ANDREWS v. THE UNITED KINGDOM
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
ANDREWS v. THE UNITED KINGDOM (CtEDO, 2002)
Reclamantul, dl Thomas Charles Andrews, este un național britanic, născut în 1936 și locuiește în Londra, Anglia. El este reprezentat în fața Curții de către dl Geoffrey Goldkorn, un avocat practicant la Londra cu Goldkorn & Mathias, Sollicitori. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dna R. Mandal, Oficiul de Externe și Commonwealth, Londra. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 martie 1994, H.M. Vamă & Accise („C&E”) a arestat reclamantul și fiul său D, au căutat casa reclamantului și au confiscat 42.305 GBP. Reclamantul a fost acuzat de o infracțiune care s-a comportat astfel încât comportamentul său trebuie să fi implicat comisia unei sau mai multe infracțiuni de TVA în legătură cu afacerile J&A Transport Ltd, o companie din care a fost director și secretar. D a fost, de asemenea, acuzat de infracțiuni similare în ceea ce privește aceeași companie, precum și alte două societăți, Avonmarsh Ltd și A.J. Kingsland & Sons Ltd. În ceea ce privește J&A Transport Ltd, reclamantul a fost înregistrat ca proprietar al unei dintre cele două acțiuni emise, sora sa (soția D) fiind proprietarul înregistrat al acțiunii rămase. Potrivit Guvernului, reclamantul a reprezentat societatea în toate legăturile cu C&E în ceea ce privește chestiunile legate de TVA. J&A Transport Ltd a preluat activitatea Avonmarsh Ltd. D a fost declarat faliment în septembrie 1991. La 27 mai 1994, reclamantul și D au fost încă acuzați în continuare de, printre altele, nefuncționarea corectă a sistemului fiscal PAYE (Pay as You Earn). La 7 iulie 1994, în ceea ce privește aplicarea ex parte a C&E în temeiul articolelor 77 și 78 din Legea privind justiția penală din 1988 („CJA”), dl judecător Schiemann, în Divizia de Bench a regina, a pronunțat un ordin împotriva reclamantului („Ordinea de retragere”) în temeiul CJA. Efectul general al Ordinului de retragere a fost de a împiedica reclamantul să se descarce de activele sale astfel cum sunt identificate în Ordine. În plus, casa reclamantului a fost supusă unei taxe pentru a se asigura plăți la Crown a unei sume egale cu valoarea proprietății. Prin o nouă comandă în temeiul CJA, dl judecător Schiemann a desemnat un receitor și un manager al proprietății efective ale reclamantului. În temeiul acestui ordin, receptorul a primit puterea de a plăti toate taxele, comisioanele și alte costuri din venitul vânzării sau realizarea activelor supuse ordinului și a fost autorizată remunerarea într-o cantitate care să fie convenită de C&E sau, în lipsa acordului, să fie determinată de instanță. Proprietățile enumerate în programul pentru ordinul de primire au inclus nu numai suma de 42.305 GBP deținută din domiciliul reclamantului, ci și conturile bancare ale reclamantului și ale J&A Transport Ltd și vehiculele utilizate de această ultimă societate. Ordine similare au fost, de asemenea, făcute în aceeași zi de dl judecător Schiemann împotriva D. Pentru a respecta Ordinul de Retragere, reclamantul a jurat o declarație la 20 iulie 1994 în care și-a identificat activele. Acesta a declarat, printre altele, că activele sale au inclus o cotă de 50% în J&A Transport Ltd și că, prin urmare, a avut „un dobânzi în toate activele și datoriile J&A Transport Ltd ...”. De asemenea, el a specificat că avea un dobânzi în bani într-un cont bancar al J&A Transport Ltd și că îi era datorat dividende de 36.000 GBP de către societate. Reclamantul a declarat, de asemenea, în declarația că unele dintre banii confiscați din casa sa (GBP 42.305) erau în parte al lui și în parte al soției sale sau aparțineau altor membri ai familiei sale. C&E a fost autorizat să plătească Receptorului suma de 42.305 GBP pe care a luat-o de la domiciliul reclamantului. În conformitate cu termenele Ordinei de retragere, Receptorul a luat posesia acestui sumă. C&E nu a fost obligată să acorde nicio încrucișare în daune în ceea ce privește oricare dintre ordinele obținute de dl judecător Schiemann. Ordinea de retragere a fost variată prin consimțământ la 3 august 1994, 20 septembrie 1994, 13 octombrie 1994 și 10 aprilie 1995 pentru a permite sumele să fie plătite foștii avocati solicitanți pentru costurile juridice în legătură cu apărarea sa în cadrul procedurii penale în curs. În total, suma totală de 32 924 GBP a fost eliberată de către Receptorul la reclamanții pentru aceste scopuri, lăsând un sold de 10 011 GBP în mâinile Receptorului. Înainte de procesul reclamantului, Receptorul a utilizat acest sold în plata costurilor și remunerației sale. Majoritatea costurilor au fost atribuite monitorizării J&A Transport Ltd, inclusiv conturile sale bancare „și discutând cu reclamantul diverse vânzări și achiziții de vehicule pentru a menține calitatea flotei.” D a susținut în procesul său că reclamantul nu a jucat niciun rol activ în cadrul J&A Transport Ltd și că a cerut reclamantului să fie directorul și secretarul societății din cauza falimentului său [D] iminent. El a afirmat că reclamantul a semnat doar documente ca director al societății la cererea sa, inclusiv cecurile goale. La 11 decembrie 1995, D a fost condamnat pentru înșelarea veniturilor publice prin faptul că nu a declarat contribuțiile impozitului pe venituri și Asigurării Naționale pe valoarea totală a plăților salariale efectuate angajaților J&A Transport Ltd. La 12 decembrie 1995 D a fost condamnat pentru evaziunea frauduloasă a TVA în ceea ce privește afacerile J&A Transport Ltd. La 11 decembrie 1995, reclamantul a fost achitat de toate acuzațiile împotriva lui. Reclamantul a primit costurile sale din fonduri centrale. Cu toate acestea, acestea nu au inclus costurile suportate de, sau remunerarea, Receptorul. Potrivit reclamantului, judecătorul judecător a constatat că D a fost proprietarul benefic al J&A Transport Ltd și că reclamantul nu a avut niciun interes în activele sale. În plus, nu a fost în niciun moment afirmat de procedură în timpul procesului că 42.305 GBP sau orice parte a acestuia a aparținut D. În proceduri separate, a fost făcută o decizie de confiscare și compensare împotriva D în temeiul CJA. La 9 ianuarie 1996, reclamantul a solicitat Curtea Înaltă pentru descărcarea ordonanțelor împotriva sa. Într-o declarație jurată la 8 ianuarie 1996, reclamantul a indicat că dorește ca recepția să fie externată pentru a permite J&A să continue tranzacția. La 19 ianuarie 1996, Ordinele privind retragerea și primirea au fost eliberate prin ordinul dlui Justiție Keene cu libertatea reclamantului de a solicita costurile sale. Casa reclamantului a fost eliberată din ordinul de tarifare, iar reclamantul și sora sa au fost autorizate să trateze în proprietăți legate de J&A Transport Ltd pentru a-i permite să continue tranzacționarea. Conducerea afacerii societății a rămas sub supravegherea Receptorului. Restul GBP 10.011 nu a fost returnat reclamantului după descărcarea ordinului de retragere. Prin scrisoarea la Receptorul din 18 februarie 1997 avocatii reclamanților au solicitat rambursarea soldului 42.305 GBP după deducerea sumelor deja eliberate pentru acoperirea costurilor sale juridice. Cu toate acestea, prin scrisoarea din 3 martie 1997, receitorul a declarat că nu au rămas fonduri care să fie returnate deoarece toate soldurile au fost utilizate pentru a defrauda „costele principale ale recepției”. De la declarația declarativă a Receitorului jurat la 1 august 1996, se pare că Receptorul a utilizat soldul fondurilor reclamantului înainte de achitarea sa, în mare parte în scopul monitorizării activității J&A Transport Ltd (a se vedea mai sus). La 19 ianuarie 1996 (data descărcării ordinului de retragere) Receptorul a deținut un sold de 11.428.32 GBP care rezultă din vânzarea anumitor vehicule ale J&A Transport Ltd, pe care fondurile „au fost utilizate pentru a rezolva costurile generate în urma achitării reclamantului.” La 5 iunie 1997, reclamantul a solicitat o ordonanță ca C&E să-și plătească costurile decurgând din procedura civilă în care ordinul de retragere a fost efectuat, inclusiv costurile, cheltuielile și remunerațiile receptorului. La 3 octombrie 1997, cererea reclamantului a fost auzită de dl Justiție Owen, care a fost clarificată că cererea se limitează la solicitarea unui ordin de plată a soldului de 10 011 GBP. Dl Justiție Owen a respins cererea reclamantului și a refuzat concediul de recurs. În ceea ce privește pretinderea reclamantului de a fi rambursată suma de 10 011 GBP, dl Justiție Owen a declarat: „Acum reclamantul spune: „Este nedrept să nu am banii ăia.” Putem vedea bine punctul de vedere al său. Rezultatul este nedrept. Totuși, noi trăim într-o societate în care, uneori, voia și trebuie să apară nedreptate. A fost necesar să numesc Receptorul să acționeze așa cum a fost cazul. Nu a existat nici o modalitate la momentul respectiv de a separa 42.305 GBP de celelalte active.” Dl Justiție Owen a remarcat mai departe: „În hotărârea mea, nu ar fi deloc potrivit să ordone [C&E] să răsplătească 10 000 de lire sterline în ceea ce privește care, după cum am explicat deja, reclamantul poate considera că a fost făcut din greu. Explicația socială pentru acest lucru este, ca urmare a comportamentului criminal al fiului său, ordinea a trebuit să fie făcută și dacă a pierdut banii, așa cum a făcut el, atunci el ar trebui să-l pună jos la comportamentul criminal al fiului său. Nu a existat nimic necorespunzător în acțiunea [C&E] sau în ordinea făcută de instanță.” Dl Justiție Owen a considerat în continuare că neglijența nu ar putea fi imputată receitorului, cum ar fi să introducă în joc art. 88 din CJA; nici C&E nu ar fi fost vinovat de orice neîndeplinire gravă în cadrul anchetei sau în judecată a infracțiunilor în cauză care ar fi putut permite reclamantului să invoce dispozițiile de compensare de la art. 89 din CJA. La 23 aprilie 1998, autoritatea de a face apel împotriva deciziei dlui Justiție Owen a fost acordată de Lordul Justiției Auld și Buxton. Lăsarea a fost limitată la întrebarea dacă reclamantul ar putea recupera suma de 10 011 GBP prin ordinul că C&E își plătește costurile procedurii civile, inclusiv costurile, cheltuielile și remunerația Receptorului. La 13 ianuarie 1999, recursul reclamantului a fost ascultat de Curtea de Apel (Lord Justices Hirst, Aldous și Ward). Lord Justice Ward a rezumat chestiunea în fața instanței după cum urmează: „... în cazul în care un receptor este numit în temeiul [Legii privind justiția penală 1988] pentru a primi și gestiona proprietatea unui inculpat și a suporta costuri și cheltuieli în acest sens, care suportă aceste costuri și cheltuieli în cazul în care inculpatul este ulterior achitat de Curtea și a acordat costurile sale de apărare din fonduri publice?” Lord Justice Ward a rezumat legea referitoare la plata costurilor receptorilor, după cum urmează: „Directiva obișnuită este că receptorii nu ar trebui să își accepte numirea, cu excepția cazului în care se constată că activele creatoare vor fi suficiente pentru a-și îndeplini cererile pentru costuri și pentru remunerare sau că ar fi altfel indemnizate, prin contract sau prin ordin al instanței, de partea responsabilă pentru numirea lor. În acest caz a existat un acord între receptorul și [C&E] privind faptul că [C&E] ar indemniza receptorul dacă ea nu ar putea aduce active suficiente pentru a-și suporta costurile, ceea ce nu a făcut decât să reproducă poziția statutară ...” Curtea de Apel a considerat că remunerarea receptorului nu este costuri legate de procedura de primire. În opinia instanței, taxele suportate de Receptorul pentru supravegherea funcționării societății în timpul perioadei relevante au fost cheltuielile de primire și, prin urmare, nu au fost recuperabile de către solicitant, chiar dacă în cele din urmă a avut succes în cadrul procedurii de primire. Lordul Justiție Ward, deși simpatizat cu situația reclamantului, a declarat: „Poziția adevărată, după cum mi se pare acum, este că ancheta privind dacă sau nu a suferit pierdere din cauza recepției este o anchetă care ar trebui să fie efectuată și, de obicei, ar trebui să se decidă dacă daunele ar trebui acordate sau nu împotriva reclamantului pentru încălcarea întreprinderilor obișnuite în ceea ce privește daunele unui reclamant ar fi, în mod normal, necesar să se acorde. O astfel de investigație ar permite să se facă dreptate. În acest caz, nu a fost acordată nicio întreprindere și nu este în mod normal.” Lord Justiție Ward a observat atunci că art. 89 din CJA nu a furnizat decât reclamantului posibilitatea de a obține compensații de la C&E cu privire la dovada că această autoritate a fost vinovat de neîndeplinire gravă în cadrul anchetei și urmăririi în judecată a infracțiunilor în care reclamantul a fost acuzat. În cuvintele Lord Justice Ward, secțiunea 89 „simply nu oferă un remediu adecvat.” Cu reluare el a concluzionat că: „... chiar dacă cheltuielile de primire sunt în cadrul definiției costurilor, acestea nu sunt costuri de și aferente procedurii.” Lord Justiție Aldous a remarcat că: „... cu privire la fapte ... [aplicantul] poate părea că a fost tratat în mod nedrept prin concluzia pe care am ajuns-o, deoarece 10.000 de lire GBP au fost utilizate ca cheltuială pentru recepționarea și, prin urmare, nu pot fi recuperate. Că, în opinia mea, este rezultatul tipului de proceduri și condițiile de recuperare prevăzute în Act. Parlamentul din secțiunea 88 din lege a limitat în mod specific dreptul de a recupera de la un receptor la cazurile în care este stabilită neglijența, fiind acceptat în sensul acestor proceduri că nu a existat neglijență. Aș adăuga că, în hotărârea mea [consilier pentru C&E] a avut dreptate în afirmația sa că acest lucru era într-adevăr o cerere de compensare îmbrăcată ca cerere de atribuire a costurilor, și, prin urmare, este cel mai semnificativ că, prin secțiunea 89, Parlamentul a stabilit un cod reglementat cu atenție pentru o astfel de reclamație. În consecință, în hotărârea mea, art. 89 este calea potrivită pentru o astfel de cerere de compensare, cu condiția, desigur, că reclamantul poate să se aducă în cerințele destul de stricte ale acestei secțiuni.” În hotărârea sa din 25 februarie 1999, Curtea de Apel a respins recursul. Reclamantul nu a solicitat permisiunea de a face apel la Camera Lordilor, având în vedere că acest mod de acțiune nu a oferit perspective de succes. (1) Tribunalul Înalt poate prin ordonanță (denumit în prezenta parte a prezentei Acte ca „Ordine de restricție”) interzice orice persoană să se ocupe de orice proprietate realistă, sub rezerva unor condiții și excepții astfel cum se poate specifica în ordine. (2) Fără a aduce atingere generalității subsecțiunii (1) de mai sus, o procedură de reținere poate prevedea o astfel de dispoziție pe care judecătorul consideră adecvată pentru cheltuielile de viață și cheltuielile juridice. (3) O ordine de reținere se poate aplica – (a) la toate proprietățile realizabile deținute de o persoană specifică, indiferent dacă proprietatea este descrisă în ordine sau nu; și (b) la proprietatea realizabilă deținută de o persoană specifică, fiind proprietate transferată lui după efectuarea ordinului. (4) Prezenta secțiune nu are efect în ceea ce privește orice proprietate pentru moment supusă unei sarcini în conformitate cu secțiunea 78 de mai jos: (5) O ordine de reținere – (a) poate fi făcută numai la cererea procurorului; (b) poate fi făcută într-o cerere ex parte către un judecător în camere; și (c) trebuie să se prevadă notificarea persoanelor afectate de ordonanță. (6) O ordine de reținere – (a) poate fi descărcată sau variată în raport cu orice proprietate; și [(b) poate fi descărcată la încheierea procedurii sau cererii în cauză.] (7) O cerere de descărcare sau de modificare a unui ordin de reținere poate fi formulată de orice persoană afectată de aceasta. (8) În cazul în care Curtea Înaltă a pronunțat o procedură de reținere, instanța poate în orice moment să numească un receptor – (a) pentru a lua posesia oricărui bun realist, și (b) în conformitate cu direcțiile instanței, pentru a gestiona sau să trateze în alt mod cu orice bun în ceea ce privește care este numit, sub rezerva excepțiilor și condițiilor prevăzute de instanță; și poate solicita orice persoană care are posesie de bunuri în ceea ce privește care un receptor este desemnat în temeiul prezentei secțiuni să dea posesia acestuia receptor. (...)” „(1) Curtea Înaltă poate pronunța o pronunțare privind proprietatea realizabilă pentru asigurarea plății către Coroana – (a) în cazul în care nu a fost făcută o pronunțare de confiscare, de o sumă egală cu valoarea din când în când a bunului perceput; și (b) în orice alt caz, de o sumă care nu depășește suma plătibilă în temeiul ordinului de confiscare. (2) În sensul prezentei părți a prezentei Acte, o comandă de tarifare este o comandă făcută în temeiul prezentei secțiuni care impune orice proprietate realistă, astfel cum poate fi specificată în ordinul de asigurare a plăților pentru coroana. (3) Un ordin de tarifare – (a) poate fi făcut numai la cererea procurorului; (b) poate fi făcută la o cerere ex parte către un judecător în camere; (c) poate prevedea notificarea persoanelor afectate de ordonanță; (d) poate fi făcută sub rezerva unor condiții cum consideră instanța și, fără a aduce atingere generalității prezentului alineat, condițiile pe care le consideră adecvate în ceea ce privește momentul în care taxa va deveni eficace. (...) (8) O cerere de descărcare sau de modificare a unei ordine de tarifare poate fi formulată de oricare persoană afectată de aceasta.” (1) În cazul în care un receptor desemnat în temeiul prezentei părți a prezentei acte sau în conformitate cu o porțiune de tarifare ia orice acțiune– (a) în ceea ce privește bunurile care nu sunt proprietăți realisbile, fiind acțiuni pe care le-ar avea dreptul să le ia dacă ar fi astfel de proprietăți; (b) să creadă, și având motive rezonabile de a crede, că are dreptul de a lua această acțiune în legătură cu acest bun, nu este responsabil de o persoană în ceea ce privește orice pierdere sau daune rezultate din acțiune sale, cu excepția cazului în care pierderea sau prejudiciul este cauzat de neglijența sa. (2) Orice sumă datorată în ceea ce privește remunerarea și cheltuielile unui receptor astfel desemnat nu este, în cazul în care nu este disponibilă nici o sumă care să fie furnizată în plata acesteia în temeiul articolului 81 alineatul (5) mai sus, este plătită de procuror sau, în cazul în care procedurile pentru o infracțiune la care se aplică prezenta parte a prezentei acte nu sunt instituite, de către persoana la care a fost desemnat receptorul.” (1) În cazul în care se întâmpină o procedură împotriva unei persoane pentru o infracțiune sau infracțiuni la care se aplică prezenta parte a prezentei acte și – (a) în cazul în care procedura nu rezultă în condamnarea pentru o astfel de infracțiuni, sau (b) în cazul în care este condamnat pentru una sau mai multe astfel de infracțiuni – (i) în cazul în care condamnarea sau condamnarea în cauză este îndeapoiată de Majestatea Sa în ceea ce privește condamnarea sau condamnarea în cauză, Tribunalul poate, la cererea unei persoane care deține un astfel ordin. (2) Curtea Înaltă nu ordonă să fie plătită compensația în niciun caz, cu excepția cazului în care instanța este satisfăcută– (a) că a existat o anumită incumprire gravă din partea unei persoane în cauză în cadrul anchetei sau în judecată a infracțiunii în cauză, fiind o persoană menționată în subsecțiunea (5); și (b) că reclamantul a suferit pierderi în consecință de orice lucru efectuat în ceea ce privește proprietatea [– (i) o procedură în temeiul prezentei părți a prezentei acte; sau [(ii) o procedură a Curții de Sesiune în temeiul articolului 32, al articolului 33, 34 sau al articolului 35 din Legea (Scotland) din 1995]] (3) Curtea nu ordonă compensarea să fie plătită în orice caz în cazul în care se pare Curtei că acest proces ar fi fost instituit sau continuat chiar dacă nu s-ar fi avut loc o incumvenție gravă. (5) Compensarea plătibilă în temeiul prezentei secțiuni se plătește – (a) în cazul în care persoana în neîndeplinire a fost sau a acționat ca membru al unei forțe de poliție, din fondul de poliție din care sunt îndeplinite cheltuielile acelei forțe de poliție; (b) în cazul în care persoana în neîndeplinire a fost membru al Serviciului de procuror al Coroanei sau a acționat în numele serviciului, de către directorul procurorilor publice; (c) în cazul în care persoana în neîndeplinit a fost membru al Biroului de fraudă grave, de către directorul biroului respectiv; (...)”