KARAHALIOS contre la GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
KARAHALIOS contre la GRECE (CtEDO, 2002)
SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 62499/00 prezentate de Ioannis KARAHALIOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Õ (secțiunea I), care se întrunește la 26 septembrie 2002 într-o cameră compusă din Tulkens președinta C.L. Rozakis Bonello Levits Botomarova Kovler Steiner, judecători M. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 24 martie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentul Ioannis Karahalios, este un resortisant grec, născut în 1942, cu reședința în Atena. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este inginer civil și antreprenor de lucrări publice. Această cauză se referă la trei proceduri inițiate de reclamant pentru a obține plata soldului pentru lucrările efectuate în cadrul a trei contracte de achiziții publice. Prima procedură Prin decizie nr. 135/1997, pronunțată la 19 martie 1997, instanța administrativă din Tripoli a acordat parțial dreptul la cererea reclamantului și a fixat suma care trebuia plătită acestuia la 1 369 969 drachmes. La 13 februarie 1998, prefectura d Prin Decizia nr. 385/1998, pronunțată la 22 septembrie 1998, Curtea Administrativă din Tripoli a acceptat parțial cererea reclamantului și a fixat suma care trebuia plătită acestuia la 3 165 345 drachmes. La 30 octombrie și, respectiv, la 10 noiembrie 2000, Comisia a decis că arcadia și, respectiv, landul au fost supuse unei căsări împotriva acestei decizii. 147/1999, pronunțată la 11 ianuarie 1999, instanța administrativă din Tripoli a dat parțial dreptul la cererile reclamantului și a dispus administrației să stabilească suma care trebuia plătită. La 13 decembrie 1999, serviciul competent al administrației a stabilit această sumă la 23 863 948 drahme. La 17 ianuarie 2000, reclamantul, întrucât această sumă era mult mai mică decât suma care i se datora, sesizează instanța administrativă cu privire la o nouă cerere de plată de 107 000 000 000 drachmes. La 15 iunie 2001 Tribunalul nu și-a pronunțat încă decizia. GRIFS invocând art. 6 alin. (1) și 14 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de refuzul administrației de a se conforma deciziilor nr. 135/1997, 385/1998 și 147/2002 ale Curții Administrative de Apel din Tripoli. 135/1997 385/1998 și 147/2002 ale Curții Administrative din Tripoli nu își recunoaște dreptul la o protecție judiciară efectivă în ceea ce privește contestațiile privind drepturile sale cu caracter civil. El face referire la art. 6 alin. (1) și 14 din Convenție. Părțile relevante la art. 6 alin. (1) din Convenție sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) la art. 14 din Convenție se citește după cum urmează: Drepturile și libertățile recunoscute în prezenta convenție trebuie să fie protejate, fără a se face nicio distincție, în special pe criterii de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de orice altă natură, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Guvernul susține că administrația nu are obligația de a se conforma deciziilor nr. 135/1997 385/1998 și 14 Acest lucru reiese în mod clar din dispozițiile relevante ale dreptului intern, care prevăd că termenul și exercitarea recursului în Casație au un efect suspensiv. În ceea ce privește a treia decizie invocată de reclamant (nr. 14"), guvernul constată că cauza este din nou pendinte în fața instanței administrative din cauza recursului; prin urmare, cauza invocată de reclamant în această privință este prematură. Reclamantul consideră că administrația este obligată să execute hotărârile pronunțate în primă instanță de Curtea Administrativă de Apel a Tripolilor. Faptul că primele două hotărâri sunt afectate de un recurs în casație este lipsit de influență, deoarece acesta nu are niciun efect suspensiv. În ceea ce privește decizia nr. 14, reclamantul observă că ..nu este afectat de un recurs în casație. În plus, faptul că .. a sesizat din nou instana administrativă ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 1 din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână în detrimentul unei părți (a se vedea Hotărârea Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Rec., 1997-II, p. 510 511, § 40). Cu toate acestea, în ceea ce privește primele două proceduri ale prezentei cauze, Curtea constată că deciziile Tribunalului Administrativ de Primă Instanță din care se face referire la reclamant nu sunt decizii definitive, deoarece au fost pronunțate în primă instanță și ar putea fi afectate de un recurs în casație, fapt care a fost, de altfel, cazul. Or, independent de întrebarea dacă termenul și durata recursului în cassație au un efect suspensiv, o chestiune nerezolvată în speță, Curtea nu poate admite că Õ art. 6 protejează nu numai punerea în aplicare a unor hotărâri judecătorești definitive și obligatorii, ci și a unor hotărâri care pot fi supuse controlului unor instanțe superioare și, eventual, infirmate. Prin urmare, având în vedere în special faptul că Consiliul de Stat poate infirma deciziile pe care reclamantul își întemeiază pretențiile, Curtea nu poate considera că contravine cerințelor articolului 6 din art. 6 omisiunea administrației de a se supune acestor decizii, presupunând că chiar și în temeiul dreptului intern aceaceasta este obligată să le execute (a se vedea Ouzounis c. Grecia, nr. 49144/99, 18 aprilie 2002). În ceea ce privește a treia procedură, Curtea constată că a fost relansată de către reclamant care, nemulțumit de suma stabilită de către administrație în executarea Deciziei nr. 147/1999 a Tribunalului Administrativ din Tripoli, sesizează aceasta din urmă cu privire la o nouă cerere de stabilire a unei sume mai mari decât cea stabilită de către administrație. În aceste condiții, Curtea consideră că reclamantul nu poate pretinde în mod valabil că autoritățile interne competente au omis să execute Decizia nr. 147/1999 menționată anterior. Curtea reamintește, de asemenea, că art. 14 din Convenție completează celelalte clauze normative ale Convenției și ale Protocoalelor sale; el nu are existență independentă, ci este valabil numai pentru: drepturile și libertățile care le revin sunt garantate. Desigur, acesta poate intra în joc fără încălcarea cerințelor lor și, în această măsură, are un domeniu de aplicare autonom, dar nu poate găsi la sine să aplice dacă faptele din litigiu nu cad sub incidența cel puțin uneia dintre clauzele menționate (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Van Raalte c. Țările de Jos din 21 februarie 1997, Rec. 184, § 33, precum și Decizia Curții din 30 martie 1999 în cauzele Comitetul medicilor cu diplome străine c. Franc e și Ettahiri și alții c. Franța , cereri n 39527/98 și 39531/98). În cazul de față, Curtea a statuat că nu există nicio încălcare a cerințelor prevăzute la art. 6 alineatul (1) din Convenție și, prin urmare, trebuie să examineze dacă a existat o încălcare a acestei dispoziții, combinată cu art. 14 din Convenție. Or, Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu și-a întemeiat în niciun fel cauza invocată în temeiul articolului 14 din Convenție. Pe de altă parte, nu există niciun indiciu în dosar care să sugereze că reclamantul a făcut obiectul unei discriminări în ceea ce privește drepturile garantate de Convenție. 3 și 4 din Convenție. Reclamantul se plânge că refuzul autorităților competente de a-i plăti sumele datorate în temeiul deciziilor nr. 135/1997 385/1998 și 147/1999 din Curtea Administrativă din Tripoli, îi subminează dreptul de a respecta bunurile garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul consideră că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu se aplică în cazul de față, deoarece reclamantul nu poate pretinde că deține un drept de proprietate asupra unui drept. Într-adevăr, presupusa atingere nu se referă nici la bunurile existente, nici chiar la creanțele actuale și restante, ci doar la pretențiile. Reclamantul susține că statul îi datorează mai multe milioane de drahme și că, prin refuzul de a efectua plata sumelor datorate, o pune într-o situație de neliniște și de precaritate. Curtea amintește că o creanță În sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, cu condiția să fie suficient de stabilit pentru a fi exigibil (a se vedea hotărârea din cauza Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 84 alin. 59). În cazul de față, Curtea constată că, în primele două proceduri inițiate de solicitant, hotărârile pronunțate de Curtea Administrativă de Apel din Tripoli fac în prezent obiectul unui recurs în casație în fața Consiliului de Stat. În ceea ce privește a treia cauză, Curtea constată că este în prezent în curs de desfășurare în fața instanței administrative de apel, sesizată de reclamant în vederea obținerii unei sume mai mari decât cea stabilită de către administrație. Prin urmare, deși este adevărat că deciziile Curții Administrative de Primă Instanță invocate de reclamant au fost parțial îndreptățite la cererile sale, acesta nu a fost niciodată titular al unui drept de creanță definitivă împotriva statului grec. Într-adevăr, atâta timp cât cauzele sale sunt pendinte în fața instanțelor elene, acțiunile sale de a obține plata soldului pentru lucrările efectuate în cadrul a trei contracte de achiziții publice nu creează, în calitate de solicitant, niciun drept de creanță, ci numai dreptul la o astfel de creanță. Prin urmare, omisiunea administrației de a-i plăti sumele în litigiu nu poate avea ca efect privarea reclamantului de un bun pe care îl deține în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, este necesar ca acest lucru să fie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Erik Fribergh Francoise Tulkens Grefier Președinte