SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41990/98 prezentate de Hacer TEM 2015/17RKAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 19 septembrie 2002 într-o cameră compusă din domnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve Traja judecători domnul V. Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 5 mai 1998, având în vedere decizia parțială a Curții din 16 ianuarie 2001, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ recurenta este un cetățean turc, născut în 1968 și rezident în Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta este avocată și proprietară a revistei Devrimci Proletarya (Proletariatul revoluționar) publicată la Istanbul.
La 2 decembrie 1992, un articol intitulat Cerere de a refuza să meargă la serviciul militar din Kurdistan - dar nu un apel general de a refuza serviciul militar- problema, citând pasaje din cartea □ Socialismul și războiul lui Lenin, cum ar fi (...) în lumea imperialistă și capitalistă, incitând proletariatul la o opoziție abstractă la război sau la o cerere abstractă de dezarmare, înseamnă să-l punem într-un impas, înlăturându-l din lupta claselor și a ideii revoluției. Acesta vizează nu numai eliminarea oricărei forme de injumătățire și de apăsare între oameni, ci și aruncarea la gunoi a tuturor armelor. Cu toate acestea, dacă nu dorește să trădeze misiunea sa istorică, proletariatul va arunca armele la gunoi numai după ce a dezarmat burghezia.
O clasă asuprită care nu încearcă să obțină arme și să învețe să le folosească merită să fie ținută sclavă. Articolul sublinia (...) ceea ce ne opunem, adică războiul din Kurdistan purtat de Republica Turcia. Acesta este un război nedrept și reacționar, care are ca scop înrobirea unei națiuni. Pe de altă parte, războiul purtat de kurdă este o luptă legitimă și dreaptă pentru eliberarea națională. O obiecție generală și abstractă față de război neglijează această particularitate fundamentală a războiului din Kurdistan… În orice societate împărțită în clase, este evident că mai bine nu poți merge cu trandafirii împotriva asupritorilor înarmați până la dinți (...) De aceea [proletarii] trebuie să le vorbească copiilor lor: Proletarii nu se bazează pe această artă pentru a - i împușca pe frații lor, și anume pe lucrătorii din alte țări, așa cum este cazul în războiul actual.
Ei inițiază să lupte împotriva burgheziei în țara lor, pentru a pune capăt opresiunii, mizeriei și războiului (Lenin, lucrarea menționată anterior, p. 66). În urma războiului din Kurdistan, în unele zone liberale burgheze, serviciul militar se întărește. (...) Aceste obiecții se bazează pe o tendință socială pacifistă. Această tendință pe care nu o putem împărtăși, deoarece este complet distinctă de a noastră din punct de vedere ideologic, are totuși un caracter evoluționist în circumstanțele politice concrete.
Nu trebuie să uităm niciodată deosebirea fundamentală și radicală dintre aceste apeluri la distanță și cele ale comuniștilor (...) Printr-un act din 5 ianuarie 1993, procurorul Republicii (inclusiv procurorul general) a pus sub acuzare pe reclamantă, în conformitate cu art. 8 alineatul (2) din Legea din 1991 privind combaterea terorismului (art. 8 alineatul (2) din Legea din 1991) Pentru a difuza propaganda împotriva integrității lamaiei, prin faptul că a fost proprietarul revistei în care a fost publicat articolul. În fața Curții de Securitate a statului, reclamanta a contestat acuzațiile. Ea a precizat, printre altele, că nu împărtășesc punctul de vedere exprimat în articol: și nu înțeleg de ce oamenii sunt dați în judecată pentru că și-au exprimat propriile idei.
Prin hotărârea din 27 ianuarie 1997, Curtea de Securitate a statului a condamnat recurenta să plătească o amendă grea de 100 000 000 de lire turce, în conformitate cu art. 8 alineatul (2) din Legea din 1991, astfel cum a fost Õ … [în art… ], regiunea Anatolia de Sud-Est este numită o zonă numită Kurdistan, iar acțiunile teroriste de acolo sunt calificate drept "luptă pentru eliberarea națională." În articolul menționat, pentru a slăbi forțele armate turce și pentru a le sabota autoritatea și disciplina, tinerilor chemați li se recomandă să nu - și îndeplinească serviciul militar, să nu participe la lupta desfășurată în sud - estul țării. Curtea a refuzat cererea recurentei de suspendare a executării pedepsei sale, pe motiv că alte acțiuni publice împotriva reclamantei erau pe rol în fața ei și pentru aceeași infracțiune.
La 4 martie 1997, reclamanta s-a ocupat de casare. faptul de a califica drept "închisoare" expresia unei idei, susținând că această expresie ar slăbi statul, de a condamna, în plus, la o pedeapsă atât de grea, din cauza unui articol apărut într-o revistă atât de mică, este o judecată contrară conceptului de "stat de drept democratic," precum și convențiilor internaționale semnate de Republica Turcia.
La 4 noiembrie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 27 ianuarie 1997. Dreptul și practica internă relevantă Legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991 privind combaterea terorismului [1] Dispozițiile relevante din Legea din 1991 sunt formulate în acest sens art. 8 (înainte de modificarea prin Legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995) Propaganda scrisă și orală, întrunirile, adunările și manifestările menite să aducă atingere integrității teritoriale a statului membru al Republicii Turcia și unității indivizibile a națiunii sunt interzise, indiferent de procedura utilizată și de scopul urmărit. Oricine se angajează în astfel de activități este condamnat la o pedeapsă de doi până la cinci ani de închisoare și la o amendă de 50 până la 100 de milioane de lire turcești.
În cazul în care infracțiunea de propagandă menționată la alineatul de mai sus este comisă prin intermediul revistelor menționate la art. 3 din Legea nr. 5680 privind mass-media, persoana în cauză este, de asemenea, condamnată la o amendă egală cu 90 la sută din valoarea medie a vânzărilor din luna precedentă, în cazul în care intervalul de detașare a revistei este mai mic de o lună; sau vânzări medii din luna anterioară a zilei de zi cu o mai mare trajă sil sil se referă la imprimați care nu au calitatea de periodic sau în cazul în care revista a fost lansat recent Cu toate acestea, nu poate fi mai mică de o sută de milioane de lire turcești. Scriitorul șef al revistei menționate este condamnat la jumătate de lună de la data la care a fost emis și la o pedeapsă de șase luni până la doi ani de închisoare.
□ art. 8 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995) Propaganda scrisă și orală, întrunirile, adunările și manifestările menite să aducă atingere integrității teritoriale a statului membru al Republicii Turcia sau unității indivizibile a națiunii sunt interzise. Oricine continuă o astfel de activitate este condamnat la o pedeapsă de la unu la trei ani de închisoare și la o amendă de o sută la trei sute de milioane de lire turcești. În caz de recidivă, pedepsele aplicate nu se convertesc în amendă. În cazul în care infracțiunea de propagandă menționată la primul alineat este comisă prin intermediul revistelor menționate la art. 3 din Legea nr. Cu toate acestea, nu poate fi mai mică de o sută de milioane de lire turcești.
Scriitorul șef al revistei menționate este condamnat la jumătate de lună de închisoare. În cazul în care infracțiunea de propagandă menționată la primul paragraf este comisă prin mijloace de comunicare în masă sau prin mijloace de comunicare în masă, altele decât revistele menționate la al doilea paragraf, autorii responsabili și proprietarii mijloacelor de comunicare în masă sunt condamnați la o pedeapsă de șase luni până la doi ani de închisoare, precum și la o amendă de o sută până la trei sute de milioane de lire turcești (...).
(...) GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta denunță în primul rând o încălcare a dreptului său la un proces echitabil și susține în special că instanța de securitate a … De asemenea, aceasta se plânge că condamnarea sa de către Curtea de Securitate a statului ar constitui o încălcare a libertății sale de exprimare și … (1) Recurenta susține în primul rând că instanța de securitate a statului care a fost judecată nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, din moment ce unul dintre cei trei judecători care se aflau acolo era un ofițer al armatei. Guvernul precizează că independența și imparțialitatea sunt garantate pentru toate instanțele, inclusiv pentru cursurile de securitate de la … Guvernul reamintește, de asemenea, amendamentul constituțional și legislativ de modificare a componenței cursurilor de securitate ale statului.
Într-adevăr, conform legii nr. 4390, funcțiile magistraților și procurorilor militari care se află în cadrul cursurilor de securitate ale statului se încheie la 22 iunie 1999, ziua publicării legii. Potrivit guvernului, recurenta nu ar mai dispune de un interes juridic în ceea ce privește fâșia de pe teren a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care ar fi, prin urmare, în mod evident nefondat.
Curtea ia notă de informațiile transmise de guvern: au fost efectuate amendamente legislative menite să alinieze la Convenție Legea privind constituirea și funcționarea cursurilor de securitate de la . Cu toate acestea, aceasta are ca sarcină de a aprecia circumstanțele specifice în speță (hotărârea Nikolova c. Bulgaria din 25 martie 1999, Rec., 1999-II p. 256, §52) Comisia observă că, de la începutul procesului recurentei, între 1993 și 1997, instanța de securitate a statului membru în cauză a inclus în compunerea sa un judecător militar și, prin urmare, consideră că litigiul este admisibil și necesită o examinare pe fond. (2) De asemenea, recurenta se plânge de faptul că autoritățile i-au încălcat libertatea de exprimare și că art. 10 din Convenție.
Guvernul menționează în primul rând dispozițiile interne care garantează dreptul la libertatea de exprimare. El subliniază apoi că pedeapsa aplicată recurentei era prevăzută de lege și că aceasta viza un scop legitim, și anume protecția ordinii publice, a securității naționale și a integrității teritoriale. În plus, menținea că aceasta era necesară într-o societate democratică, în măsura în care articolul a făcut apel la o luptă armată foarte explicită. Guvernul afirmă că ar trebui apreciate expresiile utilizate în articol, ținând cont de situația de combatere a terorismului, în care se afla țara în 1992, la momentul publicării articolului.
El consideră că, în cazul de față, instigarea deschisă și fără ambiguitate la violență și limonare, precum și scopul unic desemnat și calificat în mod expres drept război ar putea demonstra că nu este vorba nici de exprimarea unei ideologii, nici de un stil literal, ci de dorința de a provoca confruntarea violentă între așa-numitele clase sociale. Recurenta își reiterează argumentele invocate în fața instanțelor interne și subliniază, în special, că publicarea în litigiu nu a fost comunicată decât unui public foarte restrâns; de asemenea, aceasta informează că, în conformitate cu legislația internă, dacă nu ar plăti amenda care i-a fost impusă, ar fi obligată să execute o pedeapsă cu închisoarea.
Curtea se referă la principiile fundamentale care decurg din jurisprudența sa referitoare la art. 10, astfel cum le-a prezentat în special în Hotărârile Zana și Fressoz și Roire (Zana c. Turcia din 25 noiembrie 1997, Rec., 1997-VII, p. 2547-2548, § 51; Fressoz și Roire c. Franța din 21 ianuarie 1999, Rec., 1999-I, p. 63, punctul 45). Curtea remarcă faptul că articolul a vizat în principal să facă o distincție între două grupuri care pretind că nu fac serviciul militar în Kurdistan: primul ar fi format din pacifiști și al doilea dintre comuniști, printre care se numără și autorul. Potrivit termenilor articolului Ar fi o chemare abstractă la pace și dezarmare absolută, în timp ce apelul comuniștilor din Uniunea Europeană ar fi limitat la dezarmare, în scopul de a se opune razboiului murdar din Kurdistan.
Curtea consideră că nu ar fi abuziv să analizeze următoarele pasaje ale articolului ca o legătură logică (...) dacă nu dorește să - și trădeze misiunea istorică, proletariatul va arunca armele la gunoi numai după ce a dezarmat burghezia. (...) o clasă asuprită care nu încearcă să - și procure arme și să învețe să le folosească merită să fie ținută sclavă. (...) Războiul kurd este o luptă legitimă și dreaptă pentru eliberarea națională. O obiecție generală și abstractă față de război neglijează această particularitate fundamentală referitoare la războiul din Kurdistan (...) [proletarii] trebuie să vorbească astfel copiilor lor… :: Vei deveni adult, vei fi înarmat. Ia arma și învață bine arta de luptă.
Proletarii nu se bazează pe această artă pentru a trage în frații lor, și anume lucrătorii din alte țări, așa cum este cazul în războiul actual. Ei sunt inițiați să lupte împotriva burgheziei în țara lor, pentru a pune capăt asupririi, mizeriei și războiului Întradevăr, Curtea consideră că: citând pe de o parte o lucrare a lui Lenin referitoare la În contextul descris mai sus, se consideră că conținutul articolului era susceptibil de a favoriza violența în regiune (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Stankov și The United Macedonian Organization Ilinden) c. Bulgaria din 2 octombrie 2001, n 29225/95 și 2922/95, § 111, CEDO 2001-IX . De fapt, articolul afirmă clar că utilizarea forței armate este o măsură necesară și justificată în fața agresorului.
Este adevărat că reclamanta nu este implicată personal în opiniile exprimate în articolul respectiv, ea nu a furnizat autorului său un suport pentru a stimula violența. Într-adevăr, în calitate de proprietar al revistei, ea avea, în acest sens, puterea de a-i imprima o linie editorială. Prin urmare, ea împărtășea indirect obligațiile și responsabilitățile. Cu ocazia colectării și difuzării de informații de la public, editorii și jurnaliștii au un rol mai important într-o situație de conflict și tensiune (hotărârea Sürek c. Turcia (nr. 3) nr. 24735/94, § 41, 8 iulie 1999, nepublicată). Prin urmare, Curtea concluzionează că sancțiunea aplicată recurentei în calitatea sa de proprietar al revistei poate fi considerată în mod rezonabil ca fiind un răspuns la o nevoie socială impetuoasă, și că motivele prezentate de autorități pentru a justifica condamnarea la închisoare a revistei sunt relevante și suficiente.
Prin urmare, având în vedere marja de apreciere de care dispun autoritățile naționale în astfel de cazuri, Curtea consideră că ingerința în litigiu era proporțională cu obiectivele legitime urmărite. Prin urmare, acest aspect este în mod evident nefondat. În aceste circumstanțe, examinarea acestei chestiuni, așa cum a fost invocată, nu permite să se detecteze nici o aparență de încălcare a dreptului la libertatea de exprimare garantată prin art. 10 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, trebuie să declameze faptul că aceasta trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Vincent Berger Georg Resss Modululer Președinte [1] Această lege, adoptată în vederea represiunii actelor de terorism, se referă la o serie de fețe menționate în Codul penal pe care îl reprezintă actele de terorism sunt realizate în scopuri teroriste (articolele 3-4) și cărora li se aplică.
de la requête n° 41990/98 présentée par Hacer TEMİRKAN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 19 septembre 2002 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , M. K. Traja , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 5 mai 1998, Vu la décision partielle de la Cour du 16 janvier 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une ressortissante turque, née en 1968 et résidant à İstanbul. Elle est représentée devant la Cour par M e Ergin Cinmen, avocat au barreau d’İstanbul.
A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. La requérante est avocate et propriétaire de la revue Devrimci Proletarya (Le prolétariat révolutionnaire) publiée à Istanbul. Le 2 décembre 1992, un article intitulé « Appel à refuser d’aller au service militaire au Kurdistan - mais pas un appel général à refuser le service militaire- » et non signé fut publié à la page sept de ladite revue.
L’article traitait de « la différence fondamentale » entre le « mouvement d’objecteurs de conscience qui se répand[ait] dans les milieux libéraux et bourgeois » et « la perception communiste » du problème, en citant des passages du livre « Le socialisme et la guerre » de Lénine, tels que : « (...) dans le monde impérialiste et capitaliste, inciter le prolétariat à une opposition abstraite à la guerre ou à une demande abstraite de désarmement, revient à le mettre dans une impasse, en l’éloignant de la lutte des classes et de l’idée de la révolution. Le prolétariat est certes contre ‘ l’arme’ et ‘ la guerre’. Il vise non seulement supprimer toute forme d’inégalité et d’oppression entre les hommes, mais aussi jeter aux ordures toutes les armes.
Cependant, s’il ne veut pas trahir sa mission historique, le prolétariat jettera les armes aux ordures seulement après avoir désarmé la bourgeoisie. (...) une classe opprimée qui n’essaie pas de se procurer des armes et d’apprendre à les utiliser mérite d’être traitée d’esclave. » L’article soulignait : « (...) ce à quoi nous nous opposons, c’est la guerre menée au Kurdistan par la République de Turquie. Il s’agit là d’une guerre injuste et réactionnaire, qui vise à asservir une nation. Par contre, la guerre menée par la nation kurde est une lutte légitime et juste pour la libération nationale. Une objection générale et abstraite à la guerre néglige cette particularité fondamentale relative à la guerre menée au Kurdistan.
(...) Dans toute société divisée en classes, il est évident qu’on ne peut marcher avec des roses contre les oppresseurs armés jusqu’aux dents (...) C’est pourquoi [les prolétaires] doivent ainsi parler à leurs enfants : ‘Tu deviens adulte, on va t’armer. Prends l’arme et apprends bien l’art du combat. Les prolétaires ne s’initient pas à cet art pour tirer sur leurs frères, à savoir les travailleurs des autres pays, comme c’est le cas dans la guerre actuelle. Ils s’y initient pour lutter contre la bourgeoisie dans leur pays, pour mettre fin à l’oppression, à la misère et à la guerre’ (Lénine, ouvrage précité, p. 66). Suite à l’envenimement de la guerre au Kurdistan, on voit aujourd’hui, dans certains milieux libéraux bourgeois l’objection au service militaire se renforcer.
(...) Ces objections sont fondés sur une tendance sociale pacifiste. Cette tendance que nous ne pouvons partager, du fait qu’elle est absolument distincte de la nôtre du point de vue idéologique, a quand même un caractère évolutionniste dans les circonstances politiques concrètes. Il ne faut jamais oublier la distinction fondamentale et radicale entre ces appels à l’objection et celui des communistes (...) » Par un acte du 5 janvier 1993, le procureur de la République (« le procureur ») près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul (« cour de sûreté de l’Etat ») mit en accusation la requérante, en vertu de l’article 8 § 2 de la loi de 1991 relative à la lutte contre le terrorisme (« loi de 1991 »), pour diffusion de propagande contre l’intégrité de l’Etat, du fait d’être la propriétaire de la revue où l’article litigieux fut publié.
Devant la cour de sûreté de l’Etat, la requérante contesta les charges. Elle précisa notamment : « je ne partage pas l’idée exprimée dans l’article litigieux et je ne comprends pas pourquoi les gens sont poursuivis pour avoir exprimé leurs idées ». Par un arrêt du 27 janvier 1997, la cour de sûreté de l’Etat condamna la requérante à payer une amende lourde de 100 000 000 livres turques, conformément à l’article 8 § 2 de la loi de 1991, tel qu’amendé par la loi n° 4126 du 27 octobre 1995. Elle ordonna également la cessation de la parution de la revue Devrimci Proletarya pendant un mois.
La cour de sûreté de l’Etat motiva ainsi sa décision : « [dans l’article litigieux], la région de l’Anatolie du sud-est est nommé « le Kurdistan », les actions terroristes qui y sont perpétrées sont qualifiées de « lutte de la libération nationale ». Dans ledit article, afin d’affaiblir les forces armées turques et de saboter [leur] autorité et [leur] discipline, il est conseillé aux jeunes appelés de ne pas accomplir leur service militaire, de ne pas participer à la lutte menée au sud-est (...)». La cour refusa la demande de la requérante de surseoir à l’exécution de sa peine, au motif que, d’autres actions publiques contre la requérante étaient pendantes devant elle et pour le même délit. Le 4 mars 1997, la requérante se pourvut en cassation.
Dans les motifs de son pourvoi, elle affirma : « le fait de qualifier de délit l’expression d’une idée, en arguant que cette expression affaiblirait l’Etat, de condamner de surcroît à une peine aussi lourde, à cause d’un article paru dans une revue ayant un si petit tirage, est un jugement contraire au concept de l’Etat de Droit démocratique, ainsi qu’aux conventions internationales signées par la République de Turquie ». Le 4 novembre 1997, la Cour de cassation confirma l’arrêt du 27 janvier 1997. B. Le droit et la pratique internes pertinents La loi n° 3713 du 12 avril 1991 relative à la lutte contre le terrorisme [1] Les dispositions pertinentes de la loi de 1991 sont libellées en ces termes : Article 8 (avant modification par la loi n° 4126 du 27 octobre 1995) « La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat de la République de Turquie et à l’unité indivisible de la nation sont prohibées, quels que soient le procédé utilisé et le but poursuivi.
Quiconque se livre à pareille activité est condamné à une peine de deux à cinq ans d’emprisonnement et à une amende de cinquante à cent millions de livres turques. » Lorsque le délit de propagande visé au paragraphe ci-dessus est commis par la voie des périodiques visés à l’article 3 de la loi n° 5680 sur la presse, l’éditeur est également condamné à une amende égale à quatre-vingt-dix pour cent du montant des ventes moyennes du mois précédent si l’intervalle de parution du périodique est de moins d’un mois, ou des ventes moyennes du mois précédent du quotidien à plus fort tirage s’il s’agit d’imprimés n’ayant pas la qualité de périodique ou si le périodique vient d’être lancé 2 . Toutefois, l’amende ne peut être inférieure à cent millions de livres turques.
Le rédacteur en chef dudit périodique est condamné à la moitié de l’amende infligée à l’éditeur ainsi qu’à une peine de six mois à deux ans d’emprisonnement. » Article 8 (tel que modifié par la loi n° 4126 du 27 octobre 1995) « La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat de la République de Turquie ou à l’unité indivisible de la nation sont prohibées. Quiconque poursuit une telle activité est condamné à une peine d’un à trois ans d’emprisonnement et à une amende de cent à trois cents millions de livres turques. En cas de récidive, les peines infligées ne sont pas converties en amende.
Lorsque le délit de propagande visé au premier paragraphe est commis par la voie des périodiques visés à l’article 3 de la loi n° 5680 sur la presse, l’éditeur est également condamné à une amende égale à quatre-vingt-dix pour cent du montant des ventes moyennes du mois précédent si l’intervalle de parution du périodique est de moins d’un mois. Toutefois, l’amende ne peut être inférieure à cent millions de livres turques. Le rédacteur en chef dudit périodique est condamné à la moitié de l’amende infligée à l’éditeur ainsi qu’à une peine de six mois à deux ans d’emprisonnement.
Lorsque le délit de propagande visé au premier paragraphe est commis par la voie d’imprimés ou par des moyens de communication de masse autres que les périodiques mentionnés au second paragraphe, les auteurs responsables et les propriétaires des moyens de communication de masse sont condamnés à une peine de six mois à deux ans d’emprisonnement ainsi qu’à une amende de cent à trois cents millions de livres turques (...). (...) » GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante dénonce en premier lieu une violation de son droit à un procès équitable et soutient en particulier que la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul qui l’a jugée ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial au sens de cette disposition, dès lors que l’un des trois juges qui y siégeaient était un officier de l’armée.
Elle se plaint également de ce que sa condamnation par la cour de sûreté de l’Etat constituerait une atteinte à sa liberté d’expression et invoque l’article 10 de la Convention. EN DROIT 1. La requérante allègue en premier lieu que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugée ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, dès lors que l’un des trois juges qui y siégeaient était un officier de l’armée.
Le Gouvernement précise que l’indépendance et l’impartialité sont garanties pour tous les tribunaux, y compris pour les cours de sûreté de l’Etat, par les dispositions de la Constitution et notamment par son article 138 qui prévoit que « les juges sont indépendants dans l’exercice de leurs fonctions conformément à la garantie dont ils jouissent et au principe de l’indépendance des tribunaux ». Le Gouvernement rappelle par ailleurs l’amendement constitutionnel et législatif modifiant la composition des cours de sûreté de l’Etat. En effet, selon la loi n° 4390, les fonctions des magistrats et procureurs militaires qui siègent au sein des cours de sûreté de l’Etat prennent fin le 22 juin 1999, jour de la publication de la loi.
Selon le Gouvernement, la requérante ne disposerait plus d’intérêt juridique s’agissant du grief sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, qui serait dès lors manifestement mal fondé. La Cour prend note des informations transmises par le Gouvernement : des amendements législatifs visant à aligner sur la Convention la loi sur la constitution et le fonctionnement des cours de sûreté de l’Etat ont été effectués. Toutefois, elle a pour tâche d’apprécier les circonstances propres à l’espèce (arrêt Nikolova c. Bulgarie du 25 mars 1999, Recueil 1999-II , p. 256, §52) . Elle observe que du début à la fin du procès de la requérante, entre 1993 et 1997, la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul comprenait dans sa composition un juge militaire.
Elle considère dès lors que le grief est recevable et nécessite un examen au fond. 2. La requérante se plaint également de ce que les autorités ont porté atteinte à sa liberté d’expression et invoque l’article 10 de la Convention. Le Gouvernement fait en premier lieu état des dispositions internes qui garantissent le droit à la liberté d’expression. Il souligne ensuite que la peine infligée à la requérante était prévue par la loi et qu’elle visait un but légitime, à savoir la protection de l’ordre public, de la sécurité nationale et de l’intégrité territoriale. Il maintient en outre qu’elle était nécessaire dans une société démocratique, dans la mesure où l’article litigieux faisait appel à une lutte armée de façon très explicite.
Le Gouvernement fait valoir qu’il faudrait apprécier les expressions employées dans l’article en tenant compte de la situation de lutte contre le terrorisme, dans laquelle se trouvait le pays en 1992, à l’époque de la publication de l’article. Il considère que, dans le cas d’espèce, l’incitation ouverte et sans ambiguïté à la violence et à la haine ainsi que le but unique désigné et expressément qualifié de « guerre » démontreraient qu’il ne s’agissait ni de l’expression d’une idéologie, ni d’un style littéraire, mais de la volonté de provoquer la confrontation violente entre les prétendues classes sociales. La requérante réitère ses arguments soulevés devant les juridictions internes et souligne en particulier que la publication litigieuse n’avait été communiquée qu’à un public très restreint.
Elle informe par ailleurs que, selon la législation interne, si elle ne payait pas l’amende qui lui a été infligée, elle serait contrainte de purger une peine de prison. La Cour se réfère aux principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l’article 10, tels qu’elle les a exposés notamment dans les arrêts Zana et Fressoz et Roire (Zana c. Turquie du 25 novembre 1997, Recueil 1997-VII, pp. 2547-2548, § 51 ; Fressoz et Roire c. France du 21 janvier 1999, Recueil 1999-I, p. 63, § 45). La Cour observe que l’article litigieux visait principalement à faire une distinction entre deux groupes qui disent « non à faire le service militaire au Kurdistan » : le premier serait formé de pacifistes et le deuxième de communistes, parmi lesquels se range l’auteur.
Selon les termes de l’article litigieux, l’appel du premier groupe, « pacifistes bourgeois », serait un appel abstrait à la paix et au désarmement absolu, alors que l’appel des « communistes » serait limité à un désarmement dans le but de s’opposer à la « sale guerre menée au Kurdistan ». La Cour estime qu’il ne serait pas abusif d’analyser les passages suivants de l’article comme un enchaînement logique : « (...) s’il ne veut pas trahir sa mission historique, le prolétariat jettera les armes aux ordures seulement après avoir désarmé la bourgeoisie. (...) une classe opprimée qui n’essaie pas de se procurer des armes et d’apprendre à les utiliser mérite d’être traitée d’esclave. (...) (...) la guerre menée par la nation kurde est une lutte légitime et juste, pour la libération nationale.
Une objection générale et abstraite à la guerre néglige cette particularité fondamentale relative à la guerre menée au Kurdistan. (...) [les prolétaires] doivent ainsi parler à leurs enfants : ‘Tu deviens adulte, on va t’armer. Prends l’arme et apprends bien l’art du combat. Les prolétaires ne s’initient pas à cet art pour tirer sur leurs frères, à savoir les travailleurs des autres pays, comme c’est le cas dans la guerre actuelle. Ils s’y initient pour lutter contre la bourgeoisie dans leur pays, pour mettre fin à l’oppression, à la misère et à la guerre’(...) » En effet, la Cour considère qu’en citant d’une part un ouvrage de Lénine portant sur « la lutte des classes » et en établissant d’autre part un parallèle entre la lutte en question et le conflit armé au sud-est de la Turquie, l’article finit par prêcher pour la lutte armée.
Dans le contexte décrit ci-dessus, force est de considérer que la teneur de l’article était susceptible de favoriser la violence dans la région (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Stankov et the United Macedonian Organisation Ilinden c. Bulgarie du 2 octobre 2001, n os 29225/95 et 29221/95, § 111, CEDH 2001-IX ). De fait, l’article dit clairement que le recours à la force armée est une mesure nécessaire et justifiée face à l’agresseur. S’il est vrai que la requérante ne s’est pas personnellement associée aux opinions exprimées dans l’article, elle n’en a pas moins fourni à son auteur un support pour attiser la violence. En effet, en tant que propriétaire de la revue, elle avait à ce titre le pouvoir de lui imprimer une ligne éditoriale.
Elle partageait donc indirectement les « devoirs et responsabilités » qu’assument les rédacteurs et journalistes lors de la collecte et de la diffusion d’informations auprès du public, rôle qui revêt une importance accrue en situation de conflit et de tension (arrêt Sürek c. Turquie (n° 3) n° 24735/94, § 41, 8 juillet 1999, non publié). C’est pourquoi la Cour conclut que la sanction infligée à la requérante en sa qualité de propriétaire de la revue peut raisonnablement être considérée comme répondant à un « besoin social impérieux », et que les motifs avancés par les autorités pour justifier la condamnation de l’intéressée sont « pertinents et suffisants ». Partant, et eu égard à la marge d’appréciation dont jouissent les autorités nationales en pareil cas, la Cour considère que l’ingérence litigieuse était proportionnée aux buts légitimes poursuivis.
Dès lors, ce grief est manifestement mal fondé. Dans ces circonstances, l’examen de ce grief, tel qu’il a été soulevé, ne permet de déceler aucune apparence de violation du droit à la liberté d’expression garanti par l’article 10 de la Convention. Il ressort que le grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare le grief sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention recevable, tous moyens de fond réservés ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président [1] Cette loi, promulguée en vue de la répression des actes de terrorisme, se réfère à une série d’infractions visées au code pénal qu’elle qualifie d’actes « de terrorisme » ou d’actes « perpétrés à des fins terroristes » (articles 3-4) et auxquelles elle s’applique.