CtEDO 26.09.2002 Auto

KARAHALIOS contre la GRECE

RESPONDENT
GRC
HOTĂRÂRE
26.09.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
KARAHALIOS contre la GRECE (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 62503/00 prezentate de Ioannis KARAHALIOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Õ (secțiunea I), care se întrunește la 26 septembrie 2002 într-o cameră compusă din Tulkens președinta C.L. Rozakis Bonello Levits Botomarova Kovler Steiner, judecători M. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 24 martie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Ioannis Karahalios, este un resortisant grec, născut în 1942, cu reședința în Atena. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este inginer civil și antreprenor de lucrări publice. Prezenta cauză se referă la o procedură inițiată de recurent pentru a obține plata soldului pentru lucrările efectuate în cadrul unui contract de achiziții publice. La 16 noiembrie 1993, Curtea Administrativă de Primă Instanță din Tripoli a acceptat cererile sale și a fixat sumele care trebuiau să fie plătite reclamantului de casieria de către biroul de funcționare din Arkadia (hotărârea nr. 175/1993). La 15 martie 1994, prefectura d'Arkadia s-a ocupat de Casație. La 1 martie 1999, Consiliul de Stat a respins recursul pentru întârziere (hotărârea nr. 612/1999). Hotărârea nr. 175/1993 a devenit astfel definitivă. Cu toate acestea, în pofida demersurilor reclamantului, administrația nu a efectuat până în prezent plata sumelor datorate. Dreptul și practica internă relevantă în domeniu la art. 8 din Legea nr. 2097/1952, de reglementare a anumitor cazuri de aplicare a legii privind recuperarea veniturilor publice, dispunea de dreptul și practica internă corespunzătoare la art. 8 din Legea nr. 2097/1952, de reglementare a anumitor cazuri de aplicare a legii privind recuperarea veniturilor publice. În cazul în care statul membru în cauză nu este obligat să plătească o datorie sau o taxă de judecată, statul membru în cauză nu este autorizat să plătească o astfel de datorie sau să plătească o taxă de judecată. Se interzice comunicarea unei inculpate în plata acestor datorii și, în cazul în care aceasta ar avea loc totuși, această semnificaie nu este obligatorie la data la care Curtea de Casație a declarat că art. 8 din Legea nr. 2097/1952 este în conformitate cu Constituia elenă și cu Convenia (hotărârea nr. 1039/1995). Ulterior, în cea de-a zecea sesiune plenară din 14 februarie 1999, Curtea de Conturi și-a exprimat punctul de vedere în lumina articolului 6 alineatul (1) din Convenție, trebuia să fie posibilă inițierea procedurii de executare forțată și împotriva statului. (...) Într-o hotărâre recentă, formarea plenară a Curții de Casație a considerat că art. 8 din Legea nr. 2097/1952 era contrară art. 6 din Convenție și ce ar trebui să fie considerat ca fiind abrogat, în special ca urmare a reformei constituționale din aprilie 2001 GRIEFS Invocând art. 2, 3, 4, 6 alin. (1), 7 și 8 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de refuzul administrației de a se conforma hotărârii nr. 175/1993 a Curții Administrative de Apel a Tripolis. El susține că, din cauza acestui refuz, nu a putut să-și facă față obligațiilor sale și să-și onoreze datoriile, ceea ce i-a adus chiar și o condamnare la șapte luni de închisoare. Prin urmare, în conformitate cu art. 3 și art. 4 din Convenție, aceste obiecțiuni trebuie respinse ca fiind în mod clar nefondate. Reclamantul se plânge că refuzul autorităților competente de a se conforma hotărârii nr. 175/1993 a Curții Administrative de Apel din Tripoli și de a-i plăti sumele datorate în temeiul acestei hotărâri, nu își recunoaște dreptul la o protecție judiciară efectivă în ceea ce privește contestațiile referitoare la drepturile sale cu caracter civil și îi aduce atingere dreptului său la respectarea proprietăților sale. Reclamantul invocă art. 6 alin. (1) și Convenția și 1 din Protocolul nr. Părțile relevante ale art. 6 alin. (1) din Convenție sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 1 din Protocolul nr. 1 se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține în principal că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne din cauza faptului că a inițiat procedura de executare forțată împotriva procesului de executare a dispozițiilor din Arkadia. O astfel de acțiune i-ar fi permis să obțină plata sumelor datorate. Guvernul subliniază în acest sens că art. 8 din Legea nr. 2097/1952 se abrogă și se poate demara procedura de executare forțată împotriva statului, a autorităților locale și a persoanelor juridice de drept public. În orice caz, guvernul susține că termenul și exercitarea recursului în casație au un efect suspensiv ; prin urmare, atâta timp cât cauza era pendinte în fața Consiliului de Stat, administrația nu avea obligația de a se conforma hotărârii nr. 175/1993 a Tribunalului Administrativ de Justiție. În cele din urmă, guvernul susține că autoritatea administrativă responsabilă cu plata se afla temporar în imposibilitatea de a găsi creditele necesare. Recurentul respinge argumentele guvernului. În primul rând, afirmă că nu există încă nicio jurisprudență stabilită cu privire la posibilitatea de a iniția procedura de executare forțată împotrivalui și a altor persoane juridice de drept public. Pe de altă parte, faptul că hotărârea nr. 175/1993 a fost lovit de un recurs în casație a fost lipsit de influență, deoarece acesta din urmă nu a avut un efect suspensiv. Administrația a fost obligată să execute această hotărâre în cel mai scurt timp. În plus, reclamantul afirmă că statul îi datorează mai multe milioane de drahme și că: prin refuzul de a efectua plata sumelor datorate îl plasează într-o situație de neliniște și de precaritate. Curtea reamintește că temeiul regulii privind epuizarea căilor de atac interne prevăzute la art. 35 1 din Convenție constă în faptul că, înainte de a sesiza o instanță internațională, reclamantul trebuie să fi dat dreptul la soluționarea presupuselor încălcări prin mijloace interne, utilizând resursele judiciare oferite de legislația națională, cu condiția ca acestea să se dovedească eficiente și suficiente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr. Într-adevăr, art. 35 alineatul (1) din Convenție prevede epuizarea doar a recursurilor atât referitoare la încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorite. ; sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite revine statului pârât (a se vedea, printre altele, Hotărârea Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., p. 87, punctul 38). În speță, guvernul a prezentat în fața Curții mai multe elemente de natură să își susțină teza cu privire la posibilitatea în momentul de față a demarării procedurii de executare forțată împotriva statului. Astfel, Curtea este convinsă că această cale de atac există și că este deschisă în prezent persoanelor interesate. Cu toate acestea, Curtea nu poate, pe bună dreptate, să observe că la data la care a fost introdusă cererea, la 24 martie 2000, această posibilitate nu era încă în dreptul elen. Indiferent deci de întrebarea dacă este oportun să se solicite unui individ, care a obținut o creanță împotriva statului membru în termen de o procedură judiciară, de a fi obligat ulterior să inițieze procedura de executare forțată pentru a obține satisfacția, nu poate fi în speță reprovocat reclamantului de faptul că nu a omis să utilizeze această acțiune înainte de a sesiza Curtea. În orice caz, chiar dacă este adevărat că reclamantul poate spera astăzi să obțină plata sumelor care îi sunt datorate urmând procedura de executare forțată, Curtea consideră că această posibilitate nu poate remedia omisiunea autorităților naționale de a se conforma pentru o lungă perioadă de timp unei hotărâri pronunțate la 16 noiembrie 1993 și devenită definitivă la 1 martie 1999 (a se vedea, Având în vedere considerațiile de mai sus, cu excepția neobosirii căilor de atac interne ridicate de guvern, trebuie să fie respinsă. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că aceste obiecțiuni ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că aceste obiecțiuni nu pot fi declarate în mod vădit nefondate, în sensul articolului 35 3 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibili, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiile reclamantului întemeiat pe refuzul administrației de a se conforma hotărârii nr. 175/1993 a Curții Administrative de Apel din Tripoli Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Erik Fribergh Françoise Tulkens Președintele

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2002-09-26
0,97
KARAHALIOS contre la GRECE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 62499/00 présentée par Ioannis KARAHALIOS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 26 septembre 2002 en une chambre composée de M
CtEDO 2003-12-11
0,96
AFFAIRE KARAHALIOS c. GRECE
Conseil Juridique de l'Etat et M me M. Papida, auditrice auprès du Conseil Juridique de l'Etat. 3. Le requérant alléguait en particulier que le refus de l'administration de se conformer à un arrêt de la cour administrative d'appel lui allou
CtEDO 2002-09-26
0,95
KARAHALIOS contre la GRECE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 63425/00 présentée par Ioannis KARAHALIOS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 26 septembre 2002 en une chambre composée de M
CtEDO 2002-06-06
0,95
ARVANITIS contre la GRECE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 57559/00 présentée par Spyridon ARVANITIS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin 2002 en une chambre composée de M me F.
CtEDO 2007-12-06
0,94
AFFAIRE KARAHALIOS c. GRECE (VIII)
29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE 4. Le requérant est né en 1942 et réside à Athènes. Il est ingénieur civil et entrepreneur de
Sursă