SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 50160/99 prezentate de Kier KOUGHOULI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 august 1999, având în vedere măsura provizorie indicată guvernului pârât în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură și faptul că această măsură provizorie nu a fost adoptată, După ce a luat o decizie în acest sens, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, Kier Koughouli, este un cetățean algerian, născut în 1959. Acesta este reprezentat în fața Curții de către Maestrul Marie-Noëlle Frery, avocat în baroul Lyon. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1959, la vârsta de 20 de zile, reclamantul a intrat în Franța împreună cu mama sa și cu frații și surorile sale pentru a se alătura tatălui său, care a sosit în 1956. Patru dintre surorile sale erau de naționalitate franceză, iar a cincea soră și unul dintre frații săi beneficiază de certificate de reședință algeriene valabile zece ani. Al doilea său frate, negustor ambulant, locuiește, de asemenea, în mod obișnuit în Franța. Bunicii lui și doi unchi care locuiau în Algeria au murit. Părinții lui au o casă în Vaux-en-Velin unde mai mulți membri ai familiei locuiesc. La vârsta de 5 ani, reclamantul a fost diagnosticat cu poliomielită și a fost retras de la școala școlară din cauza handicapului său fizic și mental. El a prezentat până în prezent sechele medicale importante și trăiește într-un mod foarte îngust. Din 1967 până în 1974, el a urmat o educație practică a Școlilor de Meți într-un centru socio-medico-educativ. În 1975, el a fost urmărit într-un centru specializat pentru obținerea unui CAP. În 1978, el a fost plasat într-un centru pentru tineri aflați în dificultate, fiind în mod constant într-un eșec școlar. El a fost reformat în serviciul militar algerian. El a efectuat diferite contracte temporare înainte de a cădea în delincvență. În 1985, zborurile sale l-au dus la închisoare doi ani. Cu această ocazie, prefectul a luat un ordin de expulzare la 11 mai 1987 în temeiul articolului 23 din ordonanța din 2 noiembrie 1945. Această decizie a fost notificată reclamantului la 27 mai 1987. Reclamantul indică faptul că nu vorbește limba larabe și că, în timpul șederii sale în Algeria, el a locuit în casa ocupată anterior de bunicul său. Înapoi pe teritoriul francez, reclamantul a fost condamnat la diverse pedepse cu închisoarea pentru furt în 1989 și 1993. Pe baza lit. (d) deportării din 11 mai 1987, reclamantul a fost expulzat, în 1993, în Algeria, dar s-a întors din nou în Franța. În 1996, reclamantul a fost condamnat pentru furt în ședință, furt de identitate, obținerea frauduloasă de documente administrative și utilizarea de documente false. La 27 octombrie 1997, reclamantul a solicitat prefectului Rhône să își reglementeze situația administrativă prin emiterea unui permis de ședere și, în caz contrar, să transmită scrisoarea sa ministrului de interne pentru eliberarea unei arestări la domiciliu cu autorizație de muncă. La 20 noiembrie 1997, prefectul a respins cererea de rectificare a situației reclamantului, aparent fără a fi transmis scrisoarea ministrului de interne. La 26 februarie 1998, reclamantul a fost arestat și la 27 februarie 1998, prefectul a pus din nou la dispoziție, la data de 11 mai 1987, o decizie privind țara de trimitere. Reclamantul a solicitat instanței administrative anularea deciziei prin care prefectul a prescris că va fi îndepărtat în direcția Algeriei. El susținea că starea sa de sănătate nu-i permitea să locuiască în Algeria departe de familia sa și că trimiterea sa către această țară ar constitui o încălcare a articolului 3 din Convenție. El susținea, de asemenea, că un prieten de familie ucisese în Algeria. Printr-o decizie din 14 martie 1998, instanța a aprobat suspendarea deportării și a solicitat o anchetă medicală la sfârșit pentru a stabili dacă starea de sănătate a reclamantului îi permitea să locuiască singur în Algeria. □ Frica de expulzarea sa, deoarece el știe că, dacă nu vorbește laaraba, el nu poate să se integreze într - o societate algeriană în care nu mai are rădăcini și unde nu mai este primit... Din punct de vedere fizic [reclamantul] prezintă efecte grave ale poliomielitei (...) care nu-i permit să efectueze lucrări de forță, fără a limita în special mersul pe jos. Există un element care constituie un obstacol în calea inserției sale profesionale, cu atât mai mult cu cât nu poate furniza dovezi de o ocupație de monitorizare care să garanteze o anumită calificare. Din punct de vedere neuro-psihic, el apare ca un mic delincvent recidivist, cu siguranță imatur după șederi spitalicești foarte prelungite în copilărie, întârziat în formarea sa școlară, el pare să fi fost singurul de o fratie numeroasă care nu se poate integra în societatea franceză (...) el nu pare să fi avut alte atașamente emoționale [ca familia sa]. Incontestat, a apărut tulburat în închisori unde a fost introdus un centru psihoterapic: este evident că este vorba despre un subiect nevrotic, ca urmare a problemelor sale fizice în copilărie și latenta în care el și părinții săi au fost dedicați pentru a evita intrarea în delincvență. Încercarea recentă de sinucidere dovedește realitatea unei stări anxio-depresive reacționale la un subiect care a devenit marginal fără altă legătură decât o familie bine structurată și integrată, conștientă de fragilitatea ei încă de la vârsta bolii în copilărie și, prin urmare, nelămurind cu mult timp în urmă în pofida sarcinii pe care o reprezintă (...) La 16 aprilie 1998, expertul, profesor de neurologie, a concluzionat: La 11 martie 1999, tribunalul administrativ a refuzat anularea deciziei de stabilire a Algeriei ca țară de trimitere, adoptată la 27 februarie 1998. S-a considerat că reclamantul, care nu urma niciun tratament special în Franța, nu era întemeiat să susțină că trimiterea sa în Algeria ar fi un tratament inuman și degradant, interzis de art. 3 din convenție. Tribunalul a adăugat că decizia luată în mod regulat la 27 februarie 1998, prin care nu făcea decât să pună în aplicare dispozițiile legale din 11 mai 1987, reclamantul nu putea invoca în mod util împotriva sa necesitatea de a rămâne lângă familia sa. În cele din urmă, el a considerat că, în ciuda morții unui prieten și a amenințărilor cu moartea primite de un alt prieten, reclamantul nu a justificat personal riscuri speciale în cazul întoarcerii în Algeria. Având în vedere această hotărâre, prefectul a consultat, în aprilie 1999, administrația centrală care, după o nouă examinare a dosarului, l-a autorizat să pună în aplicare expulzarea. La 25 mai 1999, reclamantul a făcut apel la hotărârea din 11 martie 1999 și a explicat că expulzarea ar aduce atingere dreptului său la respectarea vieții sale de familie în sensul articolului 8 din convenție și ar constitui un tratament contrar articolului 3 din convenție din cauza stării sale medicale. La 4 august 1999, reclamantul a fost arestat și arestat la Lyon în urma unei rechiziții pentru interdicție de către un agent însărcinat cu serviciul public. Consultarea dosarului său arată că reclamantul se afla încă în situația de a fi reținut la 11 mai 1987. El a fost dus cu mașina, și în regim de urgență, la centrul de detenție din Marsilia, fără a fi putut contacta un avocat sau a făcut obiectul unei prezentări în fața unui judecător judiciar. O nouă decizie privind țara de trimitere a fost luată în aceeași zi și notificată reclamantului. El nu a făcut nicio observație și a refuzat să semneze notificarea efectelor deciziei. Nu a formulat nicio acțiune în fața instanței administrative pentru a contesta această decizie. La 5 august 1999 la începutul după-amiezii, avocatul reclamantului sesizează Curtea cu privire la o cerere de aplicare a articolului 39, invocând articolele 3 și 8 din Convenție și Õ că, în caz de trimitere, clientul său era expus unor tratamente inumane și degradante, având în vedere starea sa de sănătate și handicapul său general. La 5 august 1999, vicepreședinta Curții a decis să aplice art. 39 până la 24 august 1999 și a solicitat guvernului informații privind luarea în considerare a stării de sănătate a reclamantului și posibila încălcare a articolului 3 din Convenție. Această decizie a fost comunicată guvernului prin telefon la ora 16:30 și prin fax la ora 16:58. Prin faxul din 11 august 1999, guvernul a indicat următoarele: (...) Această scrisoare primită prin fax la 5 august, ora 17:05 a fost precedată de un apel telefonic al unui agent al serviciului dvs. la ora 16:30, precizând că executarea acestei măsuri era stabilită în aceeași zi la ora 17:00. Am regretat faptul că v-am făcut cunoscut faptul că nu a fost posibil să rezervați un răspuns favorabil cererii prezentate de Curte în temeiul articolului 39 din Regulamentul său de procedură, în măsura în care, spre deosebire de informațiile care v-au fost comunicate, la bordul [reclamantului] navei care l-a adus înapoi în Algeria a fost efectuată la ora 15:30, iar plecarea a avut loc la ora 16:00. Prin urmare, înainte chiar de apelul telefonic, măsura de expulzare a reclamantului fusese deja executată. În orice caz, presupunând chiar că îmbarcarea [reclamantului] a avut loc, după cum vi s-a spus, la ora 17:00, este de temut că cererea de suspendare a executării măsurii de punere în aplicare nu ar fi putut fi tratată mai în timp util. Într-adevăr, eventualele instrucțiuni de neexecutare a unei măsuri de expulzare nu se bazează în mod clar pe un simplu apel telefonic, fără examinarea prealabilă a documentelor dosarului constituit de reclamant. La 16 august 1999, guvernul a răspuns la întrebările Curții. Prin scrisoarea din 18 august 1999, avocata reclamantului a fost invitată să își prezinte observațiile ca răspuns la 9 septembrie 1999. La 27 septembrie 1999, aceasta a solicitat un termen suplimentar de două săptămâni pentru a face acest lucru. Prin scrisoarea din 30 septembrie 1999, i s-a comunicat că această cerere a fost respinsă de președintele celei de a treia secțiuni, deoarece a fost formulată dincolo de termenul stabilit pentru prezentarea observațiilor și s-a precizat că observațiile primite fără întârziere nu ar fi depuse la dosar, cu excepția cazului în care președintele a luat o decizie contrară. La 27 septembrie și 18 octombrie 2001, două scrisori noi au fost trimise avocatului pentru a-l întreba dacă reclamantul dorește să-și mențină cererea. A doua scrisoare a fost trimisă prin recomandare cu confirmare de primire. La 11 decembrie 2001, avocatul reclamantului a reînceput să contacteze Curtea pentru a solicita o perioadă de 15 zile, precizând că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 7 ianuarie 2002, avocatul reclamantului a prezentat concluzii și înscrisuri suplimentare. Din această scrisoare reiese, de asemenea, că reclamantul se afla din nou în Franța, la domiciliul părinților săi. Din dosar reiese că instanța administrativă d Invocând articolele 3 și 8 din Convenție, reclamantul se plânge că trimiterea sa în țara sa de origine la locul de origine ar duce la tratamente inumane sau degradante având în vedere starea sa de sănătate și ar aduce atingere dreptului său la respectarea vieții sale de familie. Reclamantul se plânge că trimiterea sa în țara sa de origine ar fi supusă unor tratamente inumane sau degradante și ar aduce atingere dreptului său la respectarea vieții sale de familie. Acesta invocă articolele 3 și 8 din convenție, care se citesc după cum urmează art. 3 Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante art. 8 Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și familiale, a locuinței și a corespondenței.... Guvernul arată că dreptul intern disociază măsura de deviere de pe teritoriul francez și determinarea țării de trimitere și că un străin nu poate fi îndepărtat către o țară silică demonstrează faptul că este expus unor tratamente contrare articolului 3 din convenție. În cazul în care un străin este în măsură să se întoarcă în țara sa de origine sau să se deplaseze într-o altă țară, acesta poate fi relocat la domiciliu. Guvernul recunoaște că distanța în Algeria ar putea prezenta aspecte neplăcute, că ar putea fi dificil pentru solicitant, dar respinge posibilitatea ca aceste dificultăți să atingă nivelul de gravitate dincolo de care un tratament intră sub incidența art. 3 din Convenție. În cele din urmă, guvernul subliniază faptul că, în cursul perioadei de competență medicală, reclamantul a indicat că are un văr militar în Algeria. Reclamantul a indicat că nu se poate întreține în mod autonom și că nu poate avea grijă de el în afară de familia sa care locuiește pe teritoriul francez și este stabilită într-un mod deosebit de durabil. Recurentul amintește jurisprudența Curții care consideră că protecția sănătății mintale a unei persoane este o condiție prealabilă indispensabilă pentru exercitarea efectivă a dreptului la respectarea vieții private și de familie și a competenței medicale din 16 aprilie 1998 care concluzionează că starea sa de sănătate nu îi permite să locuiască singur în Algeria. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În această privință, ea subliniază că orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca art. 35 alineatul (1) să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante : evitarea sau corectarea presupuselor încălcări ale dreptului comunitar (hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36) În speță, Curtea constată că recurentul a omis anumite acțiuni care erau la dispoziția sa și i-ar fi permis să încerce să remedieze situația. Într-adevăr, la Cu toate acestea, din înscrisurile din dosar nu reiese că reclamantul a formulat o acțiune în anulare împotriva Cu toate acestea, reclamantul ar fi putut invoca deja handicapul său general legat de poliomielita contractată la vârsta de cinci ani și lipsa de legături familiale în afara Franței împotriva acestei decizii. În executarea acestei hotărâri, prefectul a luat mai multe decizii succesive privind afara ca țară de trimitere în 1987, 1993, 1998 și 4 august 1999, data deciziei în litigiu. La recursul pe care l-a formulat împotriva deciziei prefectului din 27 februarie 1998 de a-l trimite înapoi în Algeria pentru a executa o cale de atac din 1987, reclamantul s-a plâns de consecințele unui început în ceea ce privește starea sa de sănătate și viața de familie. Cu toate acestea, din dosar reiese că această procedură este în continuare în curs de desfășurare în fața instanței administrative de apel ca urmare a recursului formulat de reclamant la 25 mai 1999 împotriva hotărârii din 11 martie 1999. În aceste condiții, reclamantul nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac interne care i-au fost deschise în dreptul francez și cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos Rozakis Modululer
de la requête n° 50160/99
présentée par Kier KOUGHOULI
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 26 septembre 2002 en une chambre composée de
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
J.-P.
Costa
,
M.
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner,
juges
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 5 août 1999,
Vu la mesure provisoire indiquée au gouvernement défendeur en vertu de l’article 39 du règlement de la Cour et le fait que cette mesure provisoire n’a pas été adoptée,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Kier Koughouli, est un ressortissant algérien, né en 1959. Il est représenté devant la Cour par Maître Marie-Noëlle Frery, avocate au barreau de Lyon.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En 1959, alors âgé de vingt jours, le requérant entra en France avec sa mère et ses frères et sœurs pour rejoindre son père arrivé, en 1956. Quatre de ses sœurs sont de nationalité française, sa cinquième sœur et un de ses frères bénéficient de certificats de résidence algériens valables dix ans. Son second frère, marchand ambulant, réside également de façon habituelle en France. Ses grands-parents ainsi que deux oncles qui résidaient en Algérie sont décédés. Ses parents sont propriétaires d’une maison à Vaux-en-Velin où plusieurs membres de la famille résident.
A l’âge de 5 ans, le requérant fut atteint de poliomyélite et fut retiré du cursus scolaire compte tenu de son handicap physique et mental. Il présente encore à ce jour des séquelles médicales importantes et vit de façon très renfermée.
De 1967 à 1974, il suivit un enseignement pratique des Écoles de Métiers dans un centre socio-médico-éducatif. En 1975, il fut suivi dans un centre spécialisé pour l’obtention d’un CAP. En 1978, il fut placé dans un centre pour jeunes en difficultés, étant constamment en échec scolaire. Il fut réformé du service militaire algérien. Il effectua divers petits contrats temporaires avant de tomber dans la délinquance.
En 1985, ses vols le conduisirent deux ans en prison. A cette occasion, le préfet prit un arrêté d’expulsion le 11 mai 1987 sur le fondement de l’article 23 de l’ordonnance du 2 novembre 1945. Cette décision fut notifiée au requérant le 27 mai 1987. L’Algérie, pays d’origine du requérant mais où il déclara ne connaître personne, fut désignée comme pays destinataire. Le requérant ne fit aucun recours à l’encontre de l’arrêté d’expulsion.
Le requérant indique qu’il ne parle pas l’arabe et que, lors de son séjour en Algérie, il avait habité la maison jadis occupée par son grand-père.
De retour sur le territoire français, le requérant fut condamné à différentes peines de prison pour vols en 1989 et 1993. Sur le fondement de l’arrêté d’expulsion du 11 mai 1987, le requérant fut expulsé, en 1993, vers l’Algérie, mais il revint à nouveau en France.
En 1996, le requérant fut condamné pour vol en réunion, usurpation d’identité, obtention frauduleuse de documents administratifs et usage de faux documents.
Le 27 octobre 1997, le requérant demanda au préfet du Rhône de régulariser sa situation administrative par la délivrance d’un titre de séjour et, à défaut, de transmettre sa lettre au ministre de l’intérieur pour la délivrance d’une assignation à résidence avec autorisation de travail. Le 20 novembre 1997, le préfet rejeta la demande tendant à la régularisation de la situation du requérant, apparemment sans avoir transmis la lettre au ministre de l’intérieur.
Le 26 février 1998, le requérant fut interpellé et le 27 février 1998, le préfet mit une nouvelle fois l’arrêté d’expulsion, daté du 11 mai 1987, à exécution en prenant une décision sur le pays de renvoi. Le requérant demanda au tribunal administratif l’annulation de la décision par laquelle le préfet avait prescrit qu’il serait éloigné en direction de l’Algérie. Il soutenait que son état de santé ne lui permettait pas de vivre en Algérie loin de sa famille et que son renvoi vers ce pays constituerait une violation de l’article 3 de la Convention. Il arguait également du fait qu’un ami de la famille avait tué en Algérie.
Par une décision du 14 mars 1998, le tribunal accorda la suspension de l’expulsion et sollicita une enquête médicale à fin de déterminer si l’état de santé du requérant lui permettait de résider seul en Algérie. Il ressortait du rapport d’expertise que le requérant avait
« peur de son expulsion, car il sait que ne parlant pas l’arabe, il ne peut s’intégrer dans une société algérienne où il n’a plus ses racines et où il est mal accueilli (...).
Au plan physique [le requérant] présente des séquelles importantes d’une poliomyélite (...) ne lui permettant pas d’effectuer des travaux de force, sans limiter notamment sa déambulation. Il y a là un élément constituant un obstacle à son insertion professionnelle, d’autant plus qu’il ne peut fournir de preuves d’un métier suivi garant d’une qualification quelconque.
Au plan neuro-psychique, il apparaît comme un petit délinquant récidiviste, certainement immature après des séjours hospitaliers très prolongés dans l’enfance, retardé dans sa formation scolaire, il paraît avoir été le seul d’une nombreuse fratrie à ne pas s’intégrer dans la société française (...) il ne paraît pas avoir eu d’autres attaches affectives [que sa famille]. Incontestablement,
il avait paru perturbé en milieu carcéral où un abord psychothérapique avait été instauré
: il s’agit évidemment d’un sujet névrotique à la suite de ses problèmes physiques dans l’enfance et de l’incapacité dans laquelle lui-même et ses parents ont été d’éviter l’entrée dans la délinquance. La tentative de suicide récente prouve la réalité d’un état anxio-dépressif réactionnel chez un sujet devenu marginal sans autre attache qu’une famille solidement structurée et intégrée, consciente de sa fragilité depuis l’épreuve de la maladie dans l’enfance et de ce fait ne l’abandonnant pas malgré la charge qu’il représente (...)
».
Le 16 avril 1998, l’expert, professeur en neurologie, conclut
: «
l’état de santé [du requérant] ne lui permet pas de résider seul en Algérie
».
Par un jugement du 11 mars 1999, le tribunal administratif refusa d’annuler la décision de fixation de l’Algérie comme pays de renvoi, prise le 27 février 1998. Il estima que le requérant, qui ne suivait aucun traitement particulier en France, n’était pas fondé à soutenir que son renvoi en Algérie serait constitutif d’un traitement inhumain et dégradant, prohibé par l’article 3 de la Convention. Le tribunal ajouta que la décision prise régulièrement le 27 février 1998, ne faisant que mettre à exécution l’arrêté d’expulsion du 11 mai 1987, le requérant ne pouvait utilement invoquer à son encontre la nécessité dans laquelle il se trouvait de demeurer auprès de sa famille. Il jugea finalement qu’en se prévalant de la mort d’un de ses amis et des menaces de mort reçues par un autre ami, le requérant ne justifiait pas être personnellement soumis à des risques particuliers en cas de retour en Algérie.
Au vu de ce jugement, le préfet consulta, en avril 1999, l’administration centrale qui, après un nouvel examen du dossier, l’autorisa à mettre l’expulsion à exécution.
Le 25 mai 1999, le requérant fit appel du jugement du 11 mars 1999. Il exposa que cette expulsion porterait atteinte à son droit au respect de sa vie familiale au sens de l’article 8 de la Convention et constituerait un traitement contraire à l’article 3 de la Convention en raison de son état médical. Cet appel n’était pas suspensif.
Le 4 août 1999, le requérant fut interpellé et placé en garde à vue à Lyon à la suite d’une réquisition pour outrage à agent chargé d’un service public. La consultation de son dossier montra que le requérant était toujours sous le coup de l’arrêté d’expulsion du 11 mai 1987. Il fut emmené en voiture, et en urgence, au centre de rétention d’Arenc à Marseille, sans avoir pu contacter un avocat ou avoir fait l’objet d’une présentation devant un juge judiciaire. Une nouvelle décision sur le pays de renvoi fut prise le même jour et notifiée au requérant. Il ne fit aucune observation et refusa de signer la notification des effets de la décision. Il ne forma aucun recours devant la juridiction administrative pour contester cette décision.
Le 5 août 1999 en début d’après-midi, l’avocate du requérant saisit la Cour d’une demande d’application de l’article 39, invoquant les articles 3 et 8 de la Convention et exposant qu’en cas de renvoi, son client était exposé à des traitements inhumains et dégradants compte tenu de son état de santé et de son handicap général.
Le 5 août 1999, la Vice-Présidente de la Cour décida d’appliquer l’article 39 jusqu’au 24 août 1999 et demanda des informations au Gouvernement sur la prise en compte de l’état de santé du requérant et la violation éventuelle de l’article 3 de la Convention.
Cette décision fut communiquée au Gouvernement par téléphone à 16h30 et par télécopie à 16h58.
Par télécopie du 11 août 1999, le Gouvernement indiqua ce qui suit :
«
(...) Ce courrier reçu par fax le 5 août à 17h05 avait été précédé d’un appel téléphonique d’un agent de votre service à 16h30, me précisant que l’exécution de cette mesure d’expulsion était fixée le même jour à 17 heures.
J’ai le regret de vous faire connaître qu’il n’a pas été possible de réserver une suite favorable à la demande présentée par la Cour sur le fondement de l’article 39 de son règlement, dans la mesure où, contrairement aux renseignements qui vous avaient été communiqués, l’embarquement [du requérant] à bord du bateau qui l’a ramené en Algérie a été effectué à 15h30, et le départ est intervenu à 16 heures. Par conséquent, avant même votre appel téléphonique, la mesure d’expulsion dont faisait l’objet le requérant avait déjà été exécutée. En tout état de cause, à supposer même que l’embarquement [du requérant] ait eu lieu, comme il vous avait été indiqué, à 17 heures, il est à craindre que la demande de suspension de l’exécution de la mesure d’expulsion n’aurait pas davantage pu être traitée en temps utile. En effet, des instructions éventuelles aux fins de non exécution d’une mesure d’expulsion ne sauraient à l’évidence se fonder sur un simple appel téléphonique, sans examen préalable des pièces du dossier constitué par le requérant ».
Le 16 août 1999, le Gouvernement répondit aux questions de la Cour.
Par courrier du 18 août 1999, l’avocate du requérant fut invitée à présenter ses observations en réponse pour le 9 septembre 1999.
Le 27 septembre 1999, elle sollicita un délai supplémentaire d’une quinzaine de jours pour ce faire. Par courrier du 30 septembre 1999, il lui fut indiqué que cette demande avait été rejetée par le président de la troisième section car elle avait été formulée au delà du délai imparti pour la présentation des observations. Il était précisé que les observations reçues hors délai ne seraient pas versées au dossier sauf décision contraire du président.
Les 27 septembre et 18 octobre 2001, deux nouveaux courriers furent adressés à l’avocate pour lui demander si le requérant désirait maintenir sa requête. Le second courrier fut envoyé en recommandé avec accusé de réception.
L’avocate du requérant reprit contact avec la Cour le 11 décembre 2001 pour solliciter un délai de quinze jours, précisant qu’en raison de l’état médical et mental du requérant elle n’avait pu s’entretenir valablement avec lui.
Le 18 décembre 2001, l’avocate du requérant fut informée que l’affaire avait été affectée à la Section I de la Cour.
Le 7 janvier 2002, l’avocate du requérant déposa des conclusions et pièces complémentaires. Il ressortait également de ce courrier que le requérant se trouvait à nouveau en France, au domicile de ses parents.
Il ressort du dossier que la cour administrative d’appel de Lyon ne s’est pas encore prononcée sur l’appel formé par le requérant le 25 mai 1999.
Invoquant les articles 3 et 8 de la Convention, le requérant se plaint de ce que son renvoi dans son pays d’origine l’exposerait à des traitements inhumains ou dégradants compte tenu de son état de santé et porterait atteinte à son droit au respect de sa vie familiale.
Le requérant se plaint de ce que son renvoi dans son pays d’origine l’exposerait à des traitements inhumains ou dégradants et porterait atteinte à son droit au respect de sa vie familiale. Il invoque les articles 3 et 8 de la Convention qui se lisent comme suit
:
Article 3
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants
».
Article 8
«
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
(...)
».
Le Gouvernement expose que le droit interne dissocie la mesure d’éloignement du territoire français et la détermination du pays de renvoi et qu’un étranger ne peut être éloigné à destination d’un pays s’il démontre qu’il y est exposé à des traitements contraires à l’article 3 de la Convention. Dans le cas où un étranger justifie être dans l’impossibilité de regagner son pays d’origine ou de se rendre dans un autre pays, il peut être assigné à résidence.
Le Gouvernement admet que l’éloignement en Algérie pouvait présenter des aspects désagréables, voir pénibles pour le requérant, mais rejette la possibilité que ces difficultés puissent atteindre le niveau de gravité au-delà duquel un traitement tombe sous le coup de l’article 3 de la Convention.
Le Gouvernement souligne finalement qu’au cours de l’expertise médicale le requérant indiqua avoir un cousin militaire en Algérie.
Le requérant indique qu’il ne peut se prendre en charge de façon autonome et n’a d’autre attache que sa famille qui réside sur le sol français et y est établie de façon particulièrement durable.
Le requérant rappelle la jurisprudence de la Cour estimant que la protection de la santé mentale d’une personne est un préalable indispensable à la jouissance effective du droit au respect de la vie privée et familiale et invoque l’expertise médicale du 16 avril 1998 qui conclut que son état de santé ne lui permet pas de résider seul en Algérie.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. A cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (arrêt Cardot c.
France du 19 mars 1991, série A n° 200, p. 19, § 36).
En l’espèce, la Cour constate que le requérant a omis d’exercer certains recours qui étaient à sa disposition et auraient pu lui permettre d’essayer de remédier à la situation.
En effet, l’arrêté d’expulsion est daté du 11 mai 1987. Or, il ne ressort pas des pièces du dossier que le requérant ait exercé un recours en annulation à l’encontre de l’arrêté d’expulsion daté du 11 mai 1987 ou ait présenté une demande d’abrogation de cet arrêté. Le requérant aurait pourtant déjà pu invoquer son handicap général lié à une poliomyélite contractée à l’âge de cinq ans et l’absence d’attaches familiales en dehors de la France à l’encontre de cette décision.
En exécution de cet arrêté, le préfet prit plusieurs décisions successives désignant l’Algérie comme pays de renvoi en 1987, 1993, 1998 et le 4 août 1999, date de la décision litigieuse.
Lors du recours qu’il a exercé contre la décision du Préfet en date du 27 février 1998 de le renvoyer en Algérie en exécution de l’arrêté d’expulsion de 1987, le requérant se plaignit des conséquences d’un départ pour l’Algérie sur son état de santé et sa vie familiale. Toutefois, il ressort du dossier que cette procédure est toujours pendante devant la cour administrative d’appel suite à l’appel exercé par le requérant le 25 mai 1999 contre le jugement du 11 mars 1999.
Dans ces conditions, le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes qui lui étaient ouvertes en droit français, et la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président