SALOMON contre la FRANCE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 65109/01 prezentate de Gilbert SOLOMON împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 24 septembrie 2002 într-o cameră compusă din A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Jungwiert Butkevych Thomassen, judecători M. T.L. Early grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 26 decembrie 2000, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie, reclamantul, dl Gilbert Solomon, este un cetățean francez, născut în 1929 și rezident la Paris. El este reprezentat în fața Curții de către dl Philippe Nataf, avocat la Paris. 1. Prima procedură privind veniturile reclamantului din 1980 până în 1983 Pe parcursul anului 1984, reclamantul a făcut obiectul unei verificări aprofundate a situației sale fiscale în anii 1980- 1983. La sfârșitul operațiunilor de control, la 31 decembrie 1988 (anul 1980) și 31 decembrie 1989 (anii 1981- 1983), cu o creștere de rea credință de 30 %, dobânzi de întârziere și o sumă de 25 % din o plusvaloare imobiliară realizată în 1980. La 28 februarie 1990, reclamantul a prezentat două plângeri către administrația fiscală, solicitând eliminarea sumelor suplimentare puse în sarcina sa. Cererile sale au fost respinse prin decizia din 16 august 1990. La 22 octombrie 1990, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Paris cu privire la acest litigiu și a fost desființat prin hotărârea din 4 iulie 1995. Reclamantul a făcut apel la această hotărâre la Curtea Administrativă din Paris la data de 21 noiembrie 1995. La 2 ianuarie 1996, administrația fiscală și-a depus memoriul în apărare la 18 iulie 1996. Prin Hotărârea din 12 mai 1998, Curtea Administrativă de Apel a confirmat hotărârea pronunțată. La 10 iulie 1998, reclamantul a luat măsuri pentru a se pronunța în fața Consiliului de Primă Instanță. Prin avizul din 10 iulie 2000, administrația fiscală a dispus o reducere parțială a impozitului și a penalităților datorate de reclamant pentru anii 1981, 1982 și 1983, pentru o sumă totală de 3 068 124 Prin Hotărârea din 29 iunie 2001, Consiliul depe ă l a constatat că, în limita valorii acestui deznodământ și a penalităților aferente, nu era necesar să se ia o decizie cu privire la concluziile recursului. El a respins cererea pentru surplus. 2. A doua procedură privind veniturile reclamantului în 1984 În ceea ce privește impozitul pe venit pe anul 1984, reclamantul a solicitat, prin plângerea din 22 mai 1986, rectificarea declarațiilor sale și a solicitat o reducere totală a impozitului pus în recuperare la 8 iulie 1985. În absența unei decizii a administrației fiscale, acesta sesizează instanța administrativă din Paris la 19 decembrie 1991 și a fost decăzut prin hotărârea din 14 martie 1995, confirmată de Curtea Administrativă din Paris la 1 iulie 1999; recursul său a fost respins de Consiliu prin hotărârea din 28 iulie 2000 GRIEF. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de durata celor două proceduri. ÎN drepturi și obligații cu caracter civil, la procedura cu caracter fiscal, chiar dacă măsurile fiscale în cauză au avut consecințe asupra drepturilor patrimoniale. Cu toate acestea, ea reamintește, de asemenea, că, în sistemul francez, suprataxa în caz de absență a bunei credințe în ceea ce privește acuzația, în ceea ce privește un caracter penal În sensul art. 6 alin. (1), care găsește, prin urmare, să se aplice (hotărârea Bendenoun c. Franța din 24 februarie 1994, seria A nr. 284, p. 20-21, § 46-47). În speță, Curtea arată că prima procedură se referă la impuneri suplimentare puse în sarcina reclamantului în temeiul veniturilor sale din 1980 până în 1983, aceste impuneri fiind însoțite de penalități cu rea credință. Prin urmare, această procedură intră în domeniul de aplicare al articolului 6 din convenție. Curtea constată, pe de altă parte, că a doua procedură se referă la o contestare cu privire la cuantumul impozitului pe care l-a impus reclamantului pentru veniturile sale pentru 1984, în la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3 și trebuie să fie respins în temeiul articolului B. Grief întemeiat pe durata primei proceduri Curtea constată că procedura a început cu o plângere din 28 februarie 1990 și s-a încheiat la 29 iunie 2001 printr-o hotărâre a Consiliului depee. Prin urmare, a durat un pic mai mult de unsprezece ani și patru luni pentru trei instane. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât pentru observații scrise, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână în cazul în care cererea de prelungire a termenului de depunere a cererii nu a fost acceptată. T.L. Early A.B. Baka modulier adjunct președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 65109/01

présentée par Gilbert SALOMON

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 24 septembre 2002 en une chambre composée de

M.

A.B.

Baka

,

président

,

M.

J.-P.

Costa

,

M.

Gaukur

Jörundsson

,

M.

L.

Loucaides

,

M.

K.

Jungwiert

,

M.

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen,

juges

,

et

de

M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 26 décembre 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Gilbert Salomon, est un ressortissant français, né en 1929 et résidant à Paris. Il est représenté devant la Cour par M

e

Philippe

Nataf, avocat à Paris.

Au cours de l’année 1984, le requérant fit l’objet d’une vérification approfondie de sa situation fiscale portant sur les années 1980 à 1983. A l’issue des opérations de contrôle, des cotisations supplémentaires furent mises en recouvrement les 31 décembre 1988 (année 1980) et 31

décembre

1989 (années 1981 à 1983), assorties d’une majoration de mauvaise foi de 30

%, d’intérêts de retard et d’une majoration de 25

% sur une plus-value immobilière réalisée en 1980.

Le 28 février 1990, le requérant présenta deux réclamations à l’administration fiscale, sollicitant le dégrèvement des impositions supplémentaires mises à sa charge. Ses demandes furent rejetées par décision du 16 août 1990.

Le 22 octobre 1990, le requérant saisit le tribunal administratif de Paris de ce litige. Il fut débouté par jugement du 4 juillet 1995.

Le requérant fit appel de ce jugement en date du 21 novembre 1995 devant la cour administrative d’appel de Paris. Il déposa un mémoire ampliatif le 2

janvier

1996 et l’administration fiscale déposa son mémoire en défense le 18 juillet 1996.

Par arrêt du 12 mai 1998, la cour administrative d’appel confirma le jugement entrepris.

Le 10 juillet 1998, le requérant se pourvut en cassation devant le Conseil d’Etat.

Par avis du 10 juillet 2000, l’administration fiscale ordonna un dégrèvement partiel de l’impôt et des pénalités dus par le requérant pour les années 1981, 1982 et 1983, pour un montant total de 3

068

124

F.

Par arrêt du 29 juin 2001, le Conseil d’Etat constata qu’à concurrence du montant de ce dégrèvement et des pénalités y afférentes, il n’y avait pas lieu de statuer sur les conclusions du pourvoi. Il rejeta la requête pour le surplus.

S’agissant de l’impôt sur le revenu de l’année 1984, le requérant demanda, par réclamation du 22 mai 1986, la rectification de ses déclarations et sollicita un dégrèvement total sur l’imposition mise en recouvrement le 8 juillet 1985.

En l’absence de décision de l’administration fiscale, il saisit le tribunal administratif de Paris le 19 décembre 1991 et fut débouté par jugement du 14 mars 1995, confirmé par la cour administrative d’appel de Paris le 1er

juillet 1999. Son pourvoi subséquent fut rejeté par le Conseil d’Etat par arrêt du 28 juillet 2000.

GRIEF

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la durée des deux procédures.

EN DROIT

Le requérant se plaint de la durée de deux procédures fiscales et invoque l’article 6

§

1 de la Convention.

A. Applicabilité de l’article 6 aux procédures en cause

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle l’article

6 §

1 n’est pas applicable, en principe, au titre de la notion «

droits et obligations de caractère civil

», à la procédure de caractère fiscal, même si les mesures fiscales en cause ont entraîné des répercussions sur les droits patrimoniaux.

Toutefois, elle rappelle également que, dans le système français, les majorations d’impôt en cas d’absence de bonne foi confèrent à l’«

accusation

» litigieuse un «

caractère pénal

» au sens de l’article 6 § 1, lequel trouve donc à s’appliquer (arrêt Bendenoun c. France du 24

février

1994, série A n° 284, p. 20-21, §§ 46-47).

En l’espèce, la Cour relève que la première procédure porte sur des impositions complémentaires mises à la charge du requérant au titre de ses revenus de 1980 à 1983, ces impositions étant assorties de pénalités de mauvaise foi. Cette procédure entre donc dans le champ d’application de l’article 6 de la Convention.

La Cour constate, en revanche, que la seconde procédure concerne une contestation sur le montant de l’impôt réclamé au requérant au titre de ses revenus pour 1984, en l’absence de toute pénalité.

Il s’ensuit que le grief du requérant tiré de la durée de cette seconde procédure est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35

§

3 et doit être rejeté en application de l’article

35

§

4.

B. Grief tiré de la durée de la première procédure

La Cour constate que la procédure a débuté par une réclamation datée du 28 février 1990, et a pris fin le 29 juin 2001, par un arrêt du Conseil d’Etat. Elle a donc duré d’un peu plus de onze ans et quatre mois pour trois instances.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur pour observations écrites, en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de la durée de la première procédure

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

T.L.

Early

A.B.

Baka

Greffier adjoint

Président