,92 UAH fusese plătită în contul bancar al reclamantului, în conformitate cu hotărârea din 29 iunie 2002 noiembrie 1999, cu acordul acestuia din urmă. El a constatat că faptul că banca nu a rambursat reclamantului că suma în cauză diminuată a cheltuielilor bancare nu putea duce la răspundere pentru executorul judiciar. Dreptul intern relevant Legea nr. 202/98-VR din 24 martie 1998 privind activitatea aprozilor judiciari (modificat) În conformitate cu art. 1 din lege, serviciul aprozilor de justiție face parte din sistemul de organe al Ministerului Justiției din Ucraina. Acest articol definește sarcina serviciului aprozilor de justiție ca constând în executarea adecvată, completă și în cel mai scurt timp a actelor judiciare. În conformitate cu art. 11, activitatea neconformă cu legea unui aprod judiciar poate să-și asume răspunderea disciplinară, administrativă sau penală. Acest articol prevede că fiecare are dreptul la o despăgubire din cauza prejudiciului suferit ca urmare a activității unui executor judecătoresc referitor la procedura de executare a hotărârilor judecătorești. În conformitate cu art. 13, orice persoană în cauză are dreptul de a răspunde prin mijloace administrative sau judiciare la activitate sau la inactivitatea unui executor al justiției cu privire la procedura de executare a hotărârilor judecătorești. Legea nr. 606-XIV din 21 aprilie 1999 privind procedura de executare a hotărârilor judecătorești (modificată) În conformitate cu art. 2 din lege, este de competența executorilor de justiție să-și asume obligația de executare forțată a hotărârilor judecătorești. La art. 85 se prevede posibilitatea ca orice persoană în cauză să răspundă pe cale administrativă sau judiciară la activitate sau la inactivitatea unui executor al justiției referitor la procedura de executare a hotărârilor judecătorești. În conformitate cu art. 86, fiecare are dreptul la o despăgubire din cauza prejudiciului suferit ca urmare a activității unui executor al justiției referitoare la procedura de executare a hotărârilor judecătorești. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de executarea hotărârii Tribunalului din Kirovograd din 29 noiembrie 1999, recunoscându-i dreptul la primele sale de înălțare și de hrănire și de a-i încredința unității militare A-0425 de a-i plăti toate aceste prime și se plânge, de asemenea, în scrierile sale din 10 februarie 1999 martie 2002, de neconformitatea cu legea procedurii de executare a hotărârii în cauză. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că nu dispune de nicio cale de atac efectivă în dreptul ucrainean care să-i permită să-și corecteze încălcarea dreptului său constând în neexecutarea hotărârii pronunțate în favoarea sa. (1) Reclamantul se plânge, sub aspectul art. 6 alin. (1) din Convenție și al art. 1 din Protocolul nr. 1, de neexecutarea hotărârii Tribunalului din Kirovograd din 29 noiembrie 1999, recunoscându-i dreptul la primele sale de: în scrierile sale din 10 martie 2002, de neconformitate cu legea procedurii de executare a hotărârii în cauză. La art. 6 alineatul (1) din Convenție, în partea sa relevantă, orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță 1 din Protocolul nr. 1, în partea sa relevantă, este astfel formulată Orice persoană (...) are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. (...) Curtea ia notă de faptul că obiecțiile reclamantului, întemeiate pe art. 6 alin. (1) din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1, conțin două fețe pe care le va analiza succesiv: prima, invocată de reclamant la momentul introducerii cererii, se referă la executarea hotărârii Tribunalului din Kirovograd din 29 noiembrie 1999, ca atare ; a doua, invocată de reclamant în scrierile sale din 10 martie 2002, se referă la conformitatea cu legea procedurii de executare a hotărârii în cauză. A. Pellegrin c. Franța , [GC], nr. 28541/95, CEDH 1999), art. 6 alin. (1) din Convenția sa se aplică procedurii de executare a hotărârii Tribunalului din Kirovograd din 29 noiembrie 1999, având în vedere contextul militar al cauzei. Guvernul, referindu-se la hotărârea Pellegrin c. Franța, susține că la art. 6 § 1 din Convenție nu se aplică în speță, dat fiind că este vorba despre litigiul dintre agentul militar și administrația publică. Recurentul contestă teza guvernului. El susține că, în pofida statutului său de agent militar, litigiul se referea la o contestare a dreptului la prime de Civil mai mult decât atât, găsiți să se aplice, trebuie să fie mai mult decât o persoană care are dreptul de a pretinde, cel puțin într-un mod pârât, recunoscut în dreptul intern. Acesta trebuie să se comporte într-o cauză reală și serioasă. În plus, procedura trebuie să fie direct decisivă pentru dreptul de caracter civil în cauză. Curtea constată că, în prezenta cauză, nu se discută că a existat o astfel de chestiune. Cu privire la un drept recunoscut în dreptul intern, cu privire la faptul că litigiul a fost real și serios și că rezultatul procedurii a fost direct decisiv pentru dreptul în cauză și constată, de asemenea, că contestația se referă la un drept civil prin natura sa, în special la un litigiu între un angajator și un angajat referitor la modalitățile de încetare a contractului de muncă ale acestuia din urmă. Rămâne de stabilit dacă dreptul în cauză era de caracter civil mai exact în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Curtea amintește că sunt singurele părți ale domeniului de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție litigiile agenților publici a căror utilizare este caracteristică activităților specifice ale administrației publice, în măsura în care aceasta acționează ca deținătorul autorității publice însărcinate cu protejarea intereselor generale ale statului sau ale altor autorități publice. Un exemplu evident de astfel de activități este reprezentat de forțele armate și de poliție (ibidem) § 66. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă angajarea reclamantului implică - având în vedere natura funcțiilor și responsabilităților pe care le presupune - o participare directă sau indirectă la exercitarea autorității publice și la funcțiile menite să protejeze interesele generale ale statului sau ale altor autorități publice. Curtea ia notă de faptul că, în calitate de ofițer de carieră, reclamantul a servit în cadrul unei unități militare și că sarcinile pe care le-a îndeplinit erau legate, în principiu, de o misiune de protejare a intereselor publice. Cu toate acestea, la momentul faptelor în litigiu, reclamantul nu mai își exercita funcțiile de agent militar. Cu demisia sa, el a rupt legătura specifică de încredere și loialitate cu statul care a fost legat de administrația publică și sa se regăsește într-o situație comparabilă cu cea a unui creditor de drept privat. Prin urmare, în calitate de creditor, reclamantul a inițiat litigiul împotriva administrației publice în fața instanțelor naționale ordinare, în vederea recunoașterii dreptului său de proprietate asupra primelor de intrare și de ieșire în cauză și asupra soldului mediu calculat în momentul regulamentului final. În aceste circumstanțe și având în vedere natura pur patrimonială a litigiului dintre reclamant și unitatea militară A-0425, Curtea consideră că acest litigiu se referea la contestarea unui drept cu caracter civil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea, mutatis mutandis, nr. 58932/00, Pogasiy c. Ucraina (dec.), 28.5.2002). Rămâne de stabilit dacă art. 6 alineatul (1) din Convenția privind regulile de origine se aplică procedurii de executare a hotărârii Tribunalului din Kirovograd din 29 noiembrie 1999. În această privință, Curtea amintește că dreptul la o instanță ar fi iluzoriu în cazul în care > ordinea juridică internă a unui stat contractant prin care o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie rămâne indelebilă în detrimentul unei părți, iar executarea unei hotărâri judecătorești sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces În sensul articolului 6 (Imobilitate Saffi c. Italia, 27743/93, 28.7.1999, § 63; Hotărârea Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Rec., 1997, p. 510, 40). În opinia Curții, este indiscutabil faptul că procedura de executare a hotărârii Tribunalului din Kirovograd din 29 noiembrie 1999 face parte din litigiul dintre reclamant și persoana care face obiectul procedurii militare A-0425. Prin urmare, aceasta constată că: art. 6 alin. (1) din Convenție se aplică procedurii în cauză. B. Cu privire la executarea hotărârii Tribunalului din Kirovograd din 29 noiembrie 1999 În observațiile sale, guvernul pârât susține că reclamantul nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a articolului 6 alineatul (1) din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1, dat fiind că hotărârea Tribunalului din Kirovograd din 29 noiembrie 1999 a fost executată în întregime. În ceea ce o privește, reclamantul susține că nu a putut primi rambursarea integrală a primei sale de plată, care i-a fost datorată în conformitate cu hotărârea din 29 noiembrie 1999 și care i-a fost plătită în contul său bancar, din cauza faptului că banca a reținut suma de 50,34 UAH cu titlu de cheltuieli. Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia un solicitant care obține, la nivel intern, o reparație a presupusei încălcări a Convenției nu mai poate să se mai sustragă unei infracțiuni din partea unei părți contractante superioare a drepturilor enunțate în Convenție (hotărârea Eckle c. Germania din 15 iulie 1982, seria A 51, p. 30, § 66). În speță, Curtea constată că suma datorată reclamantului în conformitate cu hotărârea Tribunalului din Kirovograd din 29 noiembrie 1999 a fost rambursată de două ori. În special, suma de 920 UAH, care corespunde întregii prime d. h. a reclamantului, a fost plătită în numerar de către unitatea militară A-0425. Suma de 1 677,92 UAH, care corespunde întregii prime d În sensul articolului 34 din Convenție, o încălcare a dreptului său de a fi executată judecata pronunțată în favoarea sa, astfel cum a fost pronunțată în momentul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . C. Cu privire la conformitatea cu legea procedurii de executare a hotărârii Tribunalului din Kirovograd din 29 noiembrie 1999 Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat toate căile de atac interne. În special, el ar fi putut contesta, pe cale judiciară, conformitatea cu legea procedurii de executare a hotărârii Tribunalului din Kirovograd din 29 noiembrie 1999 prin sesizarea instanței judecătorești a unei cereri împotriva executorului justiției. Reclamantul susține, la rândul său, că decizia procurorului judiciar de a-i rambursa întreaga primă de plată, în conformitate cu hotărârea din 29 noiembrie 1999, prin intermediul unui transfer bancar, a fost luată contrar voinței sale și, prin urmare, a fost arbitrară, dat fiind că aceasta a dus la retragerea întregii prime în cauză. Suma de 50,34 UAH a fost reținută cu titlu de cheltuieli, susținând că, în cazuri precum cel al său în sesizarea instanței cu privire la o cerere împotriva procurorului judiciar, este, în general, ineficientă. Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia regula de la: epuizare a căilor de atac interne prevăzute la art. 35 alineatul (1) din Convenție impune persoanelor care doresc să inițieze o acțiune în fața unui organism judiciar sau arbitral internațional obligația de a utiliza anterior acțiunile pe care le oferă sistemul juridic al statului în cauză (Ilhan c. Turcia) , [GC], nr. 22277/93, § 58, 27.6.2000. În speță, Curtea constată că reclamantul a sesizat Tribunalul local Kirovskiy din Kirovograd (în speță, Tribunalul din Primă Instană) cu privire la o cerere în privința executorului judiciar în vederea constatării nerespectării legii procedurii de executare a hotărârii Tribunalului din Kirovograd din 29 noiembrie 1999 și că această cerere a fost respinsă pentru nefondare. Cu toate acestea, reclamantul nu a contestat, prin recurs sau prin recurs, hotărârea în cauză a instanței locale Kirovskiy din Kirovograd. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a epuizat toate căile de atac interne, în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție, și că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4). (2) Reclamantul se plânge, sub aspectul articolului 13 din Convenție, de faptul că nu dispune de nici o cale de atac efectivă în temeiul dreptului ucrainean, permițându-i acestuia să corecteze încălcarea dreptului său constând în absența executării hotărârii Tribunalului de la Kirovograd din 29 noiembrie 1999. La art. 13 din Convenție se citește după cum urmează: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul susține că, având în vedere că art. 6 alineatul (1) din convenție nu trebuie să se aplice în speță, art. 13, ale cărui garanții se află absorbite de cele prevăzute la art. 6 alineatul (1), nu se aplică nici în cauza în cauză. Guvernul susține că, în orice caz, reclamantul dispunea de dreptul ucrainean de a exercita o cale de atac efectivă. În special, reclamantul dispunea de posibilitatea de a contesta, pe cale judiciară, activitatea sau activitatea executorului judiciar cu privire la executarea hotărârii în cauză. La rândul său, recurentul susține că, în dreptul ucrainean, art. 13 impune o acțiune internă numai în ceea ce privește obiecțiunile pe care le poate considera ca fiind ineficace în temeiul Convenției (a se vedea, de exemplu, hotărârea în cauza çaskak c. Turcia [GC], nr. 23657/94, § 112, CEDH 1999-IV. În speță, Curtea a respins fiecare dintre obiecțiunile reclamantului, fie ca fiind în mod vădit nefondat, fie pentru neobosirea căilor de atac interne. Prin urmare, Tribunalul, întemeiat pe art. 13 din Convenție, este vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (4). Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 65520/01

présentée par Nikolay Viktorovich MARCHENKO

contre l’Ukraine

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 17 septembre 2002 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

Gaukur

Jörundsson

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

et

de

M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 27 novembre 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Nikolay Viktorovich Marchenko, est un ressortissant ukrainien, né en 1960 et résidant à Kirovograd, en Ukraine.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Jusqu’au 6 septembre 1999, le requérant servit dans l’armée, en tant qu’officier, au sein de l’unité militaire A-0425. A la suite de sa démission, il demanda le paiement de ses primes d’habillement et d’alimentation s’élevant à 2 597,92 UAH (

українські гривні

), ainsi que de la solde moyenne calculée au moment du règlement final.

En l’absence de paiement par manque de fonds, en octobre 1999, le requérant saisit le tribunal de Kirovograd d’une demande, dirigée contre l’unité militaire A-0425 et relative au recouvrement de ses primes d’habillement et d’alimentation, ainsi que de la solde moyenne calculée au moment du règlement final, et au paiement de dommages-intérêts.

Par un jugement du 29 novembre 1999, le tribunal fit droit à une partie de la demande et ordonna à l’unité militaire A-0425 de payer au requérant la somme réclamée, correspondant à la totalité de ses primes d’habillement et d’alimentation. Le tribunal rejeta la demande de dommages-intérêts, en raison de son caractère mal fondé, ainsi que la demande de paiement de la solde moyenne, après avoir constaté que, conformément à la loi, un tel droit n’est pas garanti aux militaires. Par un arrêt du 1

er

juin 2000, la cour de la région de Kirovograd confirma le jugement du 29 novembre 1999.

Entre juillet et novembre 2000, le requérant déposa plusieurs plaintes auprès du département du ministère de la Justice de l’Ukraine à Kirovograd en vue de l’exécution forcée du jugement du 29 novembre 1999.

Par une lettre du 25 octobre 2000, le chef du département en question confirma au requérant que l’unité militaire A-0425 lui devait la somme de

2 597,92 UAH. Il l’informa également que c’était aux services centraux du ministère de la Défense de l’Ukraine qu’incombait l’obligation de payer la dette de l’unité A-0425, cette dernière n’ayant plus de fonds propres.

Le 27 août 2000, le requérant déposa une plainte auprès du ministère de la Défense de l’Ukraine en vue de l’exécution forcée du jugement du 29

novembre 1999.

Par une lettre du 19 septembre 2000, l’adjoint du chef du département économique du ministère de la Défense de l’Ukraine informa le requérant que le paiement de la totalité de ses primes n’était pas possible à cause du caractère irrégulier du remboursement par le Trésor public des dépenses courantes du ministère.

Le 31 juillet 2001, l’unité militaire A-0425 remboursa au requérant, conformément au jugement du tribunal de Kirovograd du 29

novembre 1999, la somme de 920 UAH correspondant à la totalité de sa prime d’alimentation.

Le 10 septembre 2001, le service des huissiers de justice de Kirovograd versa sur le compte en banque du requérant, conformément au jugement du tribunal de Kirovograd du 29

novembre 1999, la somme de 1 677,92 UAH correspondant à la totalité de sa prime d’habillement.

En janvier 2002, le requérant saisit le tribunal local de Kirovskiy à Kirovograd d’une demande à l’encontre de l’huissier de justice en vue de faire reconnaître non conforme à la loi l’activité de ce dernier relative à l’exécution du jugement du 29

novembre 1999. Notamment, il se plaignit de ce qu’il n’avait pas reçu toute la somme lui étant due, conformément au jugement du 29

novembre 1999, dans la mesure où la somme de 50,34 UAH avait été retenue par la banque à titre de frais. Il demanda au tribunal de faire rouvrir la procédure d’exécution du jugement en question.

Par un jugement du 17 janvier 2002, le tribunal local de Kirovskiy à Kirovograd rejeta la demande pour défaut de fondement. Notamment, le tribunal fit état de ce que la somme de 1 677,92 UAH avait été versée sur le compte en banque du requérant, conformément au jugement du 29

novembre 1999, avec l’accord de ce dernier. Il constata que le fait que la banque n’avait remboursé au requérant que la somme en question diminuée des frais bancaires ne pouvait pas entraîner la responsabilité de l’huissier de justice.

B.

Le droit interne pertinent

1.

Loi n° 202/98-VR du 24 mars 1998 relative à l’activité des huissiers de justice (amendée)

Conformément à l’article 1 de la loi, le service des huissiers de justice fait partie du système des organes du ministère de la Justice de l’Ukraine. Cet article définit la tâche du service des huissiers de justice comme consistant dans l’exécution adéquate, complète et dans les meilleurs délais, des actes judiciaires.

Conformément à l’article 11, l’activité non conforme à la loi d’un huissier de justice peut engager sa responsabilité disciplinaire, administrative ou pénale. Cet article prévoit que chacun a le droit à une réparation en raison du préjudice subi du fait de l’activité d’un huissier de justice relative à la procédure d’exécution des jugements.

Conformément à l’article 13, tout intéressé a le droit d’attaquer par voie administrative ou judiciaire l’activité ou l’inactivité d’un huissier de justice relative à la procédure d’exécution des jugements.

2.

Loi n° 606-XIV du 21 avril 1999 relative à la procédure d’exécution des jugements (amendée)

Conformément à l’article 2 de la loi, c’est aux huissiers de justice qu’incombe l’obligation de l’exécution forcée des jugements.

L’article 85 prévoit la possibilité pour tout intéressé d’attaquer par voie administrative ou judiciaire l’activité ou l’inactivité d’un huissier de justice relative à la procédure d’exécution des jugements. Conformément à l’article 86, chacun a le droit à une réparation en raison du préjudice subi du fait de l’activité d’un huissier de justice relative à la procédure d’exécution des jugements.

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n° 1, le requérant se plaint de l’inexécution du jugement du tribunal de Kirovograd du 29 novembre 1999, lui reconnaissant le droit à ses primes d’habillement et d’alimentation et ordonnant à l’unité militaire A-0425 de lui payer la totalité de ces primes. Il se plaint aussi,

dans ses écrits du 10

mars 2002, de la non-conformité à la loi de la procédure d’exécution du jugement en question.

Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’il ne disposait d’aucun «

recours effectif

» en droit ukrainien lui permettant de faire redresser la violation de son droit consistant en l’absence d’exécution du jugement rendu en sa faveur.

EN DROIT

dans ses écrits du 10 mars 2002, de la non-conformité à la loi de la procédure d’exécution du jugement en question.

L’article 6 § 1 de la Convention, dans sa partie pertinente, se lit comme suit

:

«

(...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).

»

L’article 1 du Protocole n° 1, dans sa partie pertinente, est ainsi libellé

:

«

Toute personne (...) a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. (...)

»

La Cour note que les griefs du requérant, tirés de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n° 1, comportent deux branches qu’elle examinera successivement

: la première, invoquée par le requérant au moment de l’introduction de la requête, concerne l’inexécution du jugement du tribunal de Kirovograd du 29 novembre 1999, en tant que tel

; la deuxième, invoquée par le requérant dans ses écrits du 10 mars 2002, porte sur la conformité à la loi de la procédure d’exécution du jugement en question.

A. Sur l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention

En premier lieu, la Cour doit examiner si, à la lumière de sa jurisprudence constante (

Pellegrin c. France

, [GC], n° 28541/95, CEDH 1999), l’article 6 § 1 de la Convention s’applique à la procédure d’exécution du jugement du tribunal de Kirovograd du 29 novembre 1999, vu le contexte militaire de l’affaire.

Le Gouvernement, en se référant à l’arrêt Pellegrin c. France, fait valoir que l’article 6

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement. Il fait valoir que, malgré son statut d’agent militaire, le litige portait sur une contestation du droit à des primes d’habillement et d’alimentation qui est de caractère civil par nature. Par conséquent, l’article 6 § 1 s’applique en l’espèce.

La Cour rappelle que pour que l’article 6 § 1, sous sa rubrique «

civile », trouve à s’appliquer, il faut qu’il y ait «

contestation » sur un «

droit

» que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne. Il doit s’agir d’une contestation réelle et sérieuse

; elle peut concerner aussi bien l’existence même d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice. En outre, l’issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit de caractère civil en question. La Cour note que, dans la présente affaire, il n’est pas discuté qu’il y avait «

contestation » sur un droit reconnu en droit interne, que la contestation était réelle et sérieuse et que l’issue de la procédure était directement déterminante pour le droit concerné. Elle observe également que la contestation portait sur un droit civil par nature, s’agissant d’un litige entre un employeur et un employé relatif aux modalités de cessation d’emploi de ce dernier. Reste à déterminer si le droit en question était de «

caractère civil » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que sont seuls soustraits du champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police (

ibidem

, § 66). Il revient donc à la Cour d’examiner si l’emploi du requérant implique - compte tenu de la nature des fonctions et des responsabilités qu’il comporte - une participation directe ou indirecte à l’exercice de la puissance publique et aux fonctions visant à sauvegarder les intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques.

La Cour note que le requérant servait, en tant qu’officier de carrière, au sein d’une unité militaire et que les tâches qu’il accomplissait étaient rattachées en principe à une mission visant à sauvegarder les intérêts publics. Toutefois, à l’époque des faits litigieux, le requérant n’exerçait plus ses fonctions d’agent militaire. Avec sa démission il a rompu le lien spécifique de confiance et de loyauté avec l’Etat qui l’unissait à l’administration

publique et s’est retrouvé dans une situation comparable à celle d’un créancier de droit privé.

Dès lors, c’est en tant que créancier que le requérant a engagé le litige à l’encontre de l’administration publique devant les juridictions nationales ordinaires en vue de faire reconnaître son droit de propriété sur les primes d’habillement et d’alimentation en question et sur la solde moyenne calculée au moment du règlement final. Dans ces circonstances, et vu la nature purement patrimoniale du litige opposant le requérant à l’unité militaire A-0425, la Cour estime que ce litige portait sur la contestation sur un droit de caractère civil, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir,

mutatis mutandis

, n° 58932/00,

Pogasiy c. Ukraine

(déc.), 28.5.2002).

Reste à déterminer si l’article 6 § 1 de la Convention s’applique à la procédure d’exécution du jugement du tribunal de Kirovograd du 29

novembre 1999. A cet égard, la Cour rappelle que le droit à un tribunal serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie, et que l’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «

procès

» au sens de l’article 6 (

Immobiliare Saffi

c. Italie,

n°

22774/93, 28.7.1999, § 63

; arrêt Hornsby c. Grèce du 19 mars 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II, p. 510,

§

40).

La Cour estime qu’il est indiscutable que la procédure d’exécution du jugement du tribunal de Kirovograd du 29 novembre 1999 fait partie du litige opposant le requérant à l’unité militaire A-0425. Elle constate donc que l’article 6 § 1 de la Convention s’applique à la procédure en question.

B. Sur l’inexécution du jugement du tribunal de Kirovograd du 29

novembre 1999

Dans ses observations, le gouvernement défendeur soutient d’emblée que le requérant ne peut plus se prétendre victime d’une violation de l’article 6 §

1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n° 1, étant donné que le jugement du tribunal de Kirovograd du 29 novembre 1999 a été entièrement exécuté.

Pour sa part, le requérant fait valoir qu’il n’a pas pu se faire rembourser la totalité de sa prime d’habillement, qui lui est due conformément au jugement du 29 novembre 1999 et qui lui avait été versée sur son compte en banque, en raison de ce que la banque a retenu la somme de 50,34 UAH à titre de frais.

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle un requérant qui obtient, au niveau interne, une réparation de la violation alléguée de la Convention ne peut plus se prétendre «

victime

» d’une violation de la part de l’une des Hautes Parties contractantes des droits énoncés dans la Convention (arrêt Eckle c. Allemagne du 15 juillet 1982, série A n° 51, p. 30, § 66).

En l’espèce, la Cour observe que la somme due au requérant conformément au jugement du tribunal de Kirovograd du 29 novembre 1999, lui a été remboursée à deux reprises. Notamment, la somme de 920

UAH, correspondant à la totalité de la prime d’alimentation du requérant, a été payée à ce dernier en espèces par l’unité militaire A-0425. La somme de 1 677,92 UAH, correspondant à la totalité de la prime d’habillement du requérant, a été virée par le service des huissiers de justice sur son compte en banque.

Sous ce rapport, la Cour estime que le requérant ne peut plus se prétendre «

victime

», au sens de l’article 34 de la Convention, d’une violation de son droit à voir exécuter le jugement rendu en sa faveur, tel qu’allégué au moment de l’introduction de la requête devant la Cour. Elle considère à cet égard que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.

C. Sur la conformité à la loi de la procédure d’exécution du jugement du tribunal de Kirovograd du 29 novembre 1999

Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé toutes les voies de recours internes. Notamment, il aurait pu contester, par voie judiciaire, la conformité à la loi de la procédure d’exécution du jugement du tribunal de Kirovograd du 29 novembre 1999 en saisissant le tribunal d’une demande à l’encontre de l’huissier de justice.

Le requérant soutient, pour sa part, que la décision de l’huissier de justice de lui rembourser la totalité de sa prime d’habillement, conformément au jugement du 29 novembre 1999, par voie de virement bancaire a été prise contrairement à sa volonté et était donc arbitraire, étant donné qu’elle a entraîné l’impossibilité de retirer la totalité de la prime en question. La somme de 50,34 UAH a été retenue par la banque à titre de frais. Il fait valoir que dans les cas comme le sien la saisine du tribunal d’une demande à l’encontre de l’huissier de justice s’avère en général inefficace.

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention, impose aux personnes désireuses d’intenter contre l’Etat une action devant un organe judiciaire ou arbitral international l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de l’Etat en question (

Ilhan c. Turquie

, [GC], n° 22277/93, § 58, 27.6.2000).

En l’espèce, la Cour observe que le requérant a saisi le tribunal local de Kirovskiy à Kirovograd (en l’occurrence, le tribunal de la première instance) d’une demande à l’encontre de l’huissier de justice en vue de faire constater la non-conformité avec la loi de la procédure d’exécution du jugement du tribunal de Kirovograd du 29 novembre 1999 et que cette demande a été rejetée pour défaut de fondement. Toutefois, le requérant n’a pas contesté, par voie d’appel ni par celle de cassation, le jugement en question du tribunal local de Kirovskiy à Kirovograd.

La Cour estime donc que le requérant n’a pas épuisé toutes les voies de recours internes, au sens de l’article 35 § 1 de la Convention, et que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.

recours effectif

» en droit ukrainien lui permettant de faire redresser la violation de son droit consistant en l’absence d’exécution du jugement du tribunal de Kirovograd du 29 novembre 1999.

L’article 13 de la Convention se lit comme suit

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

Le Gouvernement soutient d’emblée que, compte tenu de ce que l’article 6 § 1 de la Convention ne doit pas s’appliquer en l’espèce, l’article 13, dont les garanties se trouvent absorbées par celles de l’article 6 § 1, ne s’applique pas non plus dans l’affaire en question.

Le Gouvernement fait valoir que, de toute façon, le requérant disposait en droit ukrainien de «

recours effectifs

» lui permettant de faire redresser une prétendue violation de son droit consistant en l’absence d’exécution du jugement rendu en sa faveur. En particulier, le requérant disposait de la possibilité de contester, par voie judiciaire, l’activité ou l’inactivité de l’huissier de justice relative à l’exécution du jugement en question.

Le requérant soutient, pour sa part, qu’en droit ukrainien, d’éventuels recours à l’encontre du service des huissiers de justice s’avèrent en pratique inefficaces.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, l’article 13 exige un recours interne pour les seuls griefs que l’on peut estimer «

défendables

» au regard de la Convention (voir, par exemple, l’arrêt

Çakıcı c. Turquie

[GC], n

o

23657/94, § 112, CEDH 1999-IV).

En l’espèce, la Cour a rejeté chacun des griefs du requérant, soit comme étant manifestement mal fondé, soit pour non-épuisement des voies de recours internes. Il s’ensuit que le grief du requérant, tiré de l’article 13 de la Convention, est manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président