În mai 1981 reclamanții, împreună cu mai mult de 20.000 de alții, au suferit o intoxicare alimentară severă care a provocat o boală cunoscută sub numele de “sindrom toxic” după consumul de ulei de rapiță denaturat. Reclamanții sunt reprezentați de dl Ergec, dl Docquir, dl Baro și dl Gómez de Liaño. .... Faptele prezentate mai jos se referă la primul reclamant. Faptele celorlalte 369 de cazuri de reclamante sunt identice, în afară de cererile de compensare, care au fost făcute și tratate individual. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 iunie 1981 a fost inițiată o anchetă penală care a fost suspectată încălcarea reglementărilor privind sănătatea publică. Toate procedurile privind încălcările au fost aderate și atribuite la a doua secțiune a Diviziei Penale a Audiencia Nacional, care a împărțit cazurile în două grupuri separate de proceduri penale, în funcție de faptul că inculpați erau sau nu funcționari. Reclamanții individuali au fost reprezentați în cadrul procedurii de diferite asociații, inclusiv Asociația Națională a Victimelor de Sindrom Toxic (denumită în continuare „ANASTO-LEGANES””), care a fost formată la 22 iulie 1981 cu scopul de a asigura repararea completă pentru toate daunele suferite de victimele de sindrom toxic. Primul reclamant este președintele asociației respective. Procedura a început în 1981 cu o plângere penală a procurorului public. Un număr mare de plângeri ale victimelor și asociațiilor victimelor, precum și rezultatele diverselor anchete de poliție și judiciare, au fost adăugate la dosarul anchetei. Ancheta a avut în vedere persoanele și companiile din sectorul privat, autoritățile publice și a funcționarilor lor. Cu toate acestea, în decizia din 12 aprilie 1994, Audiencia Nacional a hotărât să anuleze procedurile împotriva funcționarilor publici, care nu apare din cauza că un recurs a fost interzis împotriva deciziei respective. Într-o hotărâre din 20 mai 1989, a doua secțiune a Diviziei Penale a Audiencia Nacional a pronunțat condamnare în închisoare a diverselor acuzate pentru încălcarea reglementărilor privind sănătatea publică, fraudă care rezultă din vânzarea uleiului de semințe denaturate și neglijență profesională. În plus față de impunerea sancțiunilor penale, Audiencia Nacional a susținut că unul dintre acuzați a fost responsabil în daune, în timp ce codefendenții și două întreprinderi implicate în distribuția petrolului suportat răspundere secundară. Sumele datorate în daune de către cei răspunzători au fost evaluate după cum urmează: „(i) moștenitorii fiecărei victime decedate: 15.000.000 de pesete; (ii) la persoanele ale căror leziuni au durat între 1 și 15 zile: 150.000 pesete; (iii) la persoanele ale căror leziuni au durat între 16 și 30 zile: 300.000 pesete; (iv) la persoanele ale căror leziuni au durat între 31 și 60 zile: 600.000 pesete; (v) la persoanele ale căror leziuni au durat între 61 și 90.000 pesete; (vi) la persoanele ale căror leziuni au durat peste 90.000 de zile, dar fără handicap: 18.000.000 pesete; (vii) la persoanele care suferă de invaliditate permanentă le împiedică unele datorii lor normale: 25.0.000 de pesete; (viii) la persoanele care suferă de incapacțiune permanente: 90. Compensarea plătită moștenitorilor persoanelor decedate enumerate ca victime în apendicele VII se evaluează în conformitate cu clasificarea rănilor atunci când se execută hotărârea. (xi) ... Institutul Național de Sănătate: 2.653.076 388 pesetas.” Audiencia Nacional a adăugat: „Compensația declarată va fi plătită celor cu dobânzi anuale la rata legală plus două puncte care decurg din ziua de azi (20 mai 1989) până la plata se efectuează în întregime.” În cazul deteriorării sănătății victimei, compensația a fost ajustată în funcție de categoria în care leziunile victimei au căzut în final. În hotărârea din 23 aprilie 1992, Curtea Supremă a susținut principalele părți ale hotărârii impudicate și a condamnat anumitor acuzați pentru continuarea fraudei și infracțiunilor în temeiul articolelor 346 și 348 din Codul penal. Hotărârea nu a fost executată, datorită insolvenței persoanelor private și societăților care au fost ordonate să plătească daune. În urma hotărârii Audiencia Nacional din 12 aprilie 1994, judecătorul central de investigare nr. 3 la Audiencia Nacional a început o anchetă pentru a determina dacă anumite autoritățile publice și funcționarii au vreo răspundere. Oficiul procurorului public și un număr de reclamanți privați au intervenit în cadrul procedurii, care s-a încheiat la 24 mai 1996 cu o hotărâre a Primei Secțiuni a Diviziei Penale a Audiencia Nacional, care a ținut: „Cei vinovați de contaminare a petrolului au fost deja judecați în cadrul procedurii nr. 129/81, de către a doua secțiune [diviziunea penală a Audiencia Nacional], și singurul scop al prezentei proceduri este de a stabili dacă [cei responsabili de contaminare] au fost capabili să comită infracțiunile ca urmare a neglijenței din partea funcționarilor publici vizați..., fiind înțeles că nici comportamentul persoanelor care au fost condamnate, nici consecințele acestei conduite nu pot fi reexaminate.” Șase acuzați acuzați de de moarte prin neglijență și încălcarea reglementărilor public-sănătate au fost achitați. Audiencia Nacional a remarcat că hotărârea Curții Supreme din 23 aprilie 1992 în procedura nr. 129/81 a fost finală. Acesta a subliniat că noua procedură se referă la diferite acuzate de infracțiuni diferite. Toate, cu excepția unuia dintre funcționarii publici, a fost achitată. El a fost considerat vinovat din cauza prejudiciului personal neglijent și a ordonat să plătească o amendă de 20.000 peseta (ESP) și compensarea victimelor egală cu 50% din sumele specificate în a doua secțiune a Diviziei Penale a Hotărârii Audiencia Nacional din 20 mai 1989 în cazul nr. 129/1981, adică: „(i) moștenitorilor fiecărei victime decedate: 7.500.000 pesete; (ii) la persoanele ale căror răni au durat între 1 și 15 zile: 75 000 pesete; (iii) la persoanele ale căror răni au durat între 16 și 30 zile: 150.000 pesete; (iv) la persoanele ale căror răniri au durat între 31 și 60 zile: 300.000 pesete; (v) la persoanele ale căror răniri au durat între 61 și 90 zile: 450.000 pesete; (vi) la persoanele ale căror răniri au durat peste 90 de zile, dar fără handicap: 9.000.000 pesetezete; (vii) la persoanele care suferă de incapacitate permanentă împiedându-le de a efectua unele dintre datorii lor normale: 12.500,000 pesetezete; (viii) la persoanele care suferă de incapacții permanente împiedicția lor: Deoarece răspunderea civilă a H. este mai mică decât cea a persoanelor răspunzătoare în hotărârea din 20 mai 1989, el nu va fi responsabil în comun pentru 50% suplimentar al compensației pe care le-a fost ordonat să le plătească în hotărârea menționată anterior. Trebuie și trebuie să ordonăm statului să plătească compensația datorată de H. în caz de nerespectare, mai puțin, dacă este cazul, orice sume plătite anterior de autoritățile prin indemnizare, ajutor sau subvenții persoanelor care au suferit daune.” Unul dintre cei trei judecători care stăteau în divizie, susținând că funcționarul în cauză ar fi trebuit să fie achitat. Apelurile la Curtea Supremă au fost depuse împotriva acestei hotărâri. La 26 septembrie 1997, Curtea Supremă a anulat și a anulat partea din decizia Audiencia Nacional. Acesta a respins hotărârea impușită privind cuantitatea: Curtea Supremă a decis, de asemenea, că oricine a suferit de sindromul toxic, fie că este sau nu o parte la procedura, are dreptul la o compensare la rata relevantă, deoarece asociațiile victimelor nu acționează în numele membrilor lor, ci reprezintă „interesele mai largi” ale tuturor victimelor, fie că sunt reprezentate sau nu. Într-o a doua hotărâre pronunțată în aceeași zi, Curtea Supremă a constatat că doi dintre acuzați au fost vinovați din cauza morții și a prejudiciului. Acesta le-a condamnat la șase luni de închisoare fiecare și le-a ținut în comun și mai multe posibilități de a plăti daune la de două ori nivelul ordonat de Audiencia Nacional în hotărârea sa din 24 mai 1996, adică, nivelurile stabilite în hotărârea din 20 mai 1989. Restul cinci achitații ale funcționarilor au fost susținute. Statul a fost ordonat, ca parte civilă cu răspundere secundară, să plătească toate sumele menționate, mai puțin orice sumă acordată prin intermediul ajutorului, altele decât sumele pentru asistență medicală, securitate socială sau alte cheltuieli similare la care victimele au avut dreptul legal. La 3 octombrie 1997 s-a pronunțat un ordin de rectificare a acestei hotărâri pentru a confirma că nivelul de compensare era cel prevăzut în decizia din 24 mai 1996. Odată ce hotărârea Curții Supreme devenise executivă, cazul a fost trimis la prima secțiune a Audiencia Nacional pentru execuție. În decizia din 13 martie 1998, Audiencia Nacional a stabilit procedura care urmează să fie urmată de victimele individuale pentru a obține plata compensației. La 14 aprilie 1998, Audiencia Nacional a declarat funcționarii care au fost considerați responsabili în daune insolvente și a ordonat executarea hotărârii Curții Supreme împotriva statului ca parte cu răspundere civilă secundară. La 11 mai 1998 s-a decis că, cu excepția alocației suplimentare pentru familie, alocațiile speciale și beneficiile de locuință, toate ajutoarele plătite de stat victimelor de sindrom toxic între data deciziei de acordare a acestor ajutoare și data acordării compensației vor fi deduse din valoarea compensației plătibile. La 19 februarie 1999, Audiencia Nacional a ordonat ca procesul de plată să înceapă și să informeze victimele sindromului toxic că acestea pot „obține formularul standard de cerere de compensare și pachetul software-ul aferent pentru a le ajuta să își facă cererile de la prima secțiune a Diviziei Penale a Audiencia Nacional”. Formula standard eliberată de Audiencia Nacional nu a conținut o secțiune care să permită creanțe pentru dobânzi nejustificate. În consecință, ANASTO-LEGANES a elaborat un document care solicită dobânzi nejustificate la rata oficială începând cu 20 mai 1989, data hotărârii Audiencia Nacional în primul set de proceduri, până la data plății efective. Documentul a fost adăugat la prima cerere de executare a hotărârii (care a fost depusă de primul reclamant) și, bazat pe indicele oficial al prețurilor la consum publicat de Institutul Național de Informații Statistice, a declarat că prețurile au crescut cu 59,2% din data respectivă. În hotărârea din 3 mai 1999, Audiencia Nacional a respins cererea primului solicitant pentru dobânzi nejustificate acumulate de la hotărârea din 1989 și a evaluat dreptul la compensare la 17 360.000 ESP (după deducerea ajutorului primit din stat). Această sumă trebuia să poarte dobânzi la rata prevăzută la art. 45, luată împreună cu art. 36 din Legea privind finanțarea generală, care prevede că autoritățile trebuie să plătească dobânzi la rata legală dacă nu fac plăți în termen de trei luni după ce au fost îndeplinite hotărârea judiciară relevantă. Audienca Nacional a dat următoarele motive ale deciziei sale: „... În ceea ce privește plata dobânzilor, se va remarca că, în hotărârea finală din prezenta procedură, autoritatea, din cauza răspunderii civile secundare, a fost ordonată să plătească daune nejustificate. Suma nu este liquidată deoarece, luarea sumelor specificate în judecata pentru fiecare categorie de persoane afectate [de otrăvirea alimentelor] ca punct de plecare, victimele sunt obligate să prezinte pentru examinare orice sume deducibile ..., clasificarea rănilor lor și orice modificări ale acestora. În consecință, după cum s-a subliniat deja în ceea ce sunt acum decizii finale în cadrul procedurii de executare, toți cei vizați trebuie să stabilească procedura de cerere în desfășurare, astfel încât sumele datorate acestuia să poată fi calculate. ... În consecință, plata dobânzilor este concebibilă numai după calcularea cuantică, adică, după încheierea procedurii de cerere. Deoarece debitorul este o autoritate publică ... este necesar să se aplice art. 45 din Legea Generală a Finanțelor (GFA), luată împreună cu art. 36 din aceeași Lege, și nu art. 921 din Codul de Procedură Civilă. ... Secțiunea 45 GFA permite autorității de trei luni de plată, întrucât prevede că dacă autoritatea nu plătește un creditor al Trezorului în termen de trei luni de la serviciul deciziei judiciare relevante sau recunoașterea obligației, trebuie să plătească dobânzi la rata prevăzută la secțiunea 36(2) GFA – adică, la rata legală a sumei datoriii – de la data în care creditorul face o cerere scrisă de îndeplinire a obligației.” La 11 mai 1999, primul reclamant a reînnoit cererea de dobânzi implicite într-un recurs la Audiencia Nacional. El a susținut că compensația este o sumă lichidată, așa cum Audiencia Nacional s-a stabilit în hotărârea sa din 20 mai 1989. În ceea ce privește data de la care ar trebui să se execute interesul implicit, reclamantul a declarat că Curtea Constituțională a interpretat deja art. 45 din Legea privind finanțarea generală, atunci când a fost citit în lumina articolului 921 din Codul de Procedură Civilă, însemnând că hotărârea în primă instanță trebuie luată în considerare. Într-o decizie din 12 iulie 1999, Audiencia Nacional a respins recursul súplica și a susținut în întregime decizia anterioară. Acesta a subliniat că primul caz al reclamantului se referă la răspunderea civilă secundară în contextul procedurii de prelucrare a cererilor de compensare. La 15 iulie 1999, Audiencia Nacional a emis o ordonanță care impune autorității să plătească suma de 17 360.000 ESP. Primul reclamant și reclamanții a căror nume figurează pe lista adăugată au depus apoi un recurs amparo la Curtea Constituțională, susținând o încălcare a articolelor 14 și 24 § 1 din Constituție. Ei au declarat că modalitatea în care Audiencia Nacional a aplicat art. 45 din Legea Generală a Finanțelor constituie un tratament discriminatoriu nejustificat, deoarece Tribunalul Constituțional a susținut anterior că această dispoziție trebuie citită în lumina articolului 921 din Codul de Procedură Civilă. Ei au insistat, de asemenea, că litiganții au dreptul să aibă hotărârile finale de judecată executate strict în conformitate cu termenii lor. Curtea Constituțională a respins apelurile într-o serie de hotărâri (decizia sa din prima pronunțată la 4 mai 2000), în care a declarat: „... nu a existat încălcarea normei de interzicere a discriminării (art. 14 din Constituție). Hotărârile [Curtea constituțională] au invocat de către reclamant cazurile în care instanța de primă instanță a hotărât că autoritatea are obligația de a plăti sau de a rambursa anumite sume; aceasta nu a fost poziția în cazul respectiv, deoarece nu a fost până la hotărârea Audiencia Nacional din 24 mai 1996 și, ulterior, hotărârea Curții Supreme din 26 septembrie 1997 de a hotărî că autoritatea a avut răspundere secundară. În consecință, să se permită dobânda să se ruleze de la data hotărârii Audiencia Nacional (20 mai 1989) ar constitui [autoritatea] responsabilă de întârziere în îndeplinirea unei obligații inexistente. Dreptul recunoscut la art. 24 § 1 din Constituție la protecția efectivă a instanțelor nu a fost încălcat nici, deoarece clasificarea [Audiencia Nacional] a compensației ca nelichidat este o chestiune de lege care este rezervată instanțelor ordinare ca parte a sarcinilor judiciare atribuite exclusiv prin art. 117 § 3 din Constituție, cu condiția ca acestea să nu acționeze arbitrar, irațional sau în mod manifest încălcarea unei norme procedurale, pe care acestea nu le-au făcut...” și: „... Reclamantul a ridicat doar întrebări de drept comun, pentru care instanțele ordinare au competența exclusivă în temeiul articolului 117 § 3 din Constituție (Hotărârea Curții constituționale nr. 17/1999 din 22 februarie 1999), cu condiția ca acestea să nu acționeze arbitrar, irațional sau în încălcarea unei norme procedurale manifeste, pe care acestea nu le-au făcut ...” și mai mult: „... În primul rând, în ceea ce privește încălcarea dreptului la protecția efectivă a instanțelor (art. 24 din Constituție), reclamantul a ridicat doar întrebări de drept comun, pentru care instanțele ordinare au competența exclusivă în temeiul articolului 117 § 3 din Constituție (Hotărârea Curții constituționale nr. 17/1999 din 22 februarie 1999), cu condiția ca acestea să nu acționeze arbitrar, irațional sau în încălcarea manifestă a unei norme procedurale, pe care nu le-au făcut... În al doilea rând, în ceea ce privește principiul egalității în fața legii (art. 14 din Constituție), hotărârile Curții Constituționale invocate de reclamant în sprijinul acuzațiilor sale se referă la cazurile care nu pot fi asimilate în niciun fel la cazul instant...” Până în august 2000, aproximativ 5.000 de victime ale sindromului toxic, adică aproximativ un sfert dintre cele afectate, au primit compensații. Primul reclamant este unul dintre ei. art. 53 § 2 din Constituție prevede că, pentru a-și susține drepturile și libertățile în temeiul art. 14 și al I-lea capitol al II-lea din Constituție, toți cetățenii pot face o cerere rapidă în fața instanțelor obișnuite și, dacă este cazul, depune un recurs de amparo la Curtea Constituțională. Dreptul de proprietate proclamat de art. 33 din Constituție nu este unul dintre drepturile pentru care un recurs amparo la Curtea Constituțională deține. art. 921 din Codul de Procedință Civilă prevede că datoriile de judecată poartă dobânzile nejustificate la rata legală plus două puncte din ziua de la eliberarea hotărârii până la plata integrală a datoriei. art. 921 se aplică numai la premiile lichidate. Regulă se aplică tuturor deciziilor judiciare, deși sunt făcute excepții în favoarea Trezorului în temeiul Legii Generale de Finanțe. Secțiunile 36 și 45 din Legea privind finanțarea generală, care reglementează veniturile și cheltuielile de stat, prevăd că creditorii statului au dreptul la dobânzi nejustificate la rata legală numai dacă autoritatea în cauză nu îndeplinește obligația relevantă în termen de trei luni de la notificarea deciziei judiciare care îl impună. Cu toate acestea, secțiunile nu indică dacă decizia relevantă în acest scop este decizia instanței de primă instanță sau a instanței de apel. Secțiunea 45 din Legea Generală privind Finanțare prevede că autoritatea are trei luni în care să își plătească datoria și că, în termen de trei luni de la notificarea deciziei judiciare relevante sau a recunoașterii datoriei, nu se plătește dobânda creditorului la rata prevăzută la art. 36 alineatul (2) din Lege, adică dobânda legală pe valoarea datorată de la data unei cereri scrise de către creditor pentru îndeplinirea obligației.
In May 1981 the applicants along with more than 20,000 others sustained severe food poisoning that caused an illness known as “toxic syndrome” after consuming denatured rapeseed oil. The applicants are represented by Mr Ergec, Mr Docquir, Mr Baro and Mr Gómez de Liaño. .... The facts set out below concern the first applicant. The facts in the cases of the other 369 applicants cases are identical, apart from the claims for compensation, which were made and dealt with individually. The facts of the case, as presented by the parties, can be summarised as follows. On 26 June 1981 a criminal investigation was started into suspected breaches of public-health regulations. All the proceedings concerning the breaches were joined and assigned to the Second Section of the Criminal Division of the Audiencia Nacional, which divided the cases into two separate groups of criminal proceedings, depending on whether or not the defendants were civil servants. The individual complainants were represented in the proceedings by various associations, including the National Association of Victims of Toxic Syndrome (hereafter “ANASTO-LEGANES””), which was formed on 22 July 1981 with the object of securing full reparation for all damage sustained by victims of toxic syndrome. The first applicant is the president of that association. The proceedings began in 1981 with a criminal complaint by the public prosecutor’s office. A large number of complaints by victims and associations of victims, and the results of various police and judicial inquiries, were added to the investigation file. The investigation concerned individuals and companies from the private sector and public authorities and their servants. However, in a decision of 12 April 1994, the Audiencia Nacional decided to sever the proceedings against the civil servants. It does not appear from the case file that an appeal was lodged against that decision. In a judgment of 20 May 1989, the Second Section of the Criminal Division of the Audiencia Nacional handed down prison sentences to various defendants for breaches of the public-health regulations, fraud arising out of the sale of denatured rapeseed oil, and professional negligence. In addition to imposing criminal penalties, the Audiencia Nacional held that one of the defendants was liable in damages, while the codefendants and two undertakings implicated in the distribution of the oil incurred secondary liability. The amounts due in damages by those held liable were assessed as follows: “(i) to the heirs of each deceased victim: 15,000,000 pesetas; (ii) to persons whose injuries lasted between 1 and 15 days: 150,000 pesetas; (iii) to persons whose injuries lasted between 16 and 30 days: 300,000 pesetas; (iv) to persons whose injuries lasted between 31 and 60 days: 600,000 pesetas; (v) to persons whose injuries lasted between 61 and 90 days: 900,000 pesetas; (vi) to persons whose injuries lasted over 90 days, but without disability: 18,000,000 pesetas; (vii) to persons suffering from permanent disability preventing them from resuming some of their normal duties: 25,000,000 pesetas; (viii) to persons suffering from permanent disability preventing them from resuming any of their normal duties: 40,000,000 pesetas; (ix) to persons suffering from permanent disability preventing them from doing any work: 70,000,000 pesetas; to persons suffering from serious disability: 90,000,000 pesetas. The compensation payable to the heirs of the deceased persons listed as victims in Appendix VII shall be assessed in accordance with the classification of the injuries when the judgment is enforced. (xi) ... the National Institute of Health: 2,653,076 388 pesetas.” The Audiencia Nacional added: “The stated compensation shall be paid to those entitled with annual interest at the statutory rate plus two points accruing from today (20 May 1989) until payment is made in full.” In the event of any deterioration in the victim’s health, the compensation was to be adjusted depending on the category into which the victim’s injuries ultimately fell. The defendants who were convicted, the private complainants and the public prosecutor’s office appealed on points of law. In a judgment of 23 April 1992, the Supreme Court upheld the main parts of the impugned judgment and convicted certain defendants of continuing fraud and offences under Articles 346 and 348 of the Criminal Code. The judgment was not executed, owing to the insolvency of the private individuals and companies who had been ordered to pay damages. Following the Audiencia Nacional’s decision of 12 April 1994, the central investigating judge no. 3 at the Audiencia Nacional started an investigation in order to determine whether certain public authorities and civil servants had any liability. The public prosecutor’s office and a number of private complainants intervened in the proceedings, which ended on 24 May 1996 with a judgment of the First Section of the Criminal Division of the Audiencia Nacional, which held: “Those guilty of contaminating the oil have already been tried in proceedings no. 129/81 by the Second Section [of the Criminal Division of the Audiencia Nacional], and the sole purpose of the present proceedings is to establish whether [those responsible for the contamination] were able to commit the offences as a result of negligence on the part of the civil servants concerned..., it being understood that neither the conduct of the persons who have been convicted nor the consequences of that conduct may be re-examined.” Six defendants accused of causing death by negligence and breaches of public-health regulations were acquitted. The Audiencia Nacional noted that the Supreme Court’s judgment of 23 April 1992 in proceedings no. 129/81 was final. It emphasised that the new proceedings concerned different defendants accused of different offences. All but one of the civil servants was acquitted. He was found guilty of negligently causing personal injury and ordered to pay a fine of 20,000 pesetas (ESP) and compensation to the victims equal to 50% of the amounts specified in the Second Section of the Criminal Division of the Audiencia Nacional’s judgment dated 20 May 1989 in case no. 129/1981, that is to say: “(i) to the heirs of each deceased victim: 7,500,000 pesetas; (ii) to persons whose injuries lasted between 1 and 15 days: 75,000 pesetas; (iii) to persons whose injuries lasted between 16 and 30 days: 150,000 pesetas; (iv) to persons whose injuries lasted between 31 and 60 days: 300,000 pesetas; (v) to persons whose injuries lasted between 61 and 90 days: 450,000 pesetas; (vi) to persons whose injuries lasted over 90 days, but without disability: 9,000,000 pesetas; (vii) to persons suffering from permanent disability preventing them from resuming some of their normal duties: 12,500,000 pesetas; (viii) to persons suffering from permanent disability preventing them from resuming any of their normal duties: 20,000,000 pesetas; (ix) to persons suffering from permanent disability preventing them from doing any work: 35,000,000 pesetas; to persons suffering from serious disability: 45,000,000 pesetas.” The Second Section added: “Each victim’s condition will be assessed on the basis of updated information from the case files. Since H.’s civil liability is less extensive than that of the persons held liable in the judgment of 20 May 1989, he shall not be jointly liable for the additional 50% of compensation which they were ordered to pay in the aforementioned judgment. We must and do order the State to pay the compensation due by H. in the event of his defaulting, less, if applicable, any amounts previously paid by the authorities by way of compensation, aid or grants to persons who have suffered damage.” One of the three judges sitting in the Division dissented, arguing that the civil servant concerned should have been acquitted. Appeals to the Supreme Court were lodged against that judgment. On 26 September 1997, the Supreme Court reversed and quashed part of the Audiencia Nacional’s decision. It overruled the impugned decision on quantum, holding: The Supreme Court also ruled that everyone who had suffered from toxic syndrome, whether or not a party to the proceedings, was entitled to compensation at the relevant rate, as the associations of victims were not acting on behalf of their members, but represented the “wider interests” of all the victims, whether or not they were represented. In a second judgment delivered the same day, the Supreme Court found two of the defendant civil servants guilty of recklessly causing death and injury. It sentenced them to six months’ imprisonment each and held them jointly and severally liable to pay damages at twice the levels ordered by the Audiencia Nacional in its judgment of 24 May 1996, that is to say, the levels set out in the judgment of 20 May 1989. The remaining five civil servants’ acquittals were upheld. The State was ordered, as a civil party with secondary liability, to pay all the sums mentioned, less any amounts it had granted by way of aid, other than amounts for medical, social-security or other similar expenses to which the victims had a statutory entitlement. An order was made on 3 October 1997 for the rectification of that judgment to confirm that the levels of compensation were those set out in the decision of 24 May 1996. Once the Supreme Court’s judgment had become enforceable, the case was remitted to the First Section of the Audiencia Nacional for execution. In a decision of 13 March 1998 the Audiencia Nacional laid down the procedure to be followed by individual victims in order to obtain payment of their compensation. On 14 April 1998 the Audiencia Nacional declared the civil servants who had been found liable in damages insolvent and ordered execution of the Supreme Court’s judgment against the State as the party with secondary civil liability. On 11 May 1998 it was decided that, with the exception of additional family allowance, special grants and housing benefit, all aid paid by the State to victims of toxic syndrome between the date of the decision to grant such aid and the date the compensation was paid would be deducted from the amount of compensation payable. On 19 February 1999 the Audiencia Nacional directed that the payment process had begun and informed the victims of toxic syndrome that they could “obtain the standard compensation payment request form and complete related software package to assist them in making their claims from the First Section of the Criminal Division of the Audiencia Nacional”. The standard form issued by the Audiencia Nacional did not contain a section allowing claims to be made for default interest. Accordingly, ANASTO-LEGANES drafted a document claiming default interest at the official rate from 20 May 1989, the date of the Audiencia Nacional’s judgment in the first set of proceedings, to the date of actual payment. The document was appended to the first request for execution of the judgment (which was submitted by the first applicant) and, relying on the official consumer price index published by the National Institute of Statistical Information, stated that prices had increased by 59,2% since the relevant date. In a decision of 3 May 1999 the Audiencia Nacional rejected the first applicant’s claim for default interest accrued since the 1989 judgment and assessed his entitlement to compensation at ESP 17,360,000 (after deducting aid received from the State). That amount was to bear interest at the rate prescribed in section 45, taken together with section 36, of the General Finance Act, which lays down that the authorities must pay interest at the statutory rate if they fail to make payment within three months after being served with the relevant judicial decision. The Audienca Nacional gave the following reasons for its decision: “... As to the payment of interest, it will be noted that, in the final judgment in the present proceedings, the authority, on account of its secondary civil liability, was ordered to pay unliquidated damages. The sum is unliquidated because, taking the amounts specified in the judgment for each category of person affected [by the food-poisoning] as the starting point, the victims are required to submit for examination any deductible amounts ..., the classification of their injuries and any changes thereto. Accordingly, as has already been pointed out in what are now final decisions in the enforcement proceedings, everyone concerned must set the claims procedure in motion so that the amounts due to him or her can be calculated. ... Consequently, the payment of interest is only conceivable once the quantum has been calculated, that is to say, once the claims procedure has been completed. Since the debtor is a public authority ... it is necessary to apply section 45 of the General Finance Act (GFA), taken together with section 36 of that Act, and not Article 921 of the Code of Civil Procedure. ... Section 45 GFA allows the authority three months in which to make payment, as it provides that if the authority does not pay a creditor of the Treasury within three months after service of the relevant court decision or acknowledgement of the obligation, it is to pay interest at the rate stated in section 36(2) GFA – that is to say, at the statutory rate on the amount due – from the date the creditor makes a written request for performance of the obligation.” On 11 May 1999 the first applicant renewed his request for default interest in a súplica appeal to the Audiencia Nacional. He argued that the compensation was a liquidated sum, as the Audiencia Nacional had itself established in its judgment of 20 May 1989. As to the date from which default interest was to run, the applicant said that the Constitutional Court had already construed section 45 of the General Finance Act, when read in the light of Article 921 of the Code of Civil Procedure, to mean that the judgment at first instance had to be taken into account. In a decision of 12 July 1999, the Audiencia Nacional dismissed the súplica appeal and upheld the previous decision in its entirety. It stressed that the first applicant’s case concerned secondary civil liability in the context of the procedure for processing the claims for compensation. On 15 July 1999 the Audiencia Nacional issued an order requiring the authority to pay the sum of ESP 17,360,000. The first applicant and the applicants whose names appear on the appended list then lodged an amparo appeal with the Constitutional Court, alleging a violation of Articles 14 and 24 § 1 of the Constitution. They said that the manner in which the Audiencia Nacional had applied section 45 of the General Finance Act constituted unjustified discriminatory treatment, as the Constitutional Court had previously held that that provision had to be read in the light of Article 921 of the Code of Civil Procedure. They also insisted that litigants were entitled to have final court decisions executed strictly in accordance with their terms. The Constitutional Court dismissed the appeals in a series of decisions (its decision in the first applicant’s case being delivered on 4 May 2000), in which it held: “... There has been no breach of the rule prohibiting discrimination (Article 14 of the Constitution). The [Constitutional Court’s] judgments relied on by the applicant concerned cases in which the court of first instance decided that the authority had an obligation (to pay or to reimburse certain sums); that was not the position in the instance case, as it was not until, firstly, the Audiencia Nacional’s judgment of 24 May 1996 and, subsequently, the Supreme Court’s judgment of 26 September 1997 that it was decided that the authority had secondary liability. Accordingly, to allow interest to run from the date of the Audiencia Nacional’s judgment (20 May 1989) would be tantamount to holding [the authority] responsible for delay in complying with a non-existent obligation. The right recognised in Article 24 § 1 of the Constitution to the effective protection of the courts has not been infringed either, as the [Audiencia Nacional’s] classification of the compensation as unliquidated is an issue of law that is reserved to the ordinary courts as part of the judicial duties vested exclusively in them by Article 117 § 3 of the Constitution, provided that they do not act arbitrarily, irrationally or in manifest breach of a procedural rule, which they have not done...” and: “... The applicant has only raised questions of ordinary law, for which the ordinary courts have exclusive jurisdiction by virtue of Article 117 § 3 of the Constitution (Constitutional Court judgment no. 17/1999 of 22 February 1999), provided they do not act arbitrarily, irrationally or in manifest breach of a procedural rule, which they have not done...” and further: “... Firstly, as regards the violation of the right to the effective protection of the courts (Article 24 the Constitution), the applicant has only raised questions of ordinary law, for which the ordinary courts have exclusive jurisdiction by virtue of Article 117 § 3 of the Constitution (Constitutional Court judgment no. 17/1999 of 22 February 1999), provided they do not act arbitrarily, irrationally or in manifest breach of a procedural rule, which they have not done... Secondly, as regards the principle of equality before the law (Article 14 of the Constitution), the Constitutional Court’s judgments relied on by the applicant in support of his allegations relate to cases that cannot in any way be assimilated to the instant case...” By August 2000 some 5,000 victims of toxic syndrome, that is to say approximately a quarter of those affected, had received compensation. The first applicant is one of them. Article 53 § 2 of the Constitution provides, that in order to assert their rights and freedoms under Article 14 and the First Section of Chapter Two of the Constitution, all citizens may make an expedited application to the ordinary courts and, if appropriate, lodge an amparo appeal with the Constitutional Court. The right of property proclaimed by Article 33 of the Constitution is not one of the rights for which an amparo appeal to the Constitutional Court lies. Article 921 of the Code of Civil Procedure provides that judgment debts shall bear default interest at the statutory rate plus two points from the day after the judgment was delivered until the debt has been paid in full. Article 921 applies only to liquidated awards. The rule applies to all judicial decisions, although exceptions are made in favour of the Treasury under the General Finance Act. Sections 36 and 45 of the General Finance Act, which govern State receipts and expenditure, provide that creditors of the State shall only be entitled to default interest at the statutory rate if the authority concerned fails to discharge the relevant obligation within three months after service of the judicial decision imposing it. The sections do not, however, indicate whether the relevant decision for this purpose is the decision of the court of first instance or of the appellate court. Section 45 of the General Finance Act states that the authority has three months in which to pay its debt and that a failure to pay within three months after service of the relevant judicial decision or acknowledgement of debt will entitle the creditor to interest at the rate stated in section 36(2) of the Act, that is to say statutory interest on the amount due from the date of a written request by the creditor for performance of the obligation.